ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2433/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în principal, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 189/18.06.2015 emisă de ANAF - DGSC și, pe cale de consecință, anularea Deciziei de impunere nr. x/30.10.2014, aceasta fiind emisă cu încălcarea normelor privind competența materială a organelor de inspecție fiscală și a procedurii de delegare a activității de inspecție fiscală.

Totodată, a solicitat, în subsidiar, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 189/18.06.2015 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C, cu consecința obligării ANAF - DGSC să soluționeze contestația sa fiscală în ceea ce privește obligațiile suplimentare de plată în sumă de 73.404.974 RON, pentru care s-a dispus suspendarea soluționării contestației și exonerarea de la plata obligațiilor fiscale stabilite nelegal de organele de inspecție fiscală, în sumă de 218.657 RON, pentru care intimata ANAF - DGSC a dispus respingerea contestației fiscale ca nemotivată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2996 din 12 octombrie 2016, a respins excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare, și acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L. prin administrator judiciar B., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac așa cum a fost formulată.

La termenul de judecată din 9 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 2996 din 12 octombrie 2016, a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., constatând că niciuna dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și nici nu s-a solicitat judecata cauzei în lipsă în condițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a din același cod.

Totodată, la termenul de judecată din data de 21 noiembrie 2019, s-a dispus anularea cererii de repunere pe rol ca netimbrată și s-a menținut măsura suspendării judecății cauzei.

La data de 11 iunie 2020, din oficiu, cauza a fost repusă pe rol pentru discutarea excepției perimării, întrucât a rămas în nelucrare timp de șase luni.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Instituția perimării este reglementată în cuprinsul art. 416-418 din C. proc. civ., conferindu-i natura juridică a unei sancțiuni procedurale pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, sancțiune care determină stingerea procesului civil ca urmare a lipsei de stăruință a părților în judecată, vreme îndelungată.

Potrivit dispozițiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de 6 luni.

Din conținutul acestui text de lege rezultă că pentru a opera perimarea trebuie să fie îndeplinite cumulative următoarele condiții: instanța a fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanță sau într-o cale de atac; pricina să fie rămasă în nelucrare timp de 6 luni, lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părților.

Fiind un termen procedural, termenul de perimare se calculează potrivit art. 181 din C. proc. civ., astfel încât acesta se împlinește în ziua anului sau lunii corespunzătoare zilei de plecare și începe să curgă de la data ultimului act de procedură efectuat în cauză, care nu a mai fost urmat, din culpa părții, de alte acte de procedură necesare pentru judecarea pricinii.

Excepția de perimare este o excepție dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află, și este o excepție absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților, dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

În cauză, se constată că de la momentul suspendării judecății pricinii, conform încheierilor de ședință din datele de 9 mai 2019 și 21 noiembrie 2019, de când a început să curgă termenul de perimare, au trecut mai mult de șase luni și nu s-au îndeplinit acte de procedură de natură a întrerupe sau suspenda cursul perimării, potrivit dispozițiilor art. 417-418 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va aplica sancțiunea prevăzută de art. 420 alin. (1) din C. proc. civ. și va constata perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinței nr. 2996 din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cu recurs în 5 zile de la pronunțare.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2020.