ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 693/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 la Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în contradictoriu cu pârâta ANAF-DGRFP Iași, suspendarea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice emisă sub nr. x/28.04.2017 de către MFP - ANAF - DGRFP IAȘI- Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași-Activitatea de inspecție fiscală, până la lămurirea definitivă a solicitării de desființare a acestui act administrativ fiscal pe calea acțiunii principale în care a formulat procedura prealabilă prin contestația pe cale administrativă depusă la data de 06.06.2017 și precizată ulterior la data de 05.10.2017.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 177/2017 pronunțată în data de 23.11.2017, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/28.04.2017 emisă de MFP-ANAF-DGRFP Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași - Activitatea de inspecție fiscală, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta MFP-ANAF-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași-Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași, ca nefondată, dispunând încetarea formelor de executare privind ajutorul public judiciar reprezentat de reducerea cauțiunii de la cuantumul de 34917 RON la suma de 3000 RON.

Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 177/2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și, fără a încadra expres criticile sale în vreunul de motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de suspendare a efectelor deciziei de impunere.

În dezvoltarea criticilor sale, a susținut în esență recurenta - reclamantă că instanța a realizat o interpretare strictă, formală a textului de lege ce permite suspendarea efectelor actului administrativ, fără a particulariza soluția în raport de speța concretă.

Astfel, deși în soluționarea unei astfel de cereri, instanța nu analizează în detaliu fondul actului la care se referă cererea, pentru a determina îndeplinirea condițiilor cerute de lege - cazul bine justificat și prejudiciul iminent, instanța putea analiza aspectele relatate și înscrisurile invocate, aspecte care sunt ușor de determinat.

Așa cum a arătat și prin acțiunea inițială, susține recurenta că decizia de impunere conține contradicții și erori de calcul ce pot fi determinate cu ușurință. Mai mult, decizia a fost emisă și în baza faptului că organul fiscal a considerat că nu a prezentat toate documentele justificative solicitate, aspect ce nu corespunde realității, partea punând la dispoziția organului fiscal, în format electronic, toate documentele ce reprezintă obligații declarative, format electronic ce poate fi coroborat cu exemplarele în format fizic, depuse în copie. Astfel cum a menționat anterior, o parte din documente nu mai erau în posesia societății în original, acestea fiind ridicate de alte organe ale statului, însă, consideră că acest aspect nu poate duce la concluzia că documentele nu există, pentru a le înlătura din categoria documentelor justificative. În concret, o parte din debitul calculat rezultă din faptul că organul fiscal a considerat inexistente/false documente pe care le-a prezentat, așa cum s-au solicitat, însă societatea nu le mai deținea în original. Cu toate acestea, întrucât societatea a îndeplinit obligațiile declarative, toate înscrisurile comunicate puteau fi coroborate cu declarațiile depuse. Prin urmare, consideră că, sub acest aspect, o parte din debit a fost calculat în mod nelegal prin neluarea în considerare a unor documente ce au fost în fapt prezentate organului fiscal.

Invocă jurisprudența CJUE - Hotărârea din 21.06.2012 în cauzele conexate C-80/11 si C 141/11 pronunțate în soluționarea unor întrebări preliminare adresate conform legislației europene:

"Nu (s.n.) este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de directiva menționata (...) sa se sancționeze, prin refuzarea acestui drept, o persoana impozabilă care nu știa si nu ar fi putut să știe ca operațiunea în cauza era implicată intr-o fraudă săvârșită de un furnizor sau ca o alta operațiune care face parte din lanțul de livrare, anterioară sau posterioară realizată de persoana impozabilă menționată, era afectată de fraudă privind TVA-ul (...) dat fiind că refuzarea dreptului de deducere este o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă dreptul menționat, revine autorității fiscale să stabilească corespunzător cerințelor legale elementele obiective care permit sa se concluzioneze ca persoana impozabila știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau de un alt operator care intervine in amonte în lanțul de livrare"

"Administrația fiscala nu poate impune în general persoanei impozabile care dorește să exercite dreptul de deducere TVA, pe de o parte, să verifice ca emitentul facturii aferente bunurilor și serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispune de calitatea de persoana impozabilă, ca dispunea de bunurile în cauza și era în măsura să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA-uIui pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor în amonte sau, pe de alta parte, să dispună de documente în aceasta privință".

