Decizia nr. 2136/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 108/2018 a Curții de Apel Oradea

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 14 februarie 2018, sub nr. x/2018, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene-Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice", a solicitat anularea Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015, emisă de pârât.

Hotărârile instanței de fond Prin încheierea din 13 iunie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, excepția lipsei de interes a acțiunii, invocată de către pârât. Prin sentința civilă nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Cererile de recurs exercitate în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs principal reclamanta A. S.R.L., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum s-a reținut de către instanța de control judiciar, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei pe fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivului de casare mai sus menționat, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici în privința sentinței recurate: În mod greșit instanța de fond a reținut că Instrucțiunea nr. 4254/26.02.2015 reprezintă un act administrativ individual. Prima instanță a realizat o confuzie în ceea ce privește organismele intermediare pentru Programul Operațional Creșterea Competitivității Economice, care sunt cele ce aplică în timp instrucțiunea contestată, în timp ce aceasta se adresează beneficiarilor contractelor de finanțare. Pe de altă parte, în ceea ce privește aprecierea primei instanțe în sensul că instrucțiunea s-ar aplica unei categorii determinate de destinatari, respectiv beneficiarilor cu care s-au încheiat contracte de finanțare, acest fapt nu determină caracterul individual al instrucțiunii. Astfel, Instrucțiunea nr. 4254/26.02.2015 cuprinde reglementari cu caracter general, impersonale, destinate a se aplica în mod repetat și care produc efecte față de toate persoanele aflate într-o anumită situație, fără a fi nominalizate expres în conținutul actului, ceea ce îi conferă instrucțiunii un caracter normativ. De asemenea, caracterul normativ al instrucțiunii este confirmat și prin raportare la emitentul și denumirea acestui act administrativ, conform prevederilor art. 11 din Legea nr. 24/2000. În acest sens, luând în considerare forma intrucțiunii contestate și faptul că aceasta a fost emisă de conducătorul unei autorități publice centrale, rezultă că instrucțiunea are un caracter normativ, fiind evident că acest act administrativ trebuie să îndeplinească condiția publicării în Monitorul Oficial, precum și cerințele de formă expres prevăzute de Legea nr. 24/2000. Fiind astfel stabilit caracterul de act normativ al instrucțiunii, se constată că aceasta este nelegală, raportat la faptul că produce efecte retroactive și nu îndeplinește condiția publicării în Monitorul Oficial. Totodată, anterior emiterii instrucțiunii, conform Ghidului Solicitantului, se impunea verificarea eligibilității beneficiarilor în raport de data depunerii cererii de finanțare, iar în cauză, suspiciunea de neregulă s-a raportat la situația societății reclamante de la data încheierii contractului de finanțare și nu de la data depunerii cererii de finanțare, așa cum prevede Ghidul Solicitantului. Astfel, există prevederi legale (Ghidul Solicitantului) care stabilesc în mod expres momentul la care se evaluează eligibilitatea beneficiarilor, iar instrucțiunea contestată derogă de la aceste prevederi cu forță juridică superioară. Faptul că Instrucțiunea nr. 4254/26.02.2015 încalcă și modifică actul normativ în baza căruia a fost emisă, rezultă atât din prevederile instrucțiunii, cât și din modalitatea în care aceasta a fost aplicată de autoritatea competentă. De asemenea, schimbările intervenite în situația juridică a reclamantei între momentul depunerii cererii de finanțare și cel al semnării contractului, au relevanță cu privire la legalitatea instrucțiunii atacate, întrucât tocmai ca urmare a acestor schimbări, a decis intimatul să emită instrucțiunea contestată, urmărind diminuarea ajutorului financiar acordat. 3.2. Împotriva încheierii din 13 iunie 2018 și a sentinței civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs incident pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (în prezent, Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene), întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și, rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat, în esență, următoarele critici în privința celor două hotărâri atacate: Deși în cauza de față, pârâtul a formulat apărări și a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii, din considerentele hotărârilor recurate nu rezultă că aceste apărări au fost analizate temeinic de către instanța de fond. Mai mult, aceste hotărâri cuprind motive contradictorii, în sensul că prima instanță, deși prin încheierea din 13 iunie 2018 a respins excepția lipsei de interes, cu motivarea că instrucțiunea contestată are legătură cu condițiile de eligibilitate și cu reducerea ajutorului financiar, în cuprinsul sentinței recurate a arătat că reclamanta a fost vătămată prin actul adițional nr. x/2015 încheiat la contractul de finanțare și nu prin instrucțiunea atacată. Astfel, deși instanța de fond a apreciat că reclamanta justifică un interes în introducerea acțiunii în anulare, în motivarea sentinței a reținut că urmare a reverificării efectuate în temeiul Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015, între părți a fost încheiat actul adițional nr. x/2015 la contractul de finanțare, prin care s-a redus intensitatea sprijinului financiar acordat, de la 70% la 60%. Rezultă că singurul motiv prin prisma căruia a fost justificat interesul societății reclamante și a fost respinsă excepția lipsei de interes, a fost desființat prin sentința pronunțată în cauză, contradicție de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a invocat, în principal, excepția nulității recursului principal declarat de reclamantă, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului principal declarat de reclamantă, ca nefondat, reiterând, în principal, apărările formulate pe parcursul judecării cauzei în primă instanță. 