ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3794/2021

Ședința publică din data de 18 iunie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.09.2018 pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018, reclamantele A. și B. au solicitat anularea Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018 emis de Ministrul Justiției și obligarea pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI la emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatoare, cu luarea în considerare a tranșelor de vechime în funcție, respectiv a sporului de fidelitate, începând cu data de 09.04.2015, respectiv:

- Pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, să le stabilească printr-un nou ordin de salarizare, cuantumul indemnizației brute lunare și în raport de vechimea efectivă în funcție a fiecăreia (fidelitate), începând cu data mai sus menționată;

- Obligarea pârâtului TRIBUNALUL TULCEA să le plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferențele de drepturi salariale astfel rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcție (fidelitate), începând cu data de 09.04.2015 și până la data emiterii noului ordin de salarizare pentru B. și, respectiv, până la data de 01.07.2018, pentru A..

- Obligarea pârâtului TRIBUNALUL TULCEA, la plata diferențelor rezultate dintre indemnizația de încadrare brută lunară, stabilită la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON și indemnizația brută lunară efectiv plătită, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, cât și a diferenței rezultate dintre indemnizația de încadrare brută lunară, stabilită la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON și indemnizația brută lunară efectiv plătită, pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017;

- Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Prin sentința nr. 1523/2019 pronunțată la data de 19 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de cele două reclamante, și a dispus anularea în parte a Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018, exclusiv în ceea ce privește modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamantelor, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare prin care drepturile salariale ale reclamantelor să fie stabilite prin luarea în considerare a vechimii în specialitate (în funcție) începând cu data de 09.04.2015.

De asemenea, a obligat pârâtul Tribunalul Tulcea la plata către reclamante a diferențelor salariale rezultate în urma recalculării drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 31.12.2017, iar în ce privește cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, aceasta a fost respinsă ce neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Ministerul Justiției întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate nr. 1523/2019 iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

S-a arătat de către recurent, în motivarea recursului, că în mod greșit s-a dispus de către instanța de fond anularea parțială a OMJ nr. 2066/C/24.05.2018 întrucât ordinul respectiv este un act administrativ cu caracter normativ prin care s-au stabilit cu caracter general indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare fiecărei funcții, grad profesional, gradație, vechime în funcție (art. 1 alin. (2) iar nu drepturile salariale individuale ale celor două reclamante.

După o scurtă prezentare a conținutului dispozițiilor art. 1 și 2 din Ordinul nr. 2066/C/2018, se arată de către recurent că prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015 s-a avut în vedere nivelul maxim prin raportare la aceeași categorie profesională și funcție, iar nu preluarea prin asimilare a unui drept specific altor categorii profesionale, respectiv al judecătorilor, și care nu a existat niciodată în patrimoniul intimatelor-reclamante care îndeplinesc funcția de asistent judiciar.

Arată recurentul că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, dispozițiile art. 19 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, au prevăzut că asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită potrivit coeficienților de ierarhizare prevăzuți la nr. crt. 25 din Anexa nr. VI/1 (drepturile salariale corespunzătoare judecătorului de judecătorie).

Potrivit art. 12 alin. (3) din același act normativ, în anul 2010, salariile, soldele și indemnizațiile lunare de încadrare se stabilesc fără a fi utilizați coeficienții de ierarhizare prevăzuți în anexele la această lege.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) din aceeași anexă (inclusiv ale asistenților judiciari) se stabilesc astfel: la indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a) din anexa menționată.

Conform Notei la Anexa nr. VI/1:

"Coeficienții de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistrați-asistenți și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor"' - se regăsesc sporul pentru vechimea în funcție (majorarea indemnizației de încadrare brute lunare), sporul pentru vechimea în muncă, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a) din Anexa nr. VI.

Deși textul Notei la Anexa nr. VI/1 nu prevede în mod expres, rezultă că sporul pentru vechimea în funcție (majorarea indemnizației de încadrare brute Lunare) și sporul pentru vechimea în muncă avute în vedere sunt cele prevăzute de reglementările în vigoare la 31 decembrie 2009, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, cu modificările și completările ulterioare.

În atare situație, arată recurentul că o interpretare în sens contrar nu poate fi primită întrucât ar avea ca efect imposibilitatea aplicării dispozițiilor legale potrivit cărora "la indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare", ținând seama de faptul că Legea nr. 330/2009 nu reglementează procentele acestor sporuri.

Având în vedere că, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, asistenții judiciari nu au beneficiat de majorarea indemnizației de încadrare brute lunare pentru vechimea în funcție, acest drept salarial nu a putut fi acordat nici după data de 01.01.2010 niciunui asistent judiciar.

