ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4279/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 24 iulie 2018, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat:

- repunerea în termenul de contestație a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din data de 29.03.2016, cu consecința restituirii sumei de 292461,161ei, sumă care reprezintă valoarea tranșei I de plată, aferentă Contractului de finanțare nr. x/19.02.2013;

- constatarea valabilității Contractului de finanțare nr. x/19.02.2013;

- anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din data de 29.03.2016, cu consecința restituirii sumei de 292.461,161ei, sumă care reprezintă valoarea tranșei I de plată, aferentă Contractului de finanțare nr. x/19.02.2013;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată .

Prin sentința civilă nr. 184 din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termenul de formulare a contestației administrative;

(ii) a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, prin întâmpinare;

(iii) a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată având ca obiect anulare act administrativ, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării - Agenția Pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Împotriva sentinței civile nr. 184 din 27 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susține că a solicitat repunerea în termenul de formulare a contestației, întrucât termenul prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 are natura unui termen de prescripție, astfel încât sunt incidente prevederile art. 2522 C. civ.. Instanța de fond a reținut greșit că această cerere nu este întemeiată, în condițiile în care contestația administrativă a fost depusă la data de 29.06.2018, în termenul de 30 de zile calculat de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2015, prin care instanța a admis acțiunea reclamantei, a anulat decizia comisiei de soluționare a contestației și a obligat pârâtul la plata sumei reprezentând tranșa a doua din suma finanțată, aferentă contractului semnat de părți.

Recurenta-reclamantă susține că nu a avut interesul exercitării dreptului la acțiune până la data de 20.07.2018, adică anterior comunicării hotărârii judecătorești amintite și primirii adresei nr. x/06.07.2018, ca răspuns la cererea din 29.06.2018, prin care intimatul-pârât a respins cererea de restituire a primei tranșe aferente contractului de finanțare. Mai exact, câtă vreme, pe rolul instanței de judecată, se afla în curs de judecată cauza având ca obiect respingerea contestației formulată cu privire la obligația de restituire a tranșei a doua de finanțare, situația primei tranșe depindea de soluția instanței de judecată și urma să aibă aceeași soartă juridică.

După comunicarea hotărârii definitive pronunțate în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus anularea notificării și deciziei de soluționare a contestației referitoare la cea de-a doua tranșă a sumei finanțate, recurenta-reclamantă a solicitat pârâtului anularea Procesului-verbal nr. x/29.03.2016, referitor la prima tranșă de finanțare, motivele acestui act fiind identice cu cele din actele administrative anulate de instanță, iar la data de 16.07.2018 a primit răspunsul AFIR, comunicat prin adresa nr. x/06.07.2018.

Consideră recurenta-reclamantă că termenul de prescripție prevăzut de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, de formulare a acțiunii, a fost suspendat între data formulării primei contestații din 29.04.2016 și data de 04.06.2018, când a fost comunicată hotărârea din dosarul nr. x/2015. Contestația menționată este cuprinsă în adresa nr. x/29.04.2016, prin care recurenta-reclamantă a comunicat intimatului-pârât, ca răspuns la cererea acestuia de restituire a primei tranșe de finanțare, că nu își însușește concluziile Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/29.03.2016, urmând ca aceste aspecte să fie tranșate după finalizarea litigiului având ca obiect tranșa a doua de finanțare.

Față de respingerea acțiunii ca inadmisibilă, raportat la lipsa plângerii prealabile, arată recurenta-reclamantă că instanța de fond a reținut în mod greșit că adresa nr. x/29.04.2016 nu poate fi considerată contestație administrativă, deși, prin acest act, reclamanta și-a exprimat opoziția față de procesul-verbal nr. x/29.03.2016. Această contestație a fost înregistrată în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011, iar pârâtul nu a comunicat un răspuns.

