ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3937/2021

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal la data de 15 octombrie 2018, sub nr. x/2018, urmare declinării de competență prin sentința civilă nr. 1251/13.09.2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, a solicitat anularea deciziei nr. 10.003/09.01.2018 și obligarea organului fiscal la soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere înregistrată sub nr. F-IS 377/31.07.2017.

Prin sentința civilă nr. 140 din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel Iași a respins acțiunea reclamantei.

Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2 a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea greșită a normelor de drept material fiscal, în speță a art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală care reglementează procedura de suspendare facultativă a soluționării contestației administrative. În cauză, nu au fost dovedite de organul fiscal condițiile cerute de textul de lege invocat, aspect pe care prima instanță l-a ignorat, în ciuda faptului că recurenta a argumentat temeinic cererea sa în acest sens.

Recurenta consideră că suspendarea soluționării contestației administrative este nemotivată, fiind întemeiată strict pe existența sesizării formulate de organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Iași. Or, prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală nu impun suspendarea soluționării contestației în toate cazurile în care există o sesizare penală.

Deși, formal, prima condiție este îndeplinită, motivul pentru care s-a dispus sesizarea organului penal nu are legătură cu soluționarea contestației administrative, cu privire la care organul fiscal putea și trebuia să pronunțe o decizie.

Suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative trebuie motivată de legătura de cauzalitate dintre obligațiile fiscale și stabilirea de către organele de urmărire penală a săvârșirii unei infracțiuni.

Or, în cauză, această condiție nu este îndeplinită întrucât eventualul caracter penal al faptelor pretins săvârșite nu ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în contestația formulată.

În plus, societatea recurentă nu este parte în procesul penal declanșat ca urmare a sesizării efectuate de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași. Calitatea de suspect în dosarul penal este deținută de administratorul societății, așadar stabilirea existenței infracțiunilor prevăzute de art. 8 și art. 9 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ar conduce la obligația de acoperire a prejudiciului de către persoana fizică, nicidecum de către societate, entitate distinctă față de presupusul făptuitor care face obiectul cercetării penale.

Mai subliniază și faptul că prima instanță nu a indicat faptele care pot fi lămurite doar cu mijloacele de probă administrate în procedura penală. Infracțiunea de evaziune fiscală, indiferent de natura ei, nu poate justifica suspendarea, întrucât, indiferent de angajarea răspunderii penale sau nu, organul fiscal poate aprecia dacă au fost respectate condițiile art. 21 din Codul fiscal, care reglementează cerințele deductibiității.

Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că, prin decizia nr. 10.003/09.01.2018, organul de soluționare a dispus suspendarea soluționării contestației pentru suma de 1.157.524 RON, până la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Apreciază că în speță, se pune problema stabilirii legalității și realității operațiunilor înregistrate de reclamantă în contabilitate, respectiv a suspiciunii de înregistrare a unor operațiuni fictive, a evidențierii unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, prin raportare la conținutul infracțiunii de evaziune fiscală reglementată prin art. 8 și art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, precum și a infracțiunilor de fals și uz de fals prevăzute de art. 322 și 323 C. pen., motiv pentru care, soluționarea dosarului penal prezintă o relevanță evidentă, de natură a justifica măsura suspendării soluționării contestației administrative.

Astfel, decizia de soluționare a contestației a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente, respectiv a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate, ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulate de recurenta-reclamantă privesc chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării, de către instanța de fond, a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.07.2017.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și la principiul proporționalității.

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, precum și la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că părțile nu au contestat îndeplinirea primei cerințe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, la data de 31.07.2017, în vederea efectuării de cercetări privind pe numitul B., administratorul societății A. S.R.L., în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 8, art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, art. 322, art. 323, art. 367 din C. pen.. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin actele administrativ fiscale contestate și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate reprezentanților societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod greșit a fi îndeplinită condiția ca rezultatul sesizării penale să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluționarea contestației administrative, apreciind, așadar, că organul fiscal se află în imposibilitatea de a soluționa contestația reclamantei, în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Fără a face aprecieri cu privire la forța probantă a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt și de drept invocate în timpul controlului fiscal sau în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achizițiilor evidențiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate absolută să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere cu privire la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Raportând susținerile recurentei-reclamante la aceste garanții și principii, Înalta Curte le apreciază a fi întemeiate, reținând că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp (mai mult de 4 ani) a dreptului contribuabilului de acces la justiție. Aceasta în condițiile în care, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că organele de urmărire penală ar fi întreprins vreun act de cercetare ori ar fi ajuns la o soluție privind existența ori inexistența infracțiunilor ce fac obiectul plângerii formulate de organele fiscale.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal la soluționarea pe fond a contestației administrative cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, impunându-se reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată, în sensul preconizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 140 din 6 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând cauza:

Admite cererea în anulare.

Anulează decizia nr. 10.003/09.01.2018 emisă de DGRFP Iași.

Obligă pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași la soluționarea contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere x/31.07.2017 emisă de A.J.F.P. Iași.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2021.