ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1763/2021

Ședința publică din data de 22 martie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017 din data de 2.08.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat în contradictoriu cu Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF și Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iași contestație, solicitând anularea Deciziei nr. 20/1.02.2017 privind soluționarea contestației administrative, anularea Dispoziției nr. 309454/5.07.2016 privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală, anularea Deciziei de impunere nr. x/5.07.2016 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/5.07.2016, repunerea în situația anterioară și cheltuieli de judecată.

De asemenea, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a actului administrativ prin care s-a dispus suspendarea inspecției fiscale, comunicată prin adresa din 21.04.2015.

Prin sentința nr. 9 din 29 ianuarie 2018, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

A respins excepția de nelegalitate a actului administrativ prin care s-a dispus suspendarea inspecției fiscale, excepție invocată de reclamantă.

A respins excepția inadmisibilității contestării Dispoziției de măsuri nr. 309454/5.07.2016 privind măsura diminuării pierderii fiscale pentru perioada 2012-2013 cu suma de 5.517.226 RON, excepție invocată de pârâtul DGRFP Iași.

A respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Iași.

Împotriva sentinței nr. 9 din 29 ianuarie 2018 a Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs invocând motive care se pot circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de judecata a interpretat eronat dispozițiile H.G. nr. 2139/2004 privind perioadele de amortizare fiscala a bunurilor imobile întrucât o clădire nu poate fi amortizata din punct de vedere fiscal in mai mult de 60 de ani (intervalul de 40 -60 de ani fiind stabilit de lege). Or autoritățile fiscale și completul de judecata de la Curtea de Apel Iași, au hotărât ca aceste doua clădiri trebuiesc amortizate in 92 -93 de ani, cu încălcarea duratelor maxime stabilite de lege.

De asemenea, se susține că atât organul fiscal cât și instanța de judecată au considerat că durata de viață fizică este același lucru cu durata de funcționare (amortizare). Or potrivit aceluiași act normativ durata de amortizarea este mai redusă decât durata de viață.

Se mai arată că instanța de fond a respins în mod greșit excepția de nelegalitate a actului administrativ prin care organele fiscale au dispus suspendarea inspecției fiscale. În opinia recurentei-reclamante nu este indeplinita condiția prevăzuta la lit. d) din art. 104 din Codul fiscal, starea de fapt fiscala putând fi determinata in baza rapoartelor de evaluare din 01.08.2011 si din 25.05.2012 intocmite de expertul tehnic ing. B., acesta fiind singurul care a expertizat starea celor doua clădiri la momentul achiziției lor. În plus se afirmă că singurul motiv pentru care a fost dispusa supendarea inspecției fiscale a fost in scopul efectuării unei expertize tehnice de către un expert autorizat, expertiza tehnica ce nu a fost realizata, ceea ce demonstrează ca suspendarea pe un an de zile a fost una abuziva si nelegală.

Cât privește calcularea perioadei de amortizare, recurenta-reclamantă afirmă că instanța a reținut in mod nefondat ca pentru imobilele in cauza durata de funcționare normala este expirata si ca procedura aplicabila este determinarea unei noi durate de funcționare stabilita de un expert la momentul achiziției si ca opinia unui expert tehnic este absolut necesara pentru determinarea duratei normale de funcționare a imobilelor. În schimb instanța de fond retine totuși ca, in mod corect, organul de soluționare, prin decizia nr. 7727/16.12.2014 a DGRFP Iași, a observat lipsa oricăror probatorii pentru determinarea perioadei de 40 de ani de amortizare.

Punctul de vedere a inginerului C. nu trebuia luat în considerare atâta timp cat prevederile legale in cauza impun efectuarea unei expertize de un expert tehnic. În plus acest expert nu a verificat situația faptică or, în opinia recurentei-reclamante verificarea faptica a imobilelor se impunea in orice condiții, cu atât mai mult in situația in care nu primea din alta sursa detalii privind starea imobilelor la momentul achiziționării. Cu privire la punctul de vedere al acestui expert se aduc o serie de critici referitoare la aspecte concrete în raport cu care acesta a ajuns la concluzia că durata de viață a imobilelor ar fi de 100 de ani.