Arată recurenta-reclamantă, contrar susținerilor intimatului-pârât, că între litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 și litigiul de față există o legătură, actele contestate în ambele dosare izvorând din același contract de finanțare și cuprinzând aceeași motivare sub aspectul neeligibilității. Atât timp cât o instanță de judecată a constatat, printr-o hotărârea definitivă, că reclamanta este îndreptățită la plata celei de-a doua tranșe aferentă contractului de finanțare, atunci se consideră că și pe parcursul primei etape au fost îndeplinite condițiile legale și recurenta are dreptul la restituirea sumei aferente primei tranșe. În acest sens, recurenta-reclamantă învederează motivele pentru care, în dosarul nr. x/2015, instanța a concluzionat cu privire la inexistența unor condiții artificiale necesare obținerii ajutorului nerambursabil.

Totodată, consideră recurenta-reclamantă că instanța de fond a apreciat greșit că interesul reclamantei s-a născut la finalizarea dosarului nr. x/2015, contrar susținerilor părții, în sensul că acest interes s-a născut odată cu refuzul restituirii primei tranșe, aspect pe care instanța de fond nu l-a analizat și care impune soluția de casare cu trimitere spre rejudecare.

Mai mult, instanța de fond nu s-a pronunțat pe capătul de cerere vizând constatarea valabilității contractului de finanțare, în condițiile în care, prin procesul-verbal contestat s-a propus măsura rezilierii contractului, nerealizată. Ca atare, sentința recurată nu este motivată, fiind contrară art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța nu a analizat probele administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză și nu a evocat normele incidente, soluția din dispozitiv fiind pur formală.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului pentru nemotivare a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul din 29 septembrie 2021, pentru motivele arătate în partea introductivă a prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte consideră necesar a sublinia că recurenta-reclamantă, contestând soluția de respingere a cererii în anulare ca inadmisibilă, pentru neurmarea procedurii administrative prealabile de contestare a procesului-verbal de nereguli, prezintă argumente care susțin, pe de-o parte, respectarea acestui termen, iar pe de altă parte, respectarea termenului de formulare a acțiunii în fața instanței de contencios administrativ, deși această din urmă chestiune nu a făcut obiectul analizei în fond.

Mai exact, instanța de fond a respins cererea de repunere în termenul de formulare a contestației administrative împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/29.03.2016 și a respins acțiunea ca inadmisibilă, având în vedere prevederile art. 21 și art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011, care califică procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare ca fiind act administrativ și impun obligația formulării contestației administrative în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, termen stabilit de legiuitor a fi unul de decădere. Constatând că împotriva Procesului-verbal nr. x/29.03.2016 nu s-a formulat contestația administrativă obligatorie în termenul stabilit de lege și că motivele invocate în susținerea cererii de repunere în termen sunt neîntemeiate, instanța de fond a dispus soluția anterior indicată.

Așadar, argumentele recurentei referitoare la formularea acțiunii la data de 20.07.2018, după primirea adresei nr. x/06.07.2018, emisă de pârât, se îndepărtează de la considerentele și soluția din sentința recurată, prin care s-a analizat îndeplinirea obligației de formulare în termen a contestației administrative, iar nu a acțiunii în contencios administrativ.

Confuzia dintre cele două termene procedurale (de depunere a contestației administrative, respectiv de formulare a acțiunii) se regăsește și la nivelul temeiurilor de drept invocate în recurs. Astfel, prevederile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 (raportate la art. 2252 C. civ.), invocate de recurentă, privesc termenul de formulare a acțiunii în fața instanței de contencios administrativ, care este calificat drept termen de prescripție, pe când termenul de formulare a contestației administrative este prevăzut de art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 și este considerat de legiuitor a fi un termen de decădere, conform alin. (4) al aceluiași articol.

În consecință, Înalta Curte constată că argumentele recurentei-reclamante, întemeiate pe data depunerii acțiunii, raportat la dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 (inclusiv cele referitoare la suspendarea termenului de prescripție), nu pot fi avute în vedere din perspectiva termenului de formulare a contestației administrative.

Revenind la termenul de formulare a contestației administrative și la caracterul admisibil al acțiunii, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a susținut critici care pot fi sumarizate astfel:

- lipsa interesului formulării contestației administrative împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/29.03.2016 anterior comunicării deciziei nr. 626/19.02.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015 și, respectiv, primirii adresei nr. x/06.07.2018, prin care pârâtul a refuzat anularea procesului-verbal și plata primei tranșe de finanțare;

- formularea contestației administrative la data de 29.06.2018, în termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei nr. 626/19.02.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015;

- calificarea adresei nr. x/29.04.2016 ca reprezentând o contestație administrativă împotriva procesului-verbal, în raport de conținutul concret al acesteia.

