ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 453/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 la data de 20.05.2019, reclamanta Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a chemat în judecată pe pârâții A. și B., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 14.073.491 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data la care debitul principal a devenit exigibil și până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Teleorman, secția civilă Prin sentința civilă nr. 56 din 02 iunie 2020, Tribunalul Teleorman, secția civilă a respins acțiunea, ca nefondată, și a obligat reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 3300 RON cheltuieli de judecată (3000 RON onorariu avocat și 300 RON c/v transport).

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1070A din 01 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1070A din 01 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. În motivare a arătat că, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce îi privește pe pârâții din prezenta cauză, neputând fi pusă la îndoială existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției celor doi pârâți. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, în ceea ce îl privește pe pârâtul A., recurentul a apreciat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale deși, prin considerente, a reținut că se poate vorbi de neglijență în modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu ale acestuia. În continuare, recurentul a susținut că este eronată reținerea instanței întrucât, chiar dacă neglijența în modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu nu a generat prejudiciul, s-ar putea spune că a contribuit la neîmpiedicarea producerii pagubei. La fel de eronată, susține recurentul, este și reținerea instanței de apel care acceptă că fapta pârâtului este interpusă în lanțul cauzal, ajungând însă la concluzia incorectă că legătura de cauzalitate dintre neglijența sa (neîndeplinirea riguroasă a controlului) și prejudiciul rezultat în urma faptei celorlalți inculpați nu este certă. În ceea ce îl privește pe pârâtul B., apreciază că prin probele administrate în dosarul penal s-a făcut dovada faptei ilicite a acestuia.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au formulat întâmpinări, în termen legal, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 24 august 2021 și a fost repartizat aleatoriu completului nr. 10 care, prin rezoluția din data de 4 noiembrie 2021, a stabilit termen la data de 2 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului. La acest termen de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității căii de atac, precum și asupra fondului recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte, analizând-o cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 248 C. proc. civ., constată că aceasta este neîntemeiată și o va respinge în consecință. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine atunci când criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod. Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea. Numai în ipoteza în care criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de lege, se va putea aplica sancțiunea nulității recursului. Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a formulat critici care pot fi circumscrise parțial motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că decizia atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale care reglementează instituția răspunderii civile delictuale. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului. Recursul este însă nefondat, pentru considerentele ce succed: Înalta Curte observă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamantul a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâților A. și B., în solidar, la plata sumei de 14.073.491 RON și a obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data la care debitul principal a devenit exigibil și până la data plății efective, fiind invocate ca temei de drept prevederile art. 192 C. proc. civ., art. 27 alin. (2) C. proc. pen. și art. 1357 C. civ. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod. Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanța de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, în baza dispozițiilor pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea. Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de apel, examinând hotărârea atacată, în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat, întrucât prin probatoriul administrat nu a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților în legătură cu fapta pentru care au fost trimiși în judecată în dosarul penal nr. x/2015 Prin cererea de recurs pendinte, recurentul-reclamant a invocat aplicarea greșită a legii în materia răspunderii civile delictuale, cât privește reținerea eronată a instanței cu privire la neîndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a intimaților-pârâți, critici ce pot fi încadrate și analizate prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Înalta Curte mai reține că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul. În cauză, intimații-pârâți au fost trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunilor de constituire de grup infracțional organizat, complicitate la comiterea infracțiunii de folosire de acte nereale la autoritatea vamală, abuz în serviciu, complicitate la comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, în