4.2. Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat, în principal, excepția nulității recursului incident declarat de pârât, arătând că argumentele prezentate de reclamantă nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și nici în celelalte motive de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului incident declarat de pârât, ca nefondat, susținând că nu există contradictorialitate între încheierea din 13 iunie 2018 și sentința civilă pronunțată în cauză, aceste două hotărâri fiind în deplină concordanță. De asemenea, soluția pronunțată asupra excepției lipsei de interes este legală, condițiile prevăzute de art. 33 din C. proc. civ. fiind îndeplinite în speță.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 15 decembrie 2020, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a învederat că înțelege să invoce și motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., arătând că acestea reprezintă motive de casare de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu de către instanța de recurs. În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că prima instanță nu a făcut trimitere la nicio prevedere legală în formularea concluziei referitoare la caracterul de act administrativ individual a Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015. Totodată, sentința civilă pronunțată în cauză este nemotivată în drept, nefiind indicate motivele de drept și temeiurile juridice care au determinat soluția criticată.

Prin precizările depuse la dosar la data de 30 martie 2021, recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a invocat, în principal, excepția tardivității în privința cererii precizatoare formulată de recurenta-reclamantă, precum și excepția nulității acestei cereri, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii precizatoare ca nefondată. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârile recurate, în raport de motivele de casare invocate de către recurenți, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Cu privire la recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., examinând cu prioritate, excepția tardivității cu privire la cererea de completare a motivelor de casare, formulată de recurenta-reclamantă la data de 15 decembrie 2020, se reține că excepția în discuție este întemeiată. Susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora motivele de casare pe care le-a invocat prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 15 decembrie 2020, reprezintă motive de casare de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu de către instanța de recurs, nu pot fi primite. Prin cererea precizatoare mai sus menționată, recurenta-reclamantă a învederat că înțelege să invoce și motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., susținând, în esență, că prin sentința civilă pronunțată în cauză, prima instanță nu a făcut trimitere la nicio prevedere legală în formularea concluziei referitoare la caracterul de act administrativ individual a Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015. Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că sentința civilă este nemotivată în drept, nefiind indicate motivele de drept și temeiurile juridice care au determinat soluția instanței de fond. Conform dispozițiilor art. 498 alin. (3) din C. proc. civ., "Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședința publică." În cauză, prin cererea precizatoare depusă la dosar, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., prin intermediul cărora a criticat concluzia primei instanțe vizând caracterul de act administrativ individual a Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015, și totodată, a susținut că sentința pronunțată încalcă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind nemotivată în drept. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate prin cererea precizatoare formulată de reclamantă la data de 15 decembrie 2020, nu reprezintă motive de casare de ordine publică, reținându-se că reclamanta a formulat, în fapt, noi motive de casare, în completarea celor depuse inițial la dosar la data de 12 iulie 2018, criticile prezentate de reclamantă în cuprinsul acestei cereri precizatoare neputând fi calificate drept motive de casare de ordine publică. În condițiile arătate, constatând că reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, la data de 12 iulie 2018, și făcând aplicarea în cauză a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., conform acestora din urmă recursul fiind nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), ipoteză care nu se regăsește în speță, Înalta Curte apreciază întemeiată excepția tardivității cu privire la cererea de completare a motivelor de casare, urmând a admite excepția în discuție, cu consecința respingerii ca atare a acestei cereri. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă la data de 12 iulie 2018, examinând criticile recurentei circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat. Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora în mod greșit instanța de fond a reținut caracterul de act administrativ individual al Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015, sunt neîntemeiate. Instrucțiunea nr. 4254/26.02.2015, contestată în cauză, a fost emisă la nivelul Autorității de Management POS CCE în vederea punerii în aplicare a recomandării Autorității de Audit, urmare a misiunii de audit finalizate în luna decembrie 2014 privind realizarea pentru toate proiectele, până la cererea de rambursare finală sau până la finalul perioadei de durabilitate, a verificării încadrării beneficiarului în condițiile de eligibilitate pentru care a depus formularul Anexei 2 - Calculul pentru întreprinderi partenere sau legate din Legea 346/2004 și Declarația privind încadrarea în categoria întreprinderilor mici și mijlocii din cadrul contractelor de finanțare cu beneficiari privați, cu finanțare nerambursabilă. Pornind de la elementele principale în raport de care actele administrative se clasifică în acte cu caracter normativ și acte cu caracter individual, și anume scopul în vederea cărora aceste acte au fost emise și întinderea efectelor juridice pe care le produc actele respective, în mod corect prima instanță a reținut că pentru determinarea naturii juridice a actului administrativ, nu prezintă relevanță denumirea actului. În speță, Instrucțiunea nr. 4254/26.02.2015 nu cuprinde reglementări de principiu, cu caracter general și obligatoriu, aplicabile unui număr nedeterminat de persoane, care produc efecte erga omnes, ci instrucțiunea menționată se adresează unor persoane determinate, în concret doar organismelor intermediare pentru Programul Operațional Creșterea Competitivității Economice, aceștia fiind singurii titulari ai obligațiilor stabilite prin instrucțiunea respectivă. Astfel, instrucțiunea contestată prevede în sarcina organismului intermediar POS CCE o singură obligație, și anume aceea de verificare a contractelor de finanțare din cadrul Axei prioritate 1- POS CCE, sub aspectul încadrării beneficiarului în condițiile de eligibilitate, respectiv în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, astfel cum este definită de Legea nr. 346/2004. În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar apreciază că argumentele de text deduse din interpretarea dispozițiilor art. 3 și art. 11 din Legea nr. 24/2000, nu pot fi primite pentru stabilirea caracterului de act normativ a Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015, esențial din acest punct de vedere fiind conținutul concret al actului administrativ, în speță reținându-se că instrucțiunea a fost emisă numai în scopul aducerii la îndeplinire a sesizării autorității de audit, destinatarii acesteia fiind pe de o parte, organismele intermediare pentru POS CCE, iar pe de altă parte, persoanele fizice sau juridice care la momentul emiterii instrucțiunii dețineau contracte de finanțare aflate în implementare. În consecință, nefiind un act administrativ normativ, nu se impune ca Instrucțiunea nr. 4254/26.02.2015 să respecte cerințele de formă prevăzute de Legea nr. 24/2000 și nici să îndeplinească condiția publicării în Monitorul Oficial. Criticile recurentei-reclamante vizând pretinsul caracter retroactiv al efectelor instrucțiunii contestate, sunt, de asemenea, neîntemeiate. Contrar susținerilor recurentei, instrucțiunea în litigiu cuprinde o procedură administrativă de verificare, incidentă la momentul desfășurării controlului, dreptul substanțial aplicabil fiind cel reglementat de Legea nr. 346/2004, în vigoare la data încheierii contractelor de finanțare. Împrejurarea că sunt supuse reverificării și contractele deja încheiate, nu denotă caracterul retroactiv al efectelor instrucțiunii, având în vedere că pe de o parte, nicio dispoziție legală nu interzice în această materie efectuarea mai multor verificări în privința îndeplinirii condițiilor de eligibilitate, iar pe de altă parte, verificările se efectuează în baza instrucțiunii, la un moment ulterior emiterii acesteia. Înalta Curte nu poate reține nelegalitatea instrucțiunii contestate nici din perspectiva faptului că s-a dispus reverificarea condițiilor de eligibilitate la un anumit moment, respectiv cel al semnării contractului de finanțare. Așa cum în mod judicios a constatat prima instanță, nu există nicio prevedere legală care să limiteze dreptul autorității pârâte de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate la un astfel de moment, iar eventualele schimbări intervenite în situația juridică a reclamantei între momentul depunerii cererii de finanțare și cel al semnării contractului, nu au relevanță în ceea ce privește legalitatea instrucțiunii atacate, putând avea relevanță numai în privința legalității actelor administrative sau a contractelor administrative încheiate ori emise, ca urmare a reverificării dispuse. De asemenea, Instrucțiunea nr. 4254/26.02.2015 nu derogă de la dispozițiile cu forță juridică superioară, ci respectă aceste dispoziții, instrucțiunea fiind emisă în executarea legii. Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora instrucțiunea menționată derogă de la prevederile Ghidului Solicitantului 2011, în privința momentului la care se verifică îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, nu pot fi primite, reținându-se că instrucțiunea nu aduce modificări criteriilor de eligibilitate stabilite prin Ghidul Solicitantului. Astfel, în Ghidul Solicitantului sunt prezentate condițiile de eligibilitate pe care solicitantul trebuie să le îndeplinească conform Legii nr. 346/2004, iar în dovedirea îndeplinirii acestor criterii, cererea de finanțare se depune însoțită de documentele menționate în Anexa 1, pct. 6 la Ghid, respectiv de Formularul D - Declarația privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii. Totodată, Ghidul Solicitantului prevede la pct. IV.1. - Amendamente la contractul de finanțare, obligația beneficiarului de a cunoaște faptul că dacă pe perioada de valabilitate a contractului intervin modificări de natură să afecteze obiectivul proiectului, sau modificări care afectează condițiile de eligibilitate prevăzute pentru apelul de proiecte în cadrul căruia s-a obținut finanțarea nerambursabilă, proiectul poate fi declarat neeligibil, finanțarea nerambursabilă se va sista, iar sumele acordate până în acel moment se vor recupera în conformitate cu legislația națională și prevederile contractuale. Sub acest aspect, în mod întemeiat instanța de fond a reținut că nu se poate face confuzie între legalitatea dispoziției de a se efectua reverificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate la un anumit moment și actele administrative emise drept o consecință a reverificării, acestea din urmă putând fi verificate din punct de vedere al legalității, inclusiv prin prisma posibilității sau imposibilității pârâtului de a aprecia îndeplinirea condițiilor de eligibilitate la un moment ulterior depunerii cererii de finanțare. Pentru argumentele expuse anterior, reținând că sentința atacată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei, Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat. Cu privire la recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene Criticile recurentului-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt nefondate. Încheierea din 13 iunie 2018 și sentința civilă nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, recurate de pârât, satisfac cerințele instituite de dispozițiile de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în conținutul acestor hotărâri regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii primei instanțe cu privire la soluțiile pronunțate. Astfel, hotărârile atacate cuprind în motivare argumentele care au fundamentat soluțiile criticate, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Din parcurgerea considerentelor hotărârilor recurate rezultă că judecătorul fondului a arătat în mod explicit argumentele care l-au determinat să respingă excepția lipsei de interes a acțiunii, invocată de pârât, reținându-se că motivul de casare mai sus analizat nu are în vedere regăsirea literală în conținutul hotărârii a tuturor susținerilor prin care o parte a înțeles să convingă instanța de judecată Instanța de control judiciar nu poate reține nici criticile recurentului-pârât potrivit cărora hotărârile recurate cuprind motive contradictorii, aceste afirmații reflectând dezacordul recurentului-pârât în privința argumentelor avute în vedere la adoptarea soluției de respingere a excepției lipsei de interes, fără a susține însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele celor două hotărâri au fost expuse, în mod clar și logic, argumentele pe care se întemeiază soluțiile primei instanțe. Astfel, considerentele sentinței recurate nu contrazic argumentele expuse în motivarea încheierii din 13 iunie 2018, constatându-se că în cuprinsul sentinței a fost prezentată situația de fapt care a condus la emiterea Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015, context în care s-a reținut că urmare a reverificării efectuate în temeiul acestei instrucțiuni, între părți a fost încheiat actul adițional nr. x/02.06.2015 la contractul de finanțare, prin care s-a redus intensitatea sprijinului financiar acordat, de la 70% la 60%. Contrar susținerilor recurentului-pârât, prin considerentele criticate nu s-a concluzionat în sensul că reclamanta nu ar fi fost prejudiciată prin instrucțiunea contestată ci prin actul adițional încheiat la contractul de finanțare. Așa cum s-a arătat anterior, instanța de fond a reținut că în temeiul instrucțiunii s-a procedat la efectuarea unei reverificări, în urma căreia s-a impus încheierea actului adițional și reducerea intensității sprijinului financiar, rezultând în mod explicit că prejudiciul patrimonial suferit de reclamantă a fost produs prin emiterea instrucțiunii, urmare a reverificării efectuate în baza acestui act administrativ, fiind încheiat actul adițional la contractul de finanțare. Înalta Curte achiesează la argumentele primei instanțe și în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției lipsei de interes a acțiunii. În mod corect instanța de fond a reținut că prin acțiunea în anulare promovată, reclamanta justifică un interes în sensul dispozițiilor art. 33 din C. proc. civ., folosul urmărit în speță, prin introducerea acțiunii în anulare fiind acela de acordare a diferenței de 10%, reprezentând sprijin financiar nerambursabil, redus la 60%, ca urmare a emiterii Instrucțiunii nr. 4254/26.02.2015. În consecință, încheierea actului adițional la contractul de finanțare a fost generată de emiterea instrucțiunii a cărei anulare s-a solicitat prin cererea dedusă judecății, iar în acest context, reclamanta justifică un interes în formularea acțiunii în anulare. În raport de argumentele arătate în cuprinsul prezentei decizii, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârât. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 108/CA/2018 din 20 iunie 2018, și recursul incident declarat de pârât împotriva încheierii din 13 iunie 2018 și a aceleiași sentințe.