Decizia nr. 1882/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 8 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și S.C. C. S.R.L. să se constate nulitatea absolută a procurii nr. 2/23.07.2010, date în fața funcționarului însărcinat cu legalizarea documentelor D. în Nicosia, Cipru la 23 iulie 2010, apostilată sub nr. x, tradusă în limba română de traducătorul autorizat E., a cărui semnătură a fost legalizată sub nr. x/28.09.2010 de notarul public F., pentru lipsa voinței juridice (a consimțământului și a cauzei) reclamantei la încheierea mandatului în cauză; să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/28.09.2010, nr. y/28.09.2010 și nr. 1034/29.09.2010 de notarul public G., din cadrul Biroului Notarilor Publici Asociați "H.", în aplicarea principiului "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis", precum și pentru cauză ilicită, respectiv fraudarea dreptului de proprietate al reclamantei, în virtutea adagiului latin "fraus omnia corumpit"; să se dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii contractelor de vânzare - cumpărare menționate, cu consecința reintabulării terenurilor care au format obiectul contractelor, pe numele reclamantei (respectiv a terenurilor înscrise la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliara Ialomița, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliara Slobozia, de la cartea funciară nr. x până la cartea funciară nr. x și în cartea funciara nr. x sau în cărțile funciare corespondente, în cazul în care aceasta ultimă carte funciară este sistată ca urmare a dezmembrării terenului în cauză în mai multe imobile).

Sentința pronunțată în primă instanță de Tribunalul București, secția a IV a civilă Prin sentința nr. 1318 din 4 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. și S.C. C. S.R.L., ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia nr. 1124 A din 2 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar I., împotriva sentinței nr. 1318 din 4 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. și S.C. C. S.R.L... A anulat sentința nr. 1318 din 4 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016. A admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei S.C. A. S.R.L. și a constatat nulitatea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. și S.C. C. S.R.L., pentru lipsa capacității procesuale de folosință a reclamantei.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.. criticând decizia pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 23 septembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din fișa ECRIS. În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta S.C. A. S.R.L. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Instanța de apel a statuat greșit asupra admisibilității excepției lipsei capacității procesuale de folosință, sens în care susține că, deși excepțiile de ordine publică pot fi invocate în orice moment procesual, invocarea acestora cunoaște limitări datorate efectului devolutiv al apelului și principiului non reformatio în pejus. Invocă dispozițiile art. 481 C. proc. civ. și arată că, și în cazul în care s-ar invoca motive de ordine publică, principiul neagravării situației în propria cale de atac își găsește pe deplin aplicabilitatea, fără ca legea să facă distincție între motive de ordine publică de drept material sau de drept procesual. Învederează că excepțiile de ordine publică de drept procesual invocate de intimata pârâtă, ce tind la respingerea acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate sau ca lipsită de interes, trebuiau respinse de instanța de control judiciar, ca inadmisibile, în calea de atac promovată de apelanta reclamantă, în condițiile în care intimata pârâtă nu a formulat apel principal sau incident. Arată că, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa apelului exercitat de intimata pârâtă, aceasta ar fi putut invoca motivele de ordine publică prin întâmpinare, însă doar pentru a obține respingerea apelului, nu și pentru schimbarea soluției primei instanțe, în defavoarea apelantei-reclamante. Apreciază greșit raționamentul instanței de apel, potrivit căruia soluția de constatare a nulității cererii pentru lipsa capacității procesuale de folosință nu poate fi considerată ca fiind, din punct de vedere al efectelor pe care le produce, o situație mai grea decât cea a respingerii cererii de chemare în judecată ca urmare a constatării netemeiniciei acesteia. Susține că, prin soluționarea cauzei în baza admiterii excepției, instanța nu intră în cercetarea fondului și nu mai este în măsură să aprecieze cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, fondul cauzei rămânând nesoluționat. Mai arată că soluționarea cauzei pe fond sau în temeiul unei excepții produce efecte diferite, precum cel al puterii lucrului judecat în ceea ce o privește pe recurentă, iar admiterea excepției în cadrul apelului reclamantei, în lipsa unui apel propriu al intimatei pârâte sau al