ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4000/2021
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4000/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 16 septembrie 2021
Asupra plângerii de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 29 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2020, a fost respinsă contestația privind tergiversarea procesului, formulată de petenta A. cu privire la dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.
Prin cererea înregistrată la data de 2 august 2021, în dosarul nr. x/2020.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat plângere împotriva încheierii din data de 29 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2020
În motivarea plângerii, întemeiată pe dispozițiile art. 524 alin. (2) din C. proc. civ., petenta a arătat că a formulat recurs la data de 4 mai 2021 și a formulat contestație privind tergiversarea soluționării cauzei la data de 9.06.2021. De asemenea, a precizat că soluționarea contestației s-a făcut cu nesocotirea evidentă a dispozițiilor art. 524 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilesc un termen de maxim 5 zile în care contestația trebuia soluționată.
A mai arătat că membrii completului au acționat în mod deliberat în scopul prejudicierii drepturilor sale procedurale, fapt dovedit și de motivarea hotărârii în termen de 23 de zile.
Totodată, încheierea atacată nu abordează nici măcar tangențial motivele invocate, ci face doar aprecieri cu caracter general privind noțiunile de termen de finalizare și termen optim și previzibil. Faptul că completul a acționat deliberat în scopul prelungirii tratamentelor inumane și degradante este dovedit și de faptul că hotărârea nu este motivată.
A apreciat petenta că au fost ignorate de către completul de judecată împrejurările concrete ale speței, constând în tergiversarea acesteia timp de nouă luni, în condițiile în care nu a fost depășită etapa regularizării cererii. A mai invocat petenta, ca motive ce indică acțiunea deliberată de prelungire a soluționării cauzei, coordonarea cu acțiunile altor judecători și ignorarea cererii sale privind-o pe judecătoarea B.. Totodată, a arătat că somația privind declararea anticipată a creditului său imobiliar a fost ignorată cu desăvârșire de completul ce a soluționat contestația la tergiversare și a invocat, totodată, supunerea la tratamente degradante și inumane.
Examinând încheierea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta plângere este nefondată, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 522 C. proc. civ.:
"(1) Oricare dintre părți, precum și procurorul care participă la judecată pot face contestație prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.
(2) Contestația menționată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:
când legea stabilește un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;
când instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege;
când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege;
când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."
Astfel, articolul 522 alin. (2) din C. proc. civ. precizează expres situațiile în care părțile sau/și procurorul pot face contestația.
Toate motivele vizează, inevitabil, și culpa instanței, mai exact atitudinea ei față de neglijența sau abuzul părților, a altor participanți în proces, ori a terților propriu-ziși, care aveau obligații legale sau judiciare.
Toate cazurile prevăzute de acest articol vizează pasivitatea instanței de judecată care dispune de mijloacele necesare pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare ale părților și terților și nu le folosește sau nesocotește ea însăși dispozițiile legale care-i impun o anumită conduită.
În acest context, contestația privind tergiversarea procesului este privită ca un remediu oferit de normele de procedură, și nu ca o sancțiune aplicată judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, iar întârzierea dispunerii unor măsuri sau îndeplinirii unor obligații trebuie apreciată și justificată prin intermediul unor criterii cu caracter obiectiv, aplicabile pricinii.
În mod corect s-a apreciat prin încheierea atacată că Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, a respectat dispozițiile legale în vigoare și a procedat mai întâi la regularizarea cererii de recurs, la comunicarea actelor de procedură către părți și ulterior a trecut la fixarea primului termen de judecată.
Înalta Curte constată că au fost analizate motivele invocate de petentă în susținerea contestației la tergiversare și că s-a apreciat că posibilitatea de acordare a primului termen de judecată a fost limitată de motive obiective, respectiv de capacitatea completurilor de judecată de a soluționa dosarele înregistrate la nivelul secției.
În plus, astfel cum a reținut și instanța care a soluționat contestația, în contextul actual, instanța are obligația de a respecta în egală măsură, pe lângă principiul soluționării cu celeritate a cauzei, și principiul asigurării sănătății publice, iar în acest scop, luând în considerare numărul de dosare din ședințele de judecată, cât și complexitatea acestora, apreciază asupra duratei termenelor pentru fiecare dosar în parte, în vederea asigurării echilibrului între cele două principii menționate.
În aceste condiții, în mod corect a concluzionat instanța învestită cu soluționarea contestației la tergiversare că, în cauză, completul învestit cu soluționarea recursului a dispus toate măsurile necesare în vederea judecății cauzei într-un termen optim, argumentele invocate de către petentă nefiind de natură să contureze o încălcare a acestei obligații de către instanța de judecată.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 525 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge plângerea formulată de A. împotriva încheierii din data de 29 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2020
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge plângerea formulată de A. împotriva încheierii din data de 29 iunie 2021 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2020
Fără cale de atac.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 16 septembrie 2021.