Sentința este criticată și pentru faptul că instanța nu a ținut cont nici de notele de evaluare inițiale din anii 2011 și 2012 întocmite de B. și nici de completările la expertiză în schimb a ținut cont de un punct de vedere care nu a fost semnat de C. în calitate de expert.

Se mai arată că Instanța de judecata nu a ținut cont nici de faptul că societatea putea face aplicarea art. 24 Codul fiscal si ale H.G. . 2139/2004 - respectiv art. 3 alin. (1) din cap. III, în sensul recuperării valorii de intrare pe durata normală de funcționare rămasă. Perioada de amortizare pe care o putea alege societatea in spiritul legii era intre 1 an si 7 ani la D. si intre 1 an si 8 ani la E.. Durata de amortizare la D. este de un an fiscal, iar la E. 2 ani fiscali, acest lucru fiind perfect legal si corect.

În fine, se mai arată că instanța de fond a pronunțat sentința fără a ține cont de Considerentele obligatorii, ce au fost menționate in Decizia nr. Dr 7727 din 16.12.2014 emisa de Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Iași, de Notele de evaluare intocmite de către expertul tehnic si evaluator, dl. ing. B. în 01.08.2011, respectiv 25.05.2012, de completările la rapoartele de evaluare, efectuate la solicitările inspectorilor fiscali și de Nota de constatare tehnico-stiintifica încheiata in 14.03.2016 de Direcția de Combatere a Fraudelor Iași de unde rezulta ca S.C. A. S.R.L.

Toate deplasările in străinătate au fost efectuate, fiind justificate cu deconturi de deplasare si foi de parcurs. Pana la destinație fost folosit un mijloc de transport, fie ca a fost folosit avionul, fie ca a fost folosit un autoturism, proprietatea societății. Cheltuielile efectuate de societate cu transportul sunt justificate prin foile de parcurs si deconturile de deplasare, fiind respectat art. 10 din H.G. nr. 518/1995. Este evident ca angajații societății sau administratorul au fost cazați pe perioada deplasării. In perioada respectiva este clar ca s-au efectuat si alte cheltuieli neprevăzute (parcare, protocol, taxe de autostrada, etc.) Deoarece persoanele care efectuau deplasarea, nu au adus documente justificative de la hotelurile unde au fost cazați, S.C. A. S.R.L. a achitat doar 75 % din plafonul de cazare, motiv pentru care si deductibilitatea fiscala poate fi limitata la plafonul de 75 % prevăzut de art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 518/1995.

În ceea ce privește diurna administratorului consideră că aceasta trebuia stabilită la categoria a II-a întrucât pentru o societate comerciala, atribuțiile administratorului sunt executive, si s-a considerat ca acesta poate avea o diurna mai mare, datorita atribuțiilor acestuia si a rolului determinant in desfășurarea relațiilor comerciale.

Se mai arată, de asemenea, că au fost respectate de către S.C. A. S.R.L. si dispozițiile art. 11 din H.G. nr. 518/1995 fiind acordata o suma de pana la 50 % din indemnizația de deplasare, suma la care are dreptul personalul pentru acoperirea unor cheltuieli neprevăzute.

Se afirmă că toate deplasările au avut unicul scop de a stabili contacte cu noi parteneri externi, de a compara serviciile prestate in exterior de alți prestatori in domeniul hotelier, de a mari plaja clienților, in concluzie de a supraviețui in vremuri de criza financiara, de a dezvolta afacerea, de a produce venituri iar încasările societății au început să crească de la an la an.