invocării excepțiilor în cadrul judecății din fond, conduce la privarea recurentei de un grad de jurisdicție. Sub un ultim aspect, arată că nesoluționarea pe fond a cauzei reprezintă o denegare de dreptate, câtă vreme reclamanta nu are posibilitatea de a afla soluția corectă și legală a problemei deduse judecății. Mai arată recurenta că excepția lipsei capacității de folosință este neîntemeiată. În acest sens, susține că radierea marchează încetarea deplină a capacității de folosință a societății comerciale deoarece pe perioada cuprinsă între dizolvare și radiere, fie că se urmează etapa lichidării sau nu, societatea păstrează o capacitate de folosință restrânsă, putând încheia actele necesare în vederea lichidării. Afirmă că societatea își păstrează personalitatea juridică până la terminarea lichidării pentru operațiunile necesare lichidării. Invocă dispozițiile art. 255 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și arată că, în contradicție cu cele reținute de instanța de apel, puterile lichidatorului nu sunt limitativ prevăzute de textul legal citat, acesta putând să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării. Susține că orice acte care nu sunt expres interzise de art. 255 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, pot fi efectuate de lichidator, cât timp sunt circumscrise etapei lichidării, precum și că atribuțiile lichidatorilor, potrivit art. 255 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, sunt limitate la operațiunile, actele și procedurile implicate de lichidare, aceștia neputând întreprinde operațiuni comerciale noi. Afirmă că cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar nu reprezintă o operațiune comercială nouă, neavând un caracter economic și nefiind promovată cu scopul de a obține profit, ci este o acțiune menită să readucă în activul societății anumite bunuri care au fost scoase, în mod nelegal, din patrimoniul acesteia. Această acțiune poate fi inclusă în cadrul acțiunilor de realizare a activului, în sens larg, fiind evident că nu este întreprinsă cu scopul de a obține profit, ci cu scopul de a reîntregi activul societății pentru a-l putea valorifica ulterior. Susține că o soluție contrară ar conduce la confirmarea unui contract lovit de nulitate absolută, prin simpla neexercitare înainte de dizolvarea societății, a acțiunii pentru constatarea nulității absolute, ceea ce ar contraveni caracterului imprescriptibil al acestei acțiuni. Solicită să se observe că sancțiunea care intervine în cazul efectuării unor operațiuni comerciale noi este răspunderea personală și solidară a lichidatorului pentru toate daunele ce ar putea rezulta, fiind circumscrisă unei răspunderi civile delictuale, excedând limitelor răspunderii civile contractuale. În cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata S.C. C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 19 mai 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar I. împotriva deciziei civile nr. 1124A din 2 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 29 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În dezvoltarea primului motiv de recurs, deși a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că este admisibilă excepția lipsei capacității de folosință, anulând în consecință cererea de chemare în judecată cu încălcarea principiului non reformatio în pejus și a dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., motive ce se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit acestui text normativ se poate dispune casarea unei hotărâri în calea extraordinară de atac a recursului când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Recurenta a susținut că, deși excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință și lipsei de interes, ridicate de intimata-pârâtă, sunt excepții de ordine publică, ce pot fi invocate în orice moment procesual, deci și în cadrul judecării apelului, în apărare, există anumite limitări de care instanța de apel nu a ținut cont datorate efectului devolutiv al apelului dat de art. 481 C. proc. civ. și principiului non reformatio în pejus. În condițiile în care intimata-pârâtă nu a formulat ea însăși apel principal sau apel incident, ea ar fi putut invoca motivele de ordine publică prin întâmpinare, însă doar pentru a obține respingerea apelului, nu și pentru a obține o schimbare a soluției primei instanțe, în defavoarea recurentei (câtă vreme, prin soluționarea cauzei prin admiterea excepției, instanța nu a analizat fondul cauzei, ceea ce conduce la privarea recurentei de un grad de jurisdicție și imposibilitatea de a afla care este soluția corectă sau legală pentru rezolvarea problemei deduse judecații). Acest motiv de recurs nu poate fi primit, instanța de apel reținând în mod corect că, în raport de prevederile art. 56 alin. (3) și art. 246 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei capacității procesuale de folosință este o excepție absolută, prin aceasta fiind invocată