ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1918/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 ianuarie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, sub nr. x/2020, reclamanții Comisia municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin primar au solicitat obligarea pârâtelor Agenția Domeniilor Statului și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj la plata sumei de 696.335 RON, ca urmare a penalităților stabilite în sarcina comisiei prin sentința civilă nr. 163 din data de 12 ianuarie 2017 și încheierea civilă nr. 10543/2016 ale Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțate în dosarul nr. x/2016, respectiv dobânda de referință a B.N.R., aferente sumei de 696.335 RON potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 și art. 1535 C. civ. și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. La data de 16 iunie 2020, pârâta Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Cluj a depus cerere reconvențională, solicitând admiterea acesteia și obligarea pârâților reconvenționali la repararea prejudiciului în cuantum de 798.704,50 RON, sumă compusă din 672.200 RON penalități pe zi de întârziere și 126.504,5 RON cheltuieli de executare silită, plus dobânda de referință a B.N.R. aferentă sumei de 798.704,50 RON potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în temeiul art. 1535 C. civ., conform hotărârilor judecătorești pronunțare în dosare având ca obiect contestații la executare împotriva sumelor dispuse cu titlu de penalități: nr. x. De asemenea, a solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă Prin sentința civilă nr. 522 din data de 29 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Cluj, secția civilă: a respins excepția inadmisibilității; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Municipiul Cluj-Napoca și Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Domeniilor Statului și Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de reclamanta Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj-Napoca și Agenția Domeniilor Statului. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 222/A din data de 9 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Cluj, Municipiul Cluj prin primar și Comisia municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj Napoca, împotriva sentinței civile nr. 522/F din data de 29 octombrie 2020, pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2020, pe care a păstrat-o. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 222/A din data de 9 septembrie 2021, pronunțate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au formulat recurs reclamanții Comisia municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj-Napoca și Municipiul Cluj-Napoca prin primar. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut că instanța de apel nu a procedat la o amplă examinare a cauzei din perspectiva condițiilor ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în speță, fiind dovedite fapta ilicită și culpa intimatelor-pârâte la prejudicierea patrimoniului propriu al Municipiului Cluj-Napoca. Enunțând dispozițiile art. 6 lit. c) și e) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor aprobat prin H.G. nr. 890/2005, precum și pe cele ale art. 3 alin. (3) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, în esență, au arătat că instanța nu a reținut fapta ilicită a intimatelor-pârâte, care rezidă din îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor ce le revin potrivit legislației din materia fondului funciar, respectiv împrejurarea că toate autoritățile/instituțiile implicate în reconstituirea dreptului de proprietate cărora legiuitorul le-a stabilit atribuții concrete în materia fondului funciar trebuie să conlucreze și să colaboreze pentru a se asigura finalitatea urmărită de către legiuitor. Recurenții-reclamanți au susținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 1357 C. civ., fiind întrunite condițiile cumulative prevăzute de acestea. Astfel, au arătat că fapta ilicită imputată constă în nerespectarea de către intimatele-pârâte a obligațiilor ce le reveneau în materia fondului funciar, iar existenta prejudiciului este de necontestat în condițiile în care cuantumul acestuia a fost stabilit prin hotărâri judecătorești ca fiind de 696.335 RON, plus cheltuielile de judecată și de executare. Totodată, au considerat că este evident raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, întrucât, datorita emiterii titlurilor de proprietate cu întârziere, instanța a stabilit cuantumul penalităților datorate pentru fiecare zi de întârziere, acestea fiind rezultatul direct al conduitei culpabile a intimatelor-pârâte. În opinia recurenților-reclamanți, vinovăția intimatelor-pârâte se concretizează prin neîndeplinirea obligațiilor ce le revin, potrivit dispozițiilor legale ce reglementează procedura de retrocedare a terenurilor. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate în termen legal, intimatele-pârâte au combătut cele susținute de către recurenții-reclamanți prin cererea de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Intimata-pârâtă Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj, prin notele scrise depuse la data de 14 octombrie 2022, a solicitat respingerea recursului, susținând și că recurenții-reclamanți au invocat aceleași aspecte care au fost deja analizate, ignorând motivarea pentru care cererea de apel a fost respinsă. Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020, la data de 25 februarie 2022. După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 aprilie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 18 octombrie 2022, când Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului și a reținut cauza în pronunțare prin prisma acestei excepții. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, recurenții-reclamanți au susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă această invocare este una formală, întrucât, prin dezvoltarea motivelor de recurs, aceștia nu au adus critici concrete de nelegalitate deciziei recurate, prin raportare la raționamentul instanței care a determinat adoptarea soluției de respingere a apelurilor declarate în cauză. Respingând apelurile, curtea de apel a validat cele constatate de prima instanță în sensul că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana fie a uneia, fie a celeilalte dintre comisii, reținând că împotriva argumentelor instanței de fond apelantele nu au formulat nicio critică veritabilă, limitându-se la a relua argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată, aceleași argumente la care părțile au apelat și în trecut și care au fost înlăturate de către instanțe ca netemeinice. A mai arătat și că tribunalul a reținuț în mod corect că aplicarea penalităților pe zi de întârziere, potrivit art. 906 C. proc. civ., reprezintă un mijloc de constrângere al debitorilor identificați de către instanța de executare ca fiind în culpă pentru neexecutarea sau întârzierea în executare, pentru a-i determina să-și îndeplinească întocmai obligația cu caracter personal stabilită prin titlu executoriu; hotărârea judecătorească definitivă prin care se stabilește obligația la plată a penalităților de întârziere se bucură de autoritate de lucru judecat, inclusiv în ceea ce privește culpa persoanei/instituției în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a respectivelor penalități de întârziere. În plus, a reținut că, în litigiul de față, părțile au invocat exact aceleași apărări ca și cele invocate în litigiul soldat cu obligarea lor la plata penalităților de întârziere și că nu s-a produs nicio dovadă suplimentară de natură a răsturna cele reținute cu autoritate de către instanțele anterioare. Or, recurenții-reclamanți, în motivarea recursului nu s-au raportat la cele reținute de către instanța de apel în cuprinsul deciziei atacate, neaducând critici care să se grefeze pe considerentele acesteia, ci au reluat cele arătate anterior în cauză, prin care au susținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, aspecte asupra cărora instanțele de fond s-au pronunțat și care nu mai pot fi repuse în discuție în această etapă procesuală. O atare motivare a recursului nu îndeplinește rigorile impuse de art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susținute prin cererea de recurs neputând fi circumscrise motivului de casare reglementat de pct. 8 al acestui text, după cum nu pot fi convertite nici în vreun alt motiv de casare prevăzut de lege, nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii recurate. Totodată, Înalta Curte reține că pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, care potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării unor motive de nelegalitate, grefate pe considerentele deciziei atacate, dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Ca atare, cum recurenții-reclamanți nu au adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.