ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3804/2021

Ședința publică din data de 18 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 18 februarie 2018, reclamanta Comuna Petrești, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat:

- în temeiul prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anularea Deciziei nr. 22935 din data de 18.08.2017 emisă de către pârâtă privind respingerea contestației formulate de către reclamantă ca fiind netemeinică și nelegală

- admiterea contestației formulate de către reclamantă, în sensul anulării Notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din data de 12.06.2017 înregistrată la pârâtă sub nr. x/16.06.2017 ca fiind netemeinică și nelegală

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor reținute în mod nelegal în sumă de 223.370,49 RON reprezentând 5% din valoarea contractului de lucrări

- în temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul demers judiciar.

Prin sentința nr. 150/CA/2018-PI din data de 01 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Comuna Petrești prin primar, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agirculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Împotriva sentinței nr. 150/CA/2018 - PI/01.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Comuna Petrești, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, și respectiv casarea sentinței și în rejudecare admiterea contestației așa cum a fost formulată.

În esență, recurenta a invocat următoarele critici de nelegalitate:

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica vizează împrejurarea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, susținând că instanța de fond nu a procedat la examinarea tuturor argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată referitoare la:

- Formularul 22 și Anexa prezentate de ofertantul A. S.R.L. au corespuns ca formă și conținut cu cel solicitat prin documentația de atribuire,

- perioada de garanție acordată lucrării de 60 de luni s-a regăsit în documentul "Declarație privind termenul de garanție acordat lucrărilor executate" la pag. 526 din Propunerea tehnică conform cerinței Fișei de Date, Declarație luată în considerare de comisia de evaluare și nu Anexa la formularul de ofertă la calcularea punctajului tehnic având în vedere că la acordarea acestuia Ponderea componenței tehnice de 20,00% o reprezintă perioada de garanție acordată lucrării

- au fost respectate dispozițiile art. 37 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 926/2006 de către comisia de evaluare ceea ce a determinat aplicarea în mod corespunzător a criteriul de atribuire stabilit în Fișa de Date.

În consecință, susține recurenta că au fost respectate principiile transparenței și tratamentului egal prevăzute de art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține de către recurentă împrejurarea că din analiza prezentării situației de fapt și de drept reținute în cauză se poate constata că instanța de fond nu a analizat susținerile recurentei, considerând în mod greșit că în speță se impun menținerea actelor atacate.

Critica adusă hotărârii atacate întemeiată pe acest motiv de recurs este axată pe două categorii de argumente.

O primă categorie vizează susținerile din contestație referitoare la lipsa motivării Deciziei atacate nr. 22935/18.08.2017.

Se arată de către recurentă împrejurarea că prin contestația formulată a invocat nulitatea absolută a Deciziei atacate nr. 22935/18.08.2017 susținând că aceasta nu a fost motivată corespunzător în sensul că nu au fost indicate în mod concret motivele de fapt care au stat la baza respingerii contestației recurentei.

Arată, în acest sens, că a motiva o decizie înseamnă a indica în mod expres care sunt motivele astfel încât să fie justificată adoptarea deciziei, iar lipsa unor astfel de motive are drept consecință lipsa de temeinicie a deciziei contestate.

Invocă recurenta în susținerea acestui motiv că în aplicarea dispozițiilor art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care consacră dreptul la bună administrare, instanțele naționale au apreciat faptul că "absența motivării actului administrativ atacat, constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și o încălcare a obligației constituționale a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal al acestora.

De asemenea, invocă recurenta și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauza C-419/14 din data de 117.12.2015 WebMindLicenses) s-a reținut faptul că "dreptul la bună administrare - ca principiu general de drept impune în sarcina autorităților naționale ca ori de câte ori acestea acționează în domeniul dreptului Uniunii să se comporte precum o autoritate cvasijurisdicțională, ce adoptă și respectă o procedură cvasijurisdicfională, ori de câte ori ar urma să adopte o decizie administrativă care riscă să aducă atingere drepturilor garantate de uniune."

Arată recurenta că și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1580/11.04.2008 a statuat faptul că puterea discreționară conferită unei autorități nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută și fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție, ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituția României prevede în art. 31 alin. (2) obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățeanului asupra treburilor publice, dar și asupra problemelor de interes personal.

În atare situație, susține recurenta că motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea intr-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

În concluzie, se susține că această critică a lipsei motivării Deciziei atacate nr. 22935/18.08.2017 nu a fost analizată de instanța de fond care s-a rezumat doar la reluarea parțială a stării de fapt, concluzionând faptul că "nu se poate reține o nemotivare a Deciziei de soluționare a contestației, motivul respingerii acesteia fiind expus foarte clar în concluzia comisiei de contestații".

O a doua categorie de critici vizează faptul că instanța de fond în mod greșit a considerat faptul că în speță se impune menținerea actelor administrative.

Pentru acest motiv de recurs nu se aduce de către recurentă nicio critică efectivă hotărârii atacate, ci sunt reluate, in totalitate, motivele de la punctul B.2 din contestație.

Intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investitțiilor Rurale a depus întâmpinare la dosarul instanței de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Sub aspectul solicitării de casare a sentinței recurate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control reține că acest motiv de recurs vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță sub acest aspect, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-reclamant în sensul că instanța de fond nu a procedat la examinarea tuturor argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată, iar hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nu au fundament în raționamentul juridic expus de judecătorul fondului.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de argumentele relevante, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată. Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță, iar nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Fără a fi necesar să se răspundă la fiecare argument din susținerile părților litigante, instanța judecătorească poate proceda la gruparea tuturor argumentelor subsumate unui motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate, motivarea să urmând să reliefeze raționamentul logico-juridic pentru care a fost adoptată soluția pronunțată, cu arătarea acelor elemente esențiale în vederea stabilirii adevărului în cauză.

Hotărârea judecătorească ce formează obiectul recursului pendinte a fost motivată coerent și suficient, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar asupra sa, fiind lipsită de ambiguități și contradicții, ceea ce determină compatibilitatea sa cu normele legale care stabilesc conținutul unui asemenea act procedural.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

În acest sens este de observat împrejurarea că instanța de fond a expus în mod corect situația de fapt făcând, de asemenea, o aplicare corectă a normelor juridice incidente cauzei.

Sub acest aspect, instanța de fond a considerat ca fiind întemeiate motivele ce au stat la baza respingerii contestației formulate, și anume: formularul nr. 22 și Anexa 22A depuse la AFIR pentru avizarea achiziției de lucrări au data de 19.07.2016, iar in oferta depusă de A. S.R.L. formularul nr. 22 are data de 12.01.2016. De asemenea, acest formular are menționat doar prețul fără a se indica perioada de garanție acordată lucrării și fără a respecta modelul de formular publicat în SEAP. În ce privește perioada de garanție, a observat instanța de fond că aceasta este menționată tot în Formularul nr. 22 datat 19.07.2016 depus la AFIR spre avizarea achiziției, nefiind menționată în formularul datat 12.01.2016.

În această situație, a considerat instanța de fond că au fost încălcate dispozițiile art. 36 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 926/2006 potrivit cărora:

"(1) Oferta este considerată inacceptabilă în următoarele situații:

b) a fost depusă de un ofertant care nu îndeplinește una sau mai multe dintre cerințele de calificare stabilite în documentația de atribuire sau nu a prezentat, conform prevederilor art. 11 alin. (4) - (5), documente relevante în acest sens"

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte remarcă mai întâi că recursul de față nu combate punctual argumentele Curții de Apel Oradea, ci dimpotrivă prin cererea de recurs se reiau, în totalitate, susținerile formulate în fața instanței de fond.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, chestiunea litigioasă pe care a avut-o de dezlegat prima instanță a fost cea referitoare, la legalitatea abaterii constată de intimatul-pârât Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Prioritar și fără a relua situația de fapt generatoare a litigiului de față, Înalta Curte reține, raportat la înscrisurile depuse la dosar în etapa soluționării fondului și față de susținerile părților, că prin Nota de constatare a neregulilor și stabilire a corecțiilor financiare nr. x/2017 echipa de control a reținut că nu au fost respectate principiile transparenței și a tratamentului egal prevăzute de art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Plecând chiar de la dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 36/2006 în conformitate cu care:

"(2) Principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziție publică sunt:

a) nediscriminarea;

b) tratamentul egal;

c) recunoașterea reciprocă;

d) transparența;

e) proporționalitatea",

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente prezentei cauze.

Respectarea principiului tratamentului egal presupune ca, oricând pe parcursul procedurii de atribuire, să se stabilească și să se aplice reguli, cerințe, criterii identice pentru toți operatorii economici, astfel încât aceștia să beneficieze de șanse egale de a deveni contractanți.

Principiul transparenței presupune aducerea la cunoștința operatorilor economici interesați a tuturor informațiilor referitoare la aplicarea procedurii de atribuire cu scopul eliminării riscului de favoritism și de comportament arbitrar din partea autorității contractante.

În contextul factual prezentat de instanta de judecată, se constată că aceste principii au fost încălcate de recurentă.

Astfel, constată Înalta Curte că deși atât ofertantul declarat câștigător A. S.R.L. cât și ofertantul B. S.R.L. au prezentat oferte ce aveau aceleași deficiențe, și anume: la procedura de Trasare a lucrării se tratează lucrări de construcții și nu trasarea lucrărilor de drum, autoritatea contractantă a solicitat clarificări doar ofertantului declarat ulterior căștigător, respectiv doar ofertantului A. S.R.L..

Este fără putință de tăgadă că procedând în această manieră recurenta-reclamantă a încălcat principiul tratamentului egal atâta vreme cât lipsa notificării ofertantului B. S.R.L. a creat un dezechilibru între ofertanți, acest din urmă ofertant nemaibeneficiind de aceleași șanse de a deveni contractant.