cazul pârâtului A. și, respectiv, pentru comiterea infracțiunii de constituire grup de criminalitate organizată, pentru pârâtul B.. Prin decizia penală nr. 560/A din 19 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus achitarea inculpatului A., în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu, pentru lipsa intenției directe sau indirecte în săvârșirea infracțiunii, iar cu privire la fapta acestuia de acceptare a declarației vamale, fără ca acesta să fie însoțită de factura de retur, s-a stabilit că această faptă nu este prevăzută de legea penală. Totodată, acesta a fost achitat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a a C. proc. pen., neexistând o intenție directă sau indirectă a inculpatului în săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu. În ceea ce îl privește pe pârâtul B., instanța penală a dispus achitarea acestuia, constatându-se că faptele de complicitate la evaziunea fiscală imputate nu sunt prevăzute de legea penală. Prin cererea de recurs, recurentul a susținut că împrejurarea potrivit căreia instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă cu privire la cei doi pârâți duce la concluzia că aceștia puteau aduce prejudicii Satului Român strict din perspectiva C. civ. Or, faptul că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă nu înseamnă, de plano, că se impune admiterea acesteia, ci că trebuie făcută, în mod distinct, dovada asupra îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, și anume a existenței prejudiciului, comiterea unei fapte ilicite, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul critică soluția instanței de apel, considerând că instanța, în mod greșit, deși a reținut că în sarcina pârâtului A. poate fi pusă fapta ilicită datorată neglijenței sale în serviciu, fiind interpusă în lanțul cauzal, a considerat, în mod eronat, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Or, astfel cum rezultă din situația de fapt probată și reținută de instanțele de fond, în ceea ce îl privește pe intimatul A., instanța de apel a reținut că acesta nu a participat, alături de persoanele găsite vinovate pentru infracțiunile de evaziune fiscală, la săvârșirea activității ce a generat prejudiciul solicitat, acesta nefiind nici autor, și nici coautor, astfel că nu îi poate fi angajată răspunderea pentru fapta proprie. Instanța de apel a reținut că ce i s-ar putea imputa pârâtului este o îndeplinire cu neglijență a sarcinilor de serviciu, fapta sa fiind o faptă interpusă în lanțul cauzal, astfel încât, legătura de cauzalitate dintre fapta sa și prejudiciul rezultat nu este certă. Totodată, curtea de apel a reținut că neglijența care ar putea fi pusă în sarcina pârâtului A. nu este cea care a generat prejudiciul, acesta fiind generat de activitatea ilicită, infracțională a persoanelor condamnate pentru infracțiunile de evaziune, în timp ce fapta ce i s-ar putea imputa pârâtului, cel mult, nu a reușit să împiedice paguba, dar nu a cauzat-o. Or, una dintre condițiile esențiale a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, în sensul că fapta săvârșită trebuie să fie cea care a provocat acel prejudiciu. Cu alte cuvinte, pentru ca obligația de dezdăunare să ia ființă, trebuie să fie stabilită existența unei legături cauză - efect. Drept urmare, reținând că fără existența unei legături între fapta comisă și prejudiciul suferit, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare corectă a normelor ce reglementează instituția răspunderii delictuale, în ceea ce îl privește pe pârâtul A.. Cu privire la pârâtul B., curtea de apel a reținut că nu se poate identifica vreun prejudiciu cauzat Statului Român, atâta vreme cât obligațiile de plată a taxelor și accizelor nu au devenit exigibile pe teritoriul României, marfa fiind pusă în liberă circulație în Bulgaria, prin fapta reținută în sarcina acestui pârât, faptă care, de altfel, nu are caracter ilicit. Așadar, cu privire la acest pârât, apelul a fost respins pentru neîntrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale, respectiv a condiției prejudiciului. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că prejudiciul reprezintă premisa răspunderii civile, elementul obiectiv al construcției juridice care declanșează mecanismul de despăgubire a victimei, deoarece, chiar dacă a fost comisă o faptă ilicită, în absența unor consecințe dăunătoare, nu poate fi antrenată răspunderea. Așadar, pentru ca recurentul-reclamant să poată obține o despăgubire din partea persoanelor pretins responsabile, acesta trebuia să probeze existența prejudiciului. Or, în situația de față, astfel cum a reținut instanța de apel, apreciere de fapt asupra căreia instanța de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., obligațiile de plată a taxelor și accizelor nu au devenit exigibile pe teritoriul României, marfa fiind pusă în liberă circulație în Bulgaria, astfel că nu a fost identificat niciun prejudiciu cauzat Statului român prin fapta pârâtului. În egală măsură, este de reținut că, prin sentința penală nr. 631 din 30 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. x/2015, instanța a admis în parte acțiunea civilă, obligând la plata prejudiciului, în cuantumul solicitat în acest litigiu, pe alți trei inculpați. Prin urmare, nefiind dovedite condițiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale - cea a legăturii de cauzalitate, în cazul pârâtului A. și cea a prejudiciului, în cazul pârâtului B. - Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.