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Situația de fapt a fost sintetizată în mod corect de instanța de fond care a reținut că reclamanta a achiziționat în luna iulie 2011 E. din Mamaia(construit în 1959), la valoarea de 597.106 EUR, valoarea de înregistrare în contabilitate fiind de 1.710.245 RON. Cheltuielile cu achiziția au fost înregistrate ca și cheltuieli cu amortizarea pe o perioadă de 19 luni. De asemenea, în mai 2012, reclamanta a cumpărat D. din Mamaia(tot din 1959) cu suma de 1.207.120 EUR, imobilul fiind înregistrat în contabilitate cu suma de 2.992.365 RON. Această valoare a fost înregistrată ca și cheltuieli cu amortizarea pe 6 luni.

Opțiunea contribuabilului de înregistrare a acestor cheltuieli a avut la bază note de evaluare întocmite de expertul B. și rapoarte de evaluare ale aceluiași expert pentru determinarea valorilor de achiziție aferente celor două hoteluri și pentru determinarea duratei de amortizare. Expertul a folosit formula de calcul din H.G. nr. 2139/2004, de la pct. II.5, aplicabilă pentru mijloacele fixe aflate în patrimoniu a căror valoare de intrare nu a fost recuperată integral pe calea amortizării până la data de 31.12.2004.

Prin decizia de impunere nr. x/31.07.2014 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de 1.419.820 RON. Organele fiscale au considerat că valoarea de înregistrare a imobilelor se amortizează fiscal pe o perioadă de minim 40 de ani.

Decizia a fost rectificată în ceea ce privește anumite erori de calcul prin decizia de impunere cu același număr din data de 12.11.2014.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație administrativă.

Prin decizia nr. 7727/16.12.2014, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a admis în parte contestația reclamantei și a dispus desființarea parțială a deciziei de impunere pentru suma totală de 1.148.720 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 763.374 RON și accesorii de 385.346 RON, cu consecințe asupra diminuării pierderii fiscale înregistrate de societate în sumă de 5.528.056 RON, urmând ca în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei, cu excepția prevăzută de art. 218 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 și ținând cont de termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, o altă echipă să reanalizeze situația pentru aceeași perioadă și aceeași bază de impunere și să emită o nouă decizie.

S-a reținut că expertul reclamantei a stabilit punctual în rapoartele sale că ambele hoteluri, la data preluării lor de către reclamantă în proprietate, erau amortizate în totalitate. În acest context, nu le era aplicabil celor două imobile cap. II.5 din H.G. nr. 2139/2004, ci cap. III pct. 3, alin. (2), potrivit cu care în cazul mijloacelor fixe achiziționate cu durata normală de funcționare expirată, durata normală de funcționare se stabilește de către o comisie tehnică sau expert tehnic independent. S-a reținut că expertul tehnic trebuia să stabilească durata normală de funcționare pentru cele două imobile, calculată de la data achiziției, având în vedere toate elementele de evaluare avute la dispoziție, respectiv caracteristicile tehnice ale clădirilor și reglementările legale aplicabile și că organele de inspecție fiscală aveau obligația să solicite societății toate documentele și informațiile necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale. Organul de soluționare a concluzionat că nu se pot lua în considerare concluziile din rapoartele și notele de evaluare puse la dispoziție de contestatoare privind duratele normale de funcționare pentru cele două imobile, dar nici nu se poate stabili că pentru cele două imobile puse în funcțiune în 1959, care la momentul cumpărării de reclamantă aveau 52, respectiv 53 de ani de funcționare, durata normală de funcționare în care se amortizează fiscal valoarea de achiziție este de minim 40 de ani.

Totodată, având în vedere că organul de soluționare nu s-a putut pronunța asupra deductibilității cheltuielilor de deplasare externă, deoarece din documentație nu a rezultat cum a fost determinată suma cheltuielilor găsite nedeductibile, s-a dispus reverificarea și a acestui aspect.