Cu referire la lipsa notificării ofertantului B. S.R.L. apărarea recurentei nu poate reprezenta o respectare a principiilor instituite de dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

A susținut recurenta că nu a procedat și la notificarea ofertantului B. S.R.L. cu motivarea că un eventual răspuns ar fi completat oferta inițială. Prin contestația nr. 1400/14.07.2017 formulată la Nota de constatare a neregulii recurenta reclamantă a arătat că în ceea ce privește oferta depusă de B. S.R.L. aceasta nu a prezentat trasarea lucrărilor decât în Procedura tehnică și verificarea trasării la pag. 49-52 din propunerea tehnică, că această procedură prezentată este aplicabilă doar lucrărilor ce se execută în cazul clădirilor și nu pentru lucrări de drumuri, iar acest ofertant nu a prezentat sau descris elemenetele privind trasarea lucrărilor de drumuri în alte documente ale propunerii tehnice astfel că raportat la aceste aspecte comisia de evaluare nu putea solicita clarificări ofertantului, un eventul răspuns ar fi completat oferta inițială depusă de B. S.R.L..

În condițiile în care ambele oferte au avut aceleași deficiențe, aspect de altfel necontestat de recurenta-reclamantă, în respectarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, recurenta reclamantă avea obligația notificării ambilor ofertanți.

S-a susținut, de asemenea, prin cererea de recurs că o eventuală notificare a ofertantului B. S.R.L. ar fi creat premisele încălcării dispozițiilor art. 201 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Înalta Curte constată că tocmai aceste dispoziții legale au fost încălcate de către recurentă. Prin notificarea doar a ofertantului A. S.R.L. recurenta reclamantă a determinat apariția unui avantaj evident în favoarea acestuia.

Or, dispozițiile art. 201 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 interzic ca prin clarificările solicitate să creeze un avantaj în favoarea unui ofertant.

Pe de altă parte, principiul tratamentului egal obligă ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit.

Or, și sub acest aspect constată Înalta Curte că acest principiu a fost încălcat.

Nu poate fi primită susținerea recurentei că oferta depusă de A. S.R.L. care prezintă aceeași deficiență (la procedura de Trasare a lucrării se tratează lucrări de construcții și nu trasarea lucrărilor de drum) constituie doar un viciu de formă, pentru ca aceeași situație, respectiv aceeiași deficiență să fie tratată în mod diferit pentru ofertantul B. S.R.L., și anume în situația notificării de solicitări, răspunsul acestui ofertant ar fi însemnat o completare a ofertei inițiale.

În atare situație, constată Înalta Curte că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, retinând în mod corect existența unei abateri de la legalitate de către recurenta-reclamantă Comuna Petrești.

În raport de toate aceste considerente. Înalta Curte observă că și susținerile din cererea de recurs prin care s-a susținut că instanta de fond nu a analizat critica ce viza nemotivarea in mod corespunzător a deciziei atacate este nefondată. Prin decizia atacată s-a avut în vedere de către intimată încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 de către autoritatea contractantă iar motivarea în fapt se raportează, în mod concis, la lipsa unei notificări a ofertantului B. S.R.L..

Înalta Curte constată că, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula este reprezentată de orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele ordonatorilor publici internaționali și/sau fondurilor publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.

În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că, inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C-465/10, pct. 47 și C-199/03, pct. 31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanțării (C-271/01, pct. 48, C-465/10, pct. 35), regula generală fiind că orice abatere trebuie să ducă la retragerea avantajului obținut nejustificat (C-199/03, pct. 15).

Prin urmare, încălcarea prevederilor legale sau contractuale reprezintă o neregulă care atrage sancțiunea recuperării sprijinului financiar acordat prin încheierea contractului de finanțare.

Astfel, prejudiciul produs bugetului Uniunii Europene sau bugetelor naționale, poate fi real sau potențial, iar producerea unei nereguli și utilizarea necorespunzătoare a fondurilor accesate, atrage sancțiunea restituirii parțiale sau totale a acestora.

În speță, s-a stabilit cu certitudine săvârșirea de către reclamant a unei abateri, constând în nerespectarea prevederilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

În temeiul dispozițiilor art. 6. alin. (3)^2 teza finală din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene are obligația aplicării corecțiilor financiare în concordanță cu principiul proporționalității sau, acolo unde este posibil, prin analogie cu abaterile constatate în anexa, în situația în care se constată cel puțin una din abaterile prevăzute de lege.

Constată Înalta Curte că instanța de fond în mod corect a stabilit că aplicarea corecției de 5% din valoarea contractului de finanțare este legală față de prevederile art. 4 din Regulamentul nr. 2988/95, conform cărora "orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat sau prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans".

Constată Înalta Curte că și susținerea ce viza faptul că procedura de achiziție a fost verificată și avizată de către intimata-pârâtă la data de 11.08.2016 este nelegală, autoritatea contractantă este singura răspunzătoare de întocmirea documentației și de desfășurarea procedurii de achiziție publică.

În raport de toate aceste considerente Înalta Curte constată recursul formulat ca fiind nefondat.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă Comuna Petrești, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă Comuna Petrești împotriva sentinței nr. 150/CA/2018 - P.I. din 1 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2021.