În ceea ce privește pericolul iminent, susține recurenta că instanța nu a luat în considerare că punerea în executare a hotărârii conduce la blocarea totală a activității societății, blocare ce nu mai permite reintegrarea în circuitul economic. Așa cum a arătat și anterior, societatea realizează activitate de o lungă perioadă de timp, activitate ce presupune plata de furnizori si prestarea de servicii cu caracter de continuitate. Imposibilitatea de plată a furnizorilor conduce la imposibilitatea realizării obiectului de activitate, iar o astfel de imposibilitate, chiar și pe termen lung, conduce la pierderea iremediabilă a clientelei. Având în vedere suma indicată prin decizia de impunere, cifra de afaceri a societății și veniturile realizate, apreciază că este evidentă imposibilitatea achitării debitului, iar punerea în executare a întregii sume conduce la indisponibilizarea tuturor conturilor și a disponibilităților bănești ale societății, aspect ce poate fi determinat prin simpla comparare a debitului cu posibilitățile financiare ale societății, sen în care apreciază că motivarea instanței nu are în vedere nici simpla evidență a situației de fapt.

Chiar dacă instanța nu poate antama fondul, consideră că acest aspect nu împiedică o minimă analiză, întrucât acest aspect ar conduce la ineficacitatea totală a textului legal care permite suspendarea efectelor actului administrativ, iar simpla comparare a unor documente fiscale cu sumele indicate în decizia de impunere ar fi suficientă pentru a determina imposibilitatea continuării activității.

Având în vedere aceste aspecte, recurenta apreciază că soluția instanței îmbracă un caracter formal și reprezintă o interpretare excesiv formalizată a textului legal, fără a face referiri concrete la situația de fapt invocată, sens în care consideră că sentința apare ca nelegală și netemeinică.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare intimata - pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iași, în cadrul căreia a invocat excepția nulității recursului pe considerentul că recurenta - reclamantă nu a formulat prin motivele de recurs o argumentare juridică a nelegalității invocate, nu a indicat dispozițiile legale pretins încălcate ori greșit aplicate de către instanța de fond și nu a precizat eventualele greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind legală, nefiind îndeplinite cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ.

Răspunsul la întâmpinare

Deși i-a fost comunicată întâmpinarea în termenul legal, recurenta - reclamantă nu a combătut apărările intimatei - pârâte în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 19 mai 2020, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 29 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, la acel moment procesual dispunându-se suspendarea judecății recursului, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa părților, niciuna dintre acestea neformulând cerere de judecare în lipsă.

Urmare a cererii formulată de recurenta - reclamantă și înregistrată la instanță la data de 19.11.2020, prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 10.12.2020 s-a fixat termen pentru discutarea cererii de repunere pe rol formulată de recurenta - reclamantă, la data de 09.02.2021, cu citarea părților, în ședință publică.

La acest termen procesual instanța, în temeiul dispozițiilor art. 415 alin. (1) C. proc. civ., a dispus repunerea cauzei pe rol și, luând act că s-a solicitat de către recurenta - reclamantă și judecarea cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise șia reținut cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, în ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de de intimata -pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iași în cadrul întâmpinării depusă la dosar, amintește Înalta Curte că s-a pronunțat asupra acesteia în cadrul dezbaterilor din ședința publică de la termenul de față, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de instanță la soluționarea excepției regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

Trecând la analizarea pe fond a recursului, reține Înalta Curte că, în fapt, prin cererea ce face obiectul prezentului litigiu, reclamanta A. S.R.L. a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/18.02.2016, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice emisă sub nr. x/28.04.2017 de către MFP - ANAF - DGRFP IAȘI- Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași-Activitatea de inspecție fiscală, până la lămurirea definitivă a solicitării de desființare a acestui act administrativ fiscal pe calea acțiunii principale în care a formulat procedura prealabilă prin contestația pe cale administrativă depusă la data de 06.06.2017 și precizată ulterior la data de 05.10.2017.