La data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (1 ianuarie 2011), asistenții judiciari au fost reîncadrați pe clase de salarizare, avându-se în vedere dispozițiile art. 16 din Secțiunea a 3- a - Salarizarea și celelalte drepturi ale asistenților judiciari - a Capitolului VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, din Anexa VI - Familia ocupaționala de funcții bugetare "justiție", la această lege. Conform alin. (1) al acestui articol:

"(1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

Așadar, la data de 1 ianuarie 2011, asistenții judiciari au fost reîncadrați pe clase de salarizare avându-se în vedere vechimea în funcție, respectiv corespunzător tranșelor 0-3 ani și 3-5 ani, însă, în ceea ce privește drepturile salariale, fiind aplicabile dispozițiile tranzitorii ale legilor anuale de salarizare, care au prevăzut că nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în Legea-cadru nr. 284/2010, aceștia nu au beneficiat de drepturi suplimentare pentru vechimea în funcție.

Susține recurentul că rațiunile pentru care legislația excludea asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcție (sporul de fidelitate) au fost legate de faptul că asistenții judiciari - reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

În același timp, a fost avut în vedere și istoricul și scopul înființării instituției "asistenților judiciari" și rolul lor în cadrul completelor de judecată. Acest rol vizează participarea partenerilor sociali la judecarea cauzelor privind relațiile de muncă, atât pentru asigurarea unei transparențe și a unui echilibru între cele trei părți implicate în dialogul social: statul, sindicatele și patronatele, cât și pentru faptul că asistenții judiciari sunt fini cunoscători ai realităților care privesc relațiile de muncă, asistând instanța de judecată la soluționarea acestor cauze care au o anumită specificitate. Ca urmare, ideea esențială avută în vedere a fost participarea partenerilor sociali, alături de stat, la administrarea actului de justiție în materie de muncă și asigurări sociale. Este evident, deci, că asistenții judiciari reprezintă parteneri interesați în modul de soluționare a cauzei, după cum este vorba de salariat sau patron. Prin urmare, asistenții judiciari nu sunt și nu pot fi imparțiali în sensul definit de Constituție.

Asistenții judiciari sunt numiți pe o perioadă determinată (5 ani), iar prin esența și natura funcției lor, nu sunt independenți. Potrivit art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani".

Se susține de către recurent că mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat.

Arată recurentul că, în ceea ce o privește pe doamna A., asistent judiciar în cadrul Tribunalului Tulcea, începând cu data de 01.07.2018 i-a încetat mandatul de asistent judiciar, astfel că drepturile salariale ale acesteia au fost recalculate până la data de 30.06.2018, prin OMJ nr. 89/C/2019, iar în ceea ce o privește pe doamna B., prin OMJ nr. 2793/C/2018, a fost numită, începând cu data de 01.07.2018, pe o perioadă de 5 ani, în funcția de asistent judiciar la Tribunalul Tulcea, iar prin OMJ nr. 472/C/2019, pe care îl anexăm, a fost modificat OMJ nr. 2793/C/2018, în sensul că, începând cu data de 1.07.2018, doamnei B., i-au fost stabilite drepturile salariate, corespunzător unei vechimi în funcție de 3 - 5 ani și gradației 4.

Arată, de asemenea, recurentul că dispozițiile hotărârilor judecătorești menționate de reclamante și-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiției a emis noi ordine de salarizare prin care a stabilit indemnizațiile reclamantelor, iar în condițiile în care nu au fost anulate, acestea beneficiază de prezumțiile de legalitate și temeinicie specifice actelor administrative.

Susține recurentul că principiul egalizării stabilit prin Legea nr. 71/2015 nu înseamnă acordarea unor drepturi care nu au temei în legislația incidență în materia salarizării asistenților judiciari și mai mult și înfrâng principiile salarizării potrivit funcției și gradului avute, edictate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016.

În raport de aceste considerente a solicitat recurentul admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.

Nu a fost formulată intâmpinare de către intimatele reclamanate, însă pentru termenul de judecată din data de 18 iunie 2021, acestea au depus înscrisuri respectiv adeverințe doveditoare în ceea ce privește vechimea fiecăreia dintre intimate în funcția de asistent judiciar.

Totodată, a fost depuse în dovedire și fluturași de salariu aferenți lunilor iulie, august și noiembrie 2020 emiși pentru un coleg asistent judicira la Tribunalul Bucureșt, cu aceeiași încadrare ca cea a intimatelor, și o copie a Ordinului 1853/C/23.03.2021 emios de către Ministerul Justiției pentru un asistent judicira din cadrul Tribunalului Hunedoara, ordin prin care, avându-se în vedere soluția pronunțată de prima instanță, într-o speță similară cu cea din cauza pendinte, s-a dispus în sensul plății respectivelor drepturi salariale.

Au fost depuse, de asemenea, fluturașii de salariu al celor două intrimate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat, în principal, anularea Ordinului nr. 2066/C/2018 și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre reclamante, cu luarea în considerare a tranșelor de vechime în funcție, respectiv a sporului de fidelitate, începând cu data de 09.04.2015

Prima instanță a admis acțiunea formulată de cele două reclamante, și a dispus anularea în parte a Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018, exclusiv în ceea ce privește modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamantelor, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare prin care drepturile salariale ale reclamantelor să fie stabilite prin luarea în considerare a vechimii în specialitate (în funcție) începând cu data de 09.04.2015.