Înalta Curte constată că niciunul din aceste argumente nu este de natură a schimba soluția instanței de fond.

În ceea ce privește termenul formulării contestației administrative împotriva Procesului-verbal nr. x/29.03.2016, dispozițiile art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011 impun formularea acestei contestații în 30 de zile de la comunicare, fără nicio diferențiere, iar termenul este expres definit ca fiind unul de decădere, nefiind, prin urmare, susceptibil de suspendare sau întrerupere.

Recurenta-reclamantă a arătat că nu avea interes să conteste titlul de creanță referitor la prima tranșă din suma finanțată prin raportare la situația litigioasă existentă (dosar nr. x/2015), având ca obiect contestarea Notificării nr. x/17.10.2014 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 36787/12.11.2014, emise de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, prin care s-a reținut neeligibilitatea cererii de plată a tranșei a doua din Contractul de finanțare nr. x/19.02.2013.

Acest argument nu poate fi primit, întrucât situația litigioasă ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 nu este determinantă în stabilirea interesului formulării contestației administrative împotriva Procesului-verbal nr. x/29.03.2016 și nu reprezintă factor exonerator al îndeplinirii acestei obligații. Interesul de a contesta procesul-verbal de nereguli s-a născut de la data comunicării acestuia, iar nu la data soluționării favorabile a litigiului referitor la plata tranșei a doua a finanțării.

Împrejurarea că atât notificarea nr. x/2014, cât și procesul-verbal nr. x/2016 privesc sume acordate în temeiul aceluiași contract de finanțare și ar viza aceleași pretinse nereguli nu reprezintă un argument care să poată fi valorificat în legătură cu admisibilitatea cererii, referindu-se la fondul chestiunilor litigioase, putând fi analizat doar în măsura în care reclamanta ar fi urmat procedura prevăzută de lege pentru contestarea administrativă a procesului-verbal de nereguli.

Orice susținere a recurentei-reclamante referitoare la data nașterii interesului de a contesta procesul-verbal de nereguli este nefondată în lumina dispozițiilor art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011, care stabilesc termenul de decădere de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ.

În ceea ce privește calificarea ca reprezentând contestație administrativă a adresei nr. x/29.04.2016, Înalta Curte constată, similar instanței de fond, că această adresă nu întrunește cerințele de fond sau de formă ale contestației administrative prevăzute de art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011, nefiind suficientă opoziția exprimată de reclamantă față de procesul-verbal comunicat și mențiunea că aspectele reținute prin acest act administrativ vor fi tranșate ulterior, în funcție de rezultatul dosarului nr. x/2015

Cererea expediată la data de 29.06.2018 îndeplinește, într-adevăr, cerințele unei contestații administrative, având ca obiect solicitarea de anulare a Procesului-verbal nr. x/2016 și motivele pe care se întemeiază, însă data depunerii sale excede în mod evident termenului prevăzut de art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011.

În concluzie, recurenta-reclamantă nu a dovedit motive întemeiate pentru admiterea cererii de repunere în termenul de formulare a contestației administrative, lipsa interesului atacării actului administrativ de la data comunicării sale neconstituind un astfel de motiv, iar instanța de fond a reținut în mod corect că cererea nu este întemeiată, iar actele emanate de la reclamantă, invocate ca reprezentând contestație administrativă, ori nu au acest caracter (adresa nr. x/2016) ori au fost tardiv formulate (cererea din 29.06.2018). În consecință, câtă vreme reclamanta nu a formulat contestația administrativă în termenul prevăzut de lege, soluția de inadmisibilitate pronunțată de instanța de fond este legală și va fi menținută.

Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se critică nepronunțarea instanței pe capătul de cerere vizând constatarea valabilității contractului de finanțare. Înalta Curte constată că acest petit putea fi analizat pe fond numai în măsura admisibilității cererii de anulare a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/29.03.2016, act administrativ prin care s-a propus rezilierea contractului de finanțare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 184 din 27 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2021.