În procedura de reverificare, inspecția fiscală dispune efectuarea unei expertize, astfel încât suspendă inspecția fiscală până la efectuarea acesteia, printr-o măsură comunicată reclamantei la 21.04.2015.

Ulterior, se depune la dosar punctul de vedere al expertului desemnat de organul fiscal, din care rezultă că: punctul de vedere este emis fără efectuarea inspecției proprietății; nici reclamanta și nici evaluatorul B. nu au comunicat fotografiile realizate la data evaluărilor anterioare, deși li s-a solicitat acest lucru; nu s-au luat în calcul eventualele modernizări sau reparații anterioare ale imobilelor, nefiind cunoscute, deși foarte probabile(luarea în considerare este în dezavantajul reclamantei, prin creșterea duratei de viață a imobilelor); s-a folosit de fotografii preluate de pe Google Maps la nivelul anului 2012 care confirmă funcționalitatea imobilelor; gradul de uzură al construcțiilor este de maxim 70%; potrivit Normativului GE 032-97, durata de viață a acestor imobile se încadrează la 100 ani, astfel că durata rămasă de viață a imobilelor este de 48 de ani, respectiv 47 de ani.

După reluarea procedurii fiscale a inspecției, se emit în baza Legii 207/2015 actele fiscale contestate: Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală 309454/5.07.2016, prin care s-a stabilit diminuarea pierderii fiscale pentru perioada 2012-2013 cu suma de 5.517.226 RON și înregistrarea în contabilitate a sumei suplimentare, decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/5.07.2016 privind suma de 740.507 RON. A fost respinsă contestația administrativă prin Decizia 20/1.02.2017 iar acțiunea formulată în fața instanței a fost respinsă prin sentința ce face obiectul prezentului recurs

Cu privire la temeiurile sentinței atacate, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect aplicabilitatea în speță a prevederilor H.G. nr. 2139/2004, pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea si duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe.

Potrivit pct. I.2. din acest act normativ "Durata normală de funcționare reprezintă durata de utilizare în care se recuperează, din punct de vedere fiscal valoarea de intrare a mijloacelor fixe pe calea amortizării. În consecință, durata normală de funcționare este mai redusă decât durata de viață fizică a mijlocului fix respectiv."

În cadrul acestui catalog se prevede pentru clădiri de locuit, hoteluri și cămine o durată de funcționare de 40-60 de ani.

Aceste limite sunt reglementate pentru amortizarea unui mijloc fix nou însă, în ceea ce privește calcularea duratei normale de funcționare a unui mijloc fix achiziționat care nu este nou, la pct. III.3 se prevăd următoarele:

"3. În cazul mijloacelor fixe achiziționate cu durata normală de utilizare neconsumată, pentru care se cunosc datele de identificare (data punerii în funcțiune, durata normală de utilizare rămasă), recuperarea valorii de intrare se face pe durata normală de funcționare rămasă.

În cazul mijloacelor fixe achiziționate cu durata normală de funcționare expirată sau pentru care nu se cunosc datele de identificare, durata normală de funcționare se stabilește de către o comisie tehnică sau expert tehnic independent."

În cauză punctele de vedere exprimate de toți experții au fost concordante în sensul că pentru cele două hoteluri achiziționate în 2011 și 2012 durata normală de funcționare era expirată, valoarea lor fiind amortizată la data achiziționării. În aceste condiții erau aplicabile prevederile alin. (2) din textul citat mai sus.

O primă critică a recurentei-reclamante se referă la modalitatea de interpretare a acestui text de lege de către instanța de fond. În opinia recurentei, indiferent alineatul aplicabil, o clădire nu poate fi amortizată din punct de vedere fiscal în mai mult de 60 de ani or ca urmare a actelor contestate, validate de instanța de fond, ar rezulta o perioada de amortizare de 92-93 de ani.

Această susținere este neîntemeiată.