Prima instanță a respins cererea de suspendare formulată de recurenta - reclamantă, ca nefondată, reținând în esență că, în ce privește argumentele aduse de reclamantă în susținerea cazului bine justificat, acestea vizează chestiuni ce țin de analiza pe fond a legalității actului administrativ.

În ce privește paguba iminentă, a apreciat prima instanță că nici aceasta nu este dovedită, dat fiind că reclamanta nu a probat că efectele patrimoniale ale actului administrativ contestat ar fi de natură a afecta situația societății, simpla depunere a unui extras Revisal nefiind relevantă, atâta vreme cât acesta nu dovedește prin el însuși legătura cu emiterea actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Înalta Curte constată astfel că, față de obiectul litigiului dedus prezentei judecăți, în practica judiciară s-a reținut că suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare.

Această măsură de protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege:

- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ;

- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004, prevede în art. 14 și 15, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ), actele bucurându-se de prezumția de legalitate și de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Inalta Curte constată că, în prezenta cauză, instanta de fond a făcut o corectă aplicare a dispozitiilor legale, reținând că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii celor două condiții prevăzute de lege pentru suspendarea actelor.

Astfel, instanța de control judiciar constată că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a invocat în esență faptul că inspecția fiscală s-ar fi rezumat la valorificarea procesului-verbal nr. x/19.02.2016 întocmit de Direcția Generală Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava înregistrat la DGRFP Iași-Administrația pentru Contribuabili Mijlocii sub nr. x/09.03.2016, susținând deopotrivă că Decizia de impunere nr. x/28.04.2017 ar fi emisă cu încălcarea normelor fiscale în vigoare, că ar conține erori de aplicare a normelor fiscale și de calcul efectiv și că există contradicții între cele prezentare de inspectorii antifraudă fiscală și reținerile din decizia de impunere nr. x/27.11.2014 și din decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. x/27.11.2014, respectiv că a fost emis un raport de control fiscal în contradicție cu realitatea financiar contabilă a societății și o decizie de impunere eronată.

Analizând susținerile recurentei - reclamante referitoare la existența cazului bine justificat, Înalta Curte constată că prima instanță, raportându-se la cerința neprejudecării fondului, în mod corect a reținut că acestea sunt chestiuni asupra cărora doar instanța învestită cu fondul cauzei poate aprecia, presupunând analizarea pe fond a raportului juridic de drept fiscal prin prisma probatoriului ce va fi administrat și a dispozițiilor normative incidente, ce excedează competențelor instanței învestită în procedura cererii de suspendare a executării, fiind atributul instanței învestite cu acțiunea în anularea aceluiași act.

Deopotrivă, în acord cu cele reținute de instanța de fond, remarcă instanța de control judiciar că nici susținerile referitoare la modalitatea de calcul a sumelor datorate de societate, sau la balanțele analitice aferente perioadei controlate, la modul în care dovedește existența în gestiune a produselor achiziționate, ori cele privind existența unor "erori de reținere și de calcul", nu pot fi evaluate printr-o cercetare sumară compatibilă cu demersul judiciar al suspendării ce face obiectul cauzei de față, ci impun efectuarea unor verificări și a unei analize pe fondul raportului de drept fiscal, fapt ce este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Se constată, așadar că, în esență, recurenta - reclamantă a invocat, ca împrejurări de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate ce ar trebui să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ atacat, în condițiile în care existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

Ori, constată instanța de control judiciar că motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare, verificarea viciilor de legalitate invocate de parte presupunând analiza unui material probatoriu care nu poate fi administrat decât cu ocazia judecării pe fond a pricinii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Nu poate fi reținută critica recurentei, în sensul că instanța a realizat o interpretare strictă, formală, în condițiile în care aceasta este obligată să procedeze la o analiză sumară a legalității actului a cărui suspendare se solicită, fără a intra în cercetarea fondului, existența cazului bine justificat nepresupunând prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei, ceea ce ar fi de nepermis în această procedură.