De asemenea, a obligat pârâtul Tribunalul Tulcea la plata către reclamante a diferențelor salariale rezultate în urma recalculării drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 31.12.2017, iar în ce privește cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, aceasta a fost respinsă ce neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că se impune admiterea acțiunii în raport de principiul egalizării drepturilor salariale prevăzute de art. 5

1

din Legea nr. 71/2015 și a cărei modalitate de aplicare a fost lămurită prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15 decembrie 2016 respectiv prin luarea în considerare și a drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Justiției și-a întemeiat motivele de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În prezenta cauză aceste motiv de casare nu poate fi reținut.

Într-o primă critică se arată de către recurent că instanța de fond a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015 întrucât prin aceste norme s-a avut în vedere nivelul maxim prin raportare la aceeași categorie profesională și funcție, iar nu preluarea prin asimilare a unui drept specific altor categorii profesionale, respectiv al judecătorilor drept ce, susține recurentul, că nu a existat niciodată în patrimoniul reclamantelor.

În raport de conținutul dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015 în conformitate cu care:

"Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții", Înalta Curte constată că interpretarea dată de către instanța de fond este cea corectă arătând că prin acest act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții.

În atare situație, critica formulată nu poate fi primită.

Pe de altă parte, se susține de către recurent că în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 27/2006 asistenții judiciari nu au beneficiat de majorarea indemnizației de încadrare brute lunare pentru vechimea în funcție iar acest drept salarial nu a putut fi acordat nici după data de 01.01.2010 niciunui asistent judiciar.

Mai susține recurentul că în baza Legii cadru nr. 284/2010 ce a intrat în vigoare începând cu data de de 01 ianuarie 2011, asistenții judiciari au fost reîncadrați pe clase de salarizare avându-se în vedere vechimea în funcție, respectiv corespunzător tranșelor 0-3 ani și 3-5 ani, însă în ceea ce privește drepturile salariale, întrucât au fost aplicate dispozițiile tranzitorii ale legilor anuale de salarizare, dispoziții ce au prevăzut că nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în Legea cadru nr. 284/2010, asistenții judiciari nu au beneficiat de drepturi suplimentare pentru vechimea în funcție.

Susține recurentul că rațiunile pentru care asistenții judiciari nu au beneficiat de acordarea sporului pentru vechimea în funcție (sporul de fidelitate) au fost, pe de o parte, legat de faptul că asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit care justifică o salarizare diferită, iar pe de altă parte, limitarea mandatului la 5 ani a exclus acordarea pentru această categorie de personal a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției cum este sporul de fidelitate, iar împrejurarea că asistentul judiciar obține ulterior un nou mandat de 5 ani nu are relevanță atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat.

Criticile formulate urmează a fi respinse de către instanța de control judiciar.

Prioritar, constată Înalta Curte că prin cererea de chemare în judecată intimatele-reclamante au solicitat anularea, în parte, a Ordinului nr. 2066/2018 și obligarea recurentului pârât la emiterea unui nou ordin prin care să se ia în considerare tranșele de vechime în funcție, respectiv sporul de fidelitate începând cu data de 09.04.2015.

Instanța de control judiciar constată că, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel București dispozițiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1

1

) și (1

2

), cu următorul cuprins:

"(1

1

) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1

2

) Prevederile alin. (1

1

) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, instanța de fond a constatat în mod corect că egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Așadar, decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor, așa cum a considerat recurentul-pârât.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în acest sens apare ca nefondată.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că prin Ordinul nr. 2066/2018 nu a fost acordată vechimea în funcție (sporul de fidelitate) și, prin urmare, se impune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Ministerul Justiției.

Susținerile recurentului cu referire la faptul că asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit ce justifică și o salarizare diferită nu pot constitui un motiv care să anuleze dreptul intimatelor la sporul de fidelitate solicitat.

Constată Înalta Curte că în raport de dispozițiile Legii nr. 304/2004 este incontestabilă apartenența asistenților judiciari la personalul judiciar, intimatele reclamante prestând muncă alături de judecători și de personalul auxiliar de specialitate.

Mai reține Înalta Curte că, în raport de formularea textelor art. 5 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 și art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv aceea că magistrații și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor vor fi salarizați la "nivel de salarizare maxim în plată pentru funcțiile similare", respectiv la "nivelul maxim al indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective", acestea nu disting între cele două categorii de magistrați și personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, respectiv cei ale căror indemnizații au fost stabilite cu includerea unui procent de aproximativ 18%, conform O.U.G. nr. 10/2007 și cei ale căror indemnizații nu includ acest spor. De aceea, conform regulii de interpretare logică "unde legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să distingă" (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) rezultă că aceste dispoziții se aplică ambelor categorii de magistrați și personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor.

Înalta Curte mai reține că nu are nicio relevanță faptul că asistenții judiciari îndeplinesc mandate determinate (de câte 5 ani cu posibilitatea reinvestirii) întrucât acestea pot fi succesive în timp și nu împiedică nicidecum acumularea vechimii în funcția judiciară.

De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1523/2019 din 19 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București - Veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2021.