Din chiar textul alin. (2) rezultă că în cazul în care, la momentul achiziției unui mijloc fix, durata normală de funcționare este expirată se stabilește o nouă durată normală de funcționare în cadrul căreia să se realizeze amortizarea valorii de intrare a mijloacelor fixe. În aceste condiții, contrar celor susținute de recurentă, nu este reglementată o limită maximă de 60 de ani pentru valorile cumulate ale perioadelor normale de funcționare succesive, această limită fiind prevăzută doar pentru prima perioadă de amortizare adică pentru mijlocul fix nou. Dacă după expirarea unei perioade normale de funcționare stabilite între limitele impuse de normativul citat se calculează o nouă perioadă normală de funcționare este previzibil ca valoarea cumulată a celor două perioade să depășească limitele stabilite de legiuitor pentru o singură perioadă de amortizare.

Nu se poate reține că instanța de fond sau organele fiscale ar fi făcut confuzie între durata de viață fizică și durata normală de funcționare, așa cum susține recurenta-reclamantă. Dimpotrivă se constată din punctul de vedere al expertului C., la care s-a raportat organul fiscal și instanța de judecată, că nu există identitate între durata de viață rămasă- care a fost evaluată la 47-48 de ani- și durata normală de funcționare, care a fost stabilită la 40 de ani, cu respectarea punctului I.2 din Catalogului privind clasificarea si duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe potrivit căruia "durata normală de funcționare este mai redusă decât durata de viață fizică a mijlocului fix respectiv".

Pe de altă parte, însă, nu se poate face o disociere totală între durata de viață și perioada în care se realizează amortizarea rezultând, atât din textul citat mai sus cât și din valorile perioadelor de funcționare stabilite în cadrul catalogului, faptul că durata de viață a unui mijloc fix constituie un reper la care s-a raportat legiuitorul atunci când a stabilit duratele normale de funcționare pe categorii de mijloace fixe și, în consecință, tot la acest reper trebuie să se raporteze și comisia tehnică sau expertul tehnic independent atunci când stabilește o nouă perioadă normală de funcționare în cazul achiziționării unor mijloace fixe amortizate complet la proprietarul anterior. Doar că în acest din urmă caz trebuie să se aibă în vedere starea tehnică concretă a mijlocului fix achiziționat nu aspectele generale, teoretice la care s-a raportat legiuitorul atunci când a reglementat durata normală de funcționare inițială a mijloacelor fixe.

În ceea ce privește respingerea excepției de nelegalitate a actului administrativ prin care organele fiscale au dispus suspendarea inspecției fiscale, prima instanță a reținut în mod corect faptul că reclamanta a invocat în fapt motive privind oportunitatea acestei măsuri luate de organul fiscal, și nu legalitatea ei, aceleași critici fiind reluate și în fața instanței de recurs.

Recurenta-reclamantă susține în mod neîntemeiat faptul că finalizarea inspecției fiscale se putea realiza și fără efectuarea unei expertize tehnice în condițiile în care existau deja expertize efectuate de expertul B., fiind invocate expertizele din data de 01.08.2011 și 25.02.2012. Or, Înalta Curte constată că în cadrul primei contestații administrative finalizată cu emiterea Deciziei nr. 7727/16.12.2014 organul de soluționare a concluzionat că nu se pot lua în considerare concluziile din rapoartele și notele de evaluare realizate de B. întrucât acesta a stabilit valoarea de funcționare prin raportare la prevederile pct. II.5 din H.G. nr. 2139/2014 care nu este aplicabil în speță.

În raport de considerentele acestei decizii, cu ocazia refacerii inspecției fiscale organele fiscale aveau obligația consultării unui expert care să stabilească perioada normală de funcționare în conformitate cu prevederile pct. III.3 aplicabil în speță.

Afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia suspendarea nu a condus la efectuarea unei expertize întrucât punctul de vedere întocmit de C. nu a fost semnat de aceasta în calitate de expert este neîntemeiată întrucât norma menționată mai sus vorbește de stabilirea perioadei normale de funcționare de către o comisie tehnică sau de un expert tehnic astfel încât forma pe care o îmbracă opinia expertului tehnic este lipsită de relevanță. Punctul de vedere la care s-a raportat instanța conține opinia unui expert tehnic cu privire la noua durată normală de funcționare a clădirilor achiziționate de recurenta-reclamantă, ceea ce este în acord cu punctul III. 3. din H.G.. Nr. 2139/2014

În ceea ce privește susținerea recurentei potrivit căreia prin Decizia nr. 7727/16.12.2014 DGRFP Iași a observat lipsa oricăror probatorii pentru determinarea perioadei de 40 de ani de amortizare Înalta Curte constată că spre deosebire actele prin care a fost finalizată prima inspecție fiscală, când organele fiscale au stabilit o perioadă normală de funcționare de 40 de ani prin raportare la limitele stabilite în H.G. nr. 2139/2014, valori care sunt stabilite pentru mijloacele fixe noi, în actele fiscale supuse cenzurii instanței în prezentul litigiu organele fiscale au avut în vedere o valoare normală de funcționare stabilită de un expert tehnic, cu luarea în considerare a situației concrete a imobilelor la momentul achiziționării lor. Organul de soluționare a contestației administrative nu a exclus posibilitatea stabilirii unei perioade normele de funcționare de 40 de ani ci a cenzurat modalitatea în care s-a ajuns la această valoare în cadrul primului control.

Așa cum am menționat mai sus, criticile referitoare la forma pe care a îmbrăcat-o opinia expertului și calitatea în care ar fi semnat sunt nerelevante și nu pot conduce la invalidarea probei atâta timp cât legea nu impune reguli de formă precise a căror nerespectare să conducă la o astfel de sancțiune. Cât privește faptul că expertul nu a verificat faptic imobilele, prima instanță a reținut în mod corect faptul că relevantă era situația acestora la momentul achiziției nu cea de la momentul efectuării expertizei astfel încât, în mod corect expertul s-a bazat pe informații indirecte care i-au permis să se edifice cu privire la starea tehnică a celor două hoteluri înainte de efectuarea unor investiții de către recurenta-reclamantă. Dacă ar fi avut în vedere situația imobilelor de la momentul efectuării expertizei i s-ar fi reproșat pe drept cuvânt faptul că a stabilit durata normală de funcționare a imobilelor prin luarea în considerare a unor lucrări ulterioare susceptibile să crească această durată.

În plus, trebuie observat faptul că la această situație s-a ajuns tocmai datorită culpei recurentei-reclamante care a stabilit o durată normală de funcționare pe baza unei expertize care s-a raportat la formula de calcul menționată la pct. II.5 din Anexa la H.G. nr. 2139/2014 care nu era incident în speță și care, ulterior, a refuzat să colaboreze cu expertul desemnat de organele fiscale și să îi ofere informații mai detaliate referitoare la situația imobilelor la momentul achiziției.

De asemenea, se constată că recurentul contestă valoarea stabilită de expertul tehnic C. dar nu a administrat o contraprobă echivalentă care să fi permis instanței de judecată să stabilească o altă valoare a duratei normale de funcționare.