În cauză, prima instanță, analizând sumar actul administrativ ce face obiectul suspendării și fără a antama fondul litigiului, în mod temeinic a apreciat că indiciile reclamantei nu au capacitatea de a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului; argumentele aduse de aceasta în susținerea cazului bine justificat, vizând temeinicia și legalitatea actului, ce nu pot fi analizate în cadrul acestei proceduri sumare.

Ori, analizând susținerile recurentei - reclamante referitoare la existența cazului bine justificat, Înalta Curte constată că prima instanță, raportându-se la cerința neprejudecării fondului, a realizat doar o cercetare sumară a aparenței dreptului, verificând actul ce face obiectul suspendării doar sub aspectul existenței unor indicii ce ar fi putut conduce la concluzia că decizia de impunere ar fi nelegală, având în vedere tocmai faptul că această condiție a cazului " bine justificat" presupune ca, asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă, fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, fără a se analiza consecințele juridice pe care acesta le-a produs.

Instanța de control judiciar are în vedere faptul că indiciile de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu ușurință la nivelul aparențelor.

Or, în cauza de față, la nivelul de aparență specifică analizei judiciare proprii art. 14 din Legea nr. 554/2004, se observă că decizia de impunere ce face obiectul acestei analize sumare, a fost emisă în forma prevăzută de lege, de autoritatea competentă, cu indicarea temeiurilor de fapt și de drept, corectitudinea motivării acesteia, respectiv erorile de calcul invocate, neputând fi analizate în procedura reglementată de art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, în care se examinează doar sumar actul administrativ-fiscal în privința căruia se solicită suspendarea executării.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că, cel puțin la nivel aparent, la o analiză sumară, actul administrativ este motivat în fapt și în drept, iar indiciile invocate de reclamantă nu sunt apte să răstoarne prezumția de nelegalitate de care se bucură actul administrativ.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță, în raport de susținerile părților, a realizat, în limitele învestirii sale, o examinare sumară a situației de fapt și de drept invocate de reclamantă, pe care le-a considerat, în mod justificat, ca nefiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei de impunere a cărei suspendare face obiectul prezentei judecăți, recurenta- reclamantă neoferind indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ.

În ceea ce privește condiția evitării producerii unei pagube iminente, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că recurenta - reclamantă nu probat că efectele patrimoniale ale actului administrativ contestat ar fi de natură a-i afecta situația financiară, simplele afirmații neputând fi considerate "ca suficiente" în această materie.

De altfel, reține Înalta Curte că valoarea și caracterul executoriu al actului administrativ nu reprezintă în sine un motiv pentru acordarea suspendării și nu pot face dovada prin ele însele a îndeplinirii cerinței referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, ci se impune analizarea îndepliniri acestei condiții pe baza împrejurărilor de fapt și de drept, neprobate de parte.

Totodată, instanța de control judiciar nu poate face abstracție de faptul că, de principiu, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În acest condiții, nu poate fi reținută situația prezentată de reclamantă, referitoare la faptul că punerea în executare a deciziei de impune au conduce la blocarea totală a activității societății, simpla depunere a extrasului Revisal neavând relevanță, câtă vreme acesta nu dovește legătura cu emiterea deciziei de impunere, mai ales în condițiile în care actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, măsurile având, la rândul lor, caracter prezumat legal.

Este adevărat că restituirea sumei de 21.416.725 RON, de către recurenta - reclamantă afectează patrimoniul acesteia și, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului echivalează cu o pagubă însă, Înalta Curte reține că acest lucru are la bază un act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Pe de altă parte, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiției prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, atâta timp cât, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Prin urmare, prima instanță a făcut o analiză a premiselor suspendării executării actului administrativ și a reținut fondat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea efectelor actului administrativ emis de intimata - pârâtă Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iași.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reține că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat și a unei pagube iminente, hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat, sentința pronunțată de prima instanță urmând a fi menținută, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 177/2017 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 februarie 2021.