Decizia nr. 1919/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 69/2021 a Tribunalului Sibiu

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, la data de 13 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Vâlcea, B. și C., judecători la Judecătoria Dragășani, secția Regională de Poliție Transporturi Craiova, Poliția TF Vâlcea și o persoană al cărei nume nu-1 cunoaște, pârâtă în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Drăgășani, pentru a fi obligați să-i plătească despăgubirile din acest dosar, respectiv suma de 100.000 RON daune morale, solicitate inițial pârâtului, și suma de 500.000 RON daune morale pârâților Poliția TF, Tribunalul Vâlcea, B. și C..

Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 69 din data de 5 februarie 2021, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Vâlcea, B. și C. - ambii judecători la Judecătoria Drăgășani -, secția Regională de Poliție Transporturi Craiova și Poliția T.F. Vâlcea - ambele prin Inspectoratul General al Poliției Române. Suma de 8.705 RON de care a beneficiat reclamantul cu titlul de ajutor public judiciar, reprezentând taxa judiciară de timbru, a rămas în sarcina statului.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 72 din data de 20 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 69 din data de 5 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă. Suma de 50 RON de care a beneficiat reclamantul cu titlu de ajutor public judiciar, reprezentând taxă judiciară de timbru, a rămas în sarcina statului.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 72 din data de 20 ianuarie 2022, pronunțate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, pentru introducerea în cauză a autorului faptelor și solicitarea datelor postului de Poliție TF Drăgășani; totodată, a apreciat că se impune trimiterea spre rejudecare instanței de apel pentru obligarea pârâților la plata daunelor ce i-au fost cauzate. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată este lovită de nulitate absolută. Astfel a apreciat că decizia recurată este nemotivată, nefiind menționate motivele pe care se sprijină soluția instanței de apel și nici cele pentru care au fost înlăturate cererile sale. În opinia recurentului-reclamant hotărârea este vădit nelegală, nefiind soluționat niciun motiv de apel, și totodată este lovită de nulitate și pentru că, în cuprinsul acesteia, se menționează ilegal și fraudulos că este definitivă, deși este supusă recursului. A menționat că, din actele dosarului, rezultă că pârâții se fac vinovați de refuzul de a comunica autorul faptei, respectiv de nerespectarea dispozițiilor art. 200 alin. (4 1 ) C. proc. civ., potrivit cărora reclamantului nu i se poate solicita să completeze cererea cu date de care nu dispune și pentru care e necesară intervenția instanței. Recurentul-reclamant a subliniat că, astfel cum a arătat, Poliția TF și Inspectoratul General al Poliției Române au refuzat să comunice numele autorului faptei, astfel că Judecătoria Drăgășani avea obligația să solicite, în procedura prealabilă prevăzută de art. 200 C. proc. civ., Poliției TF Drăgășani să comunice numele autorului faptei, precum și dosarul aflat pe rolul acesteia sau o copie a dosarului. A susținut că, având în vedere refuzul pârâților privind comunicarea datelor solicitate, aceștia se fac vinovați de prejudiciul ce i-a fost cauzat. Totodată, a precizat că, prin motivele de apel, a arătat că instanța de fond avea obligația solicitării datelor și dosarului aflat la Poliția TF Drăgășani, însă acest motiv de apel nu a fost soluționat.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat. În susținerea excepției inadmisibilității recursului, a arătat că decizia pronunțată în cauză de către curtea de apel este definitivă, iar, față de cele statuate prin dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., recursul este inadmisibil. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală. Recurentul-reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinarea formulată în cauză.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. x/2020 și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. Prin rezoluția din data de 7 iunie 2022, după efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 18 octombrie 2022, în raport de prevederile art. 490 coroborate cu cele ale art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2022, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare prin prisma excepției nulității recursului, invocate din oficiu, și a excepție inadmisibilității căii de atac, ridicate, prin întâmpinare, de intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte reține următoarele: Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport de prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată este definitivă și, prin urmare, nu este supusă recursului. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ.: "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j 3 ), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului". Cum prin prezentul demers judiciar, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata de daune morale, în temeiul răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că obiectul prezentului litigiu nu se circumscrie vreuneia dintre situațiile de excepție prevăzute de textul de lege anterior enunțat, hotărârea atacată fiind supusă recursului. Totodată, art. 457 alin. (2) C. proc. civ. prevede că: "Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege." Ca atare, împrejurarea că în dispozitivul hotărârii recurate se menționează că aceasta este definitivă nu este de natură a determina concluzia inadmisibilității prezentei căi de atac, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, obiectul litigiului pendinte nu determină încadrarea acestuia în vreuna dintre ipotezele pentru care legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului. Prin urmare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române. În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, deși recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condițiile în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate hotărârii recurate. Astfel, Înalta Curte reține că, pentru a dispune respingerea căii de atac declarate de reclamantul A., curtea de apel, în temeiul art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situație de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Prin raportare la prevederile art. 1381 și 1357 C. civ., în esență, a reținut că recurentul-reclamant nu a motivat în vreun fel în cea a constat suferința sa psihică, nu a indicat vreo dovadă în acest sens, simplul refuz al unei autorități de a-i comunica o informație neputând duce la acordarea daunelor morale. Totodată, a arătat că actual C. proc. civ. are ca scop soluționarea cu celeritate a cauzelor, reclamantul având obligația să indice măcar numele și prenumele persoanei cu care înțelege să se judece, pentru a nu tergiversa cauza cu proceduri administrative care puteau fi parcurse anterior formulării acțiunii; dacă reclamantul nu deține informația privind numele și prenumele persoanei care l-a prejudiciat, prealabil formulării acțiunii, are la dispoziție o procedură administrativă și ulterior judiciară, în care poate solicita concursul autorităților ce dețin informațiile respective. Or, prin motivele de recurs, recurentul-reclamant nu face altceva decât să reia aspecte ce țin de situația de fapt a speței și, deși susține că instanța nu s-a pronunțat cu privire la motivul de apel prin care a invocat că exista obligația solicitării datelor și a dosarului aflat la Poliția TF Drăgășani, în realitate își exprimă nemulțumirea față de cele constate de către curtea de apel sub acest aspect, în sensul că, prealabil formulării acțiunii, avea la dispoziție o procedură administrativă și ulterior judiciară, în care putea solicita concursul autorităților pentru a obține informațiile privind numele și prenumele persoanei cu care dorea să se judece. O atare motivare a recursului nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susținute prin cererea de recurs neputând fi convertite în vreun motiv de casare prevăzut de lege, întrucât privesc temeinicia și nu legalitatea hotărârii recurate. Instanța de recurs nu are competența de a proceda la verificarea situației de fapt stabilite prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constat-o. Recurentul-reclamant a mai susținut și că nelegalitatea hotărârii recurate este atrasă și de împrejurarea că în dispozitivul acesteia se menționează că este definitivă, însă nici această critică nu poate fi circumscrisă vreuneia dintre ipotezele strict reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât menționarea greșită a căii de atac căreia îi este supusă hotărârea nu are vreun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, astfel cum s-a arătat anterior, în analiza excepției inadmisibilității recursului. Pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, care potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., grefate pe cele reținute de hotărârea recurată, obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Așa fiind, criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la situația de fapt sau la temeinicia soluției date asupra unei critici formulate prin cererea de apel nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare. Ca atare, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.