Expertizele realizate la 01.08.2011 și 25.05.2012 de expertul B. au fost invalidate, în mod corect, prin Decizia nr. 7727/2014 cu motivarea că nu le era aplicabil celor două imobile cap. II. 5 din H.G. nr. 2139/2004, ci cap. III pct. 3, alin. (2), potrivit cu care în cazul mijloacelor fixe achiziționate cu durata normală de funcționare expirată, durata normală de funcționare se stabilește de către o comisie tehnică sau expert tehnic independent. Într-adevăr, potrivit pct. II.5 din Anexa la H.G. nr. 2139/2014 "Pentru mijloacele fixe aflate în patrimoniu, a căror valoare de intrare nu a fost recuperată integral pe calea amortizării până la data de 31 decembrie 2004, duratele normale de funcționare rămase pot fi recalculate cu ajutorul relației: (…)" Acest text stabilește o modalitate de luare în calcul a duratei de funcționare care s-a scurs anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 2139/2014 în cazul mijloacelor fixe aflate la data de 31.12.2004 în patrimoniul unui contribuabil și pentru care valoarea de intrare nu a fost amortizată până la acea dată. Legiuitorul a avut în vedere faptul că potrivit normei vechi (respectiv H.G. nr. 964/1998) catalogul duratelor normale de funcționare prevedea, pentru unele mijloace fixe, valori diferite față de noul catalog, impunându-se reglementarea unei formule de calcul care să aibă în vedere succesiunea celor două legi pe perioada amortizării mijlocului fix la un contribuabil. Norma legală nu are în vedere situația în care mijlocul fix trece din patrimoniul unui contribuabil în patrimoniul altui contribuabil, această situație fiind guvernată, așa cum am menționat mai sus, de prevederile pct. III.3.

Cât privește suplimentele la expertiză realizate de același expert în cursul anului 2015, după emiterea deciziei nr. 7727/2014 acestea nu au fost avute în vedere nici de organul fiscal nici de instanță care le-a înlăturat motivat, considerându-le nerelevante pe motiv că prin acestea s-a stabilit doar gradul de uzură fizică reală a imobilelor, și nu perioadele de viață ale acestor bunuri, expertul făcând referire la anumite durate de funcționare fără a argumenta alegerea făcută.

Instanța de fond a înlăturat în mod similar și opinia exprimată în constatarea tehnico-științifică din 14.04.2016 a Direcției de Combatere a Fraudelor Iași reținând că este construită pe aceeași formulă de calcul de la Cap. II.5 din H.G. nr. 2139/2004 folosită în mod eronat și de expertul B. în cadrul primelor expertize.

În condițiile în care recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi formulată doar pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte nu poate cenzura modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanță, acest aspect ținând de temeinicia sentinței nu de legalitatea ei stricto sensu.

Instanța de fond a reținut faptul că potrivit prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f), raportat la H.G. nr. 518/1995 și la Ordinul 3512/2008, sunt considerate cheltuieli deductibile cele care au la bază un document justificativ prin care se face dovada efectuării operațiunilor or, reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor a căror deductibilitate o invocă.

În recurs se susține, în esență, realitatea deplasărilor și utilitatea acestor pentru creșterea veniturilor societății dar nu se neagă faptul că nu existau înscrisuri prin care să se dovedească efectuarea acestor cheltuieli și valoarea acestora. Foile de parcurs dovedesc doar faptul că a existat o deplasare dar pentru deducerea cheltuielilor (cu transportul, cazarea etc.) era necesar ca acestea să fie dovedite prin documente justificative care ar fi permis să se stabilească și valoarea acestor cheltuieli nu să fie deduse din simplul fapt al deplasării. Respectarea unor plafoane legale nu exonerează societatea de obligația de a prezenta documentele justificative pentru toate cheltuielile care pretinde că au fost efectuate în scopul obținerii de venituri.

Cu privire la diurna pentru administratorul societății, instanța de fond a reținut că potrivit H.G. nr. 518/1995, diurna de categoria a II-a se acordă pentru viceprim miniștri, miniștri, miniștri delegați, secretari de stat, subsecretari de stat, personal încadrat în funcții asimilate acestora.

Criticile recurentei pe acest aspect sunt pur formale, invocându-se doar atribuțiile executive ale administratorului și rolul lui determinant în desfășurarea relațiilor comerciale fără a se aduce argumente pertinente care să permită asimilarea administratorului unei societăți cu funcțiile menționate la textul reținut de instanța de fond.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din legea nr. 554/2004 Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 9 din 29 ianuarie 2018 a Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 22 martie 2021.