încălcarea unor norme de ordine publică, iar sub aspectul momentului procesual până la care poate fi invocată și al persoanelor care o pot invoca, regimul juridic al acestei excepții este dat de art. 247 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, chiar și înaintea instanței de recurs, cu condiția ca pentru soluționarea acestora să nu fie necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi. Pe de altă parte, Curtea de apel a reținut că deși intimata pârâtă nu a ridicat această excepție prin întâmpinare sau pe calea unui apel incident, potrivit textelor anterior menționate, aceasta avea posibilitatea să o invoce în tot cursul judecății în apel, neopunându-i-se cu putere de lucru judecat o dezlegare a instanței de fond asupra acestei excepții în condițiile în care a fost invocată direct în apel, cu respectarea dispozițiilor legale, iar soluția de constatare a nulității cererii pentru lipsa capacității procesuale de folosință nu poate fi considerată ca fiind, din punct de vedere al efectelor pe care le produce, o situație juridică mai grea decât cea a respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată ca urmare a constatării netemeiniciei acesteia. Înalta Curte reține că recurenta critică aceste considerente prin prisma presupusei încălcări a principiului non reformatio în peius. Astfel, potrivit art. 481 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege. Cum excepția lipsei capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a pricinii, admiterea ei în apel este permisă de norma procedurală independent de situația procesuală a părții în calea de atac, apelant sau intimat și de existența unei soluții pronunțate pe fondul pricinii în primă instanță. Ca atare, în cauza dedusă prezentei judecăți, soluționarea cauzei în apel pe calea unei excepții, fără ca fondul cererii de chemare în judecată să mai fie analizat, în situația respingerii ca neîntemeiată în primă instanță a acesteia, nu constituie o încălcare a principiului non reformatio în pejus, așa cum susține recurenta, care să fi condus la respingererea excepțiilor formulate de intimata pârâtă, ca inadmisibile. Referitor la motivul de recurs încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. În ceea ce privește dispoziția de drept substanțial a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință, vizând capacitatea civilă de folosință a unei persoane juridice constituită sub forma unei societăți comeciale recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 233, art. 237 1 , art. 255 din Legea nr. 31/1990 și art. 248 alin. (2) C. civ., cu privire la momentul la care se pierde de către o persoană juridică capacitatea de folosință. Sub acest aspect, Curtea a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., aceasta era o societate în lichidare, fiind dizolvată prin sentința civilă nr. 6048/4.12.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 (definitivă prin neapelare) pentru că avea sediul expirat, la data de 16.05.2016 fiind numit lichidator I.. Instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 244 C. civ., "Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea sau declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege, că art. 248 din C. proc. civ. stipulează că prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și plății pasivului, persoana juridică păstrându-și capacitatea civilă pentru operațiunile necesare lichidării, până la finalizarea acesteia. De asemenea, a mai reținut că art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, a societăților comerciale, prevede că dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării, iar alin. (4) al aceluiași articol stabilește că societatea își păstrează personalitatea juridică pentru operațiunile lichidării, până la terminarea acesteia, dar că, atribuțiile lichidatorilor date de art. 255 din Legea nr. 31/1990 sunt limitate la cele necesare realizării lichidării potrivit specificului acestei proceduri și nu pot fi similare celor ale lichidatorilor judiciari în cadrul procedurii falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, printre care se numără și introducerea de acțiuni pentru anularea actelor și operațiunilor frauduloase încheiate de debitor (art. 64), astfel că introducerea unei cereri de anulare a actelor juridice încheiate de societate, astfel cum este cea dedusă judecății, excedează sferei operațiunilor necesare lichidării pentru care supraviețuiește capacitatea civilă. Înalta Curte constată că instanța de apel a dat eficiență principiului specialității capacității de folosință a societății comerciale, potrivit căruia, ulterior dizolvării, pe perioada lichidării, aceasta ar avea o capacitate de folosință limitată la operațiunile necesare în vederea lichidării, pe care le-a identificat în mod nejustificat doar cu operațiunile determinate de dispozițiile art. 255 din Legea nr. 31/1990 referitoare la atribuțiile lichidatorilor. Or, nu se poate pune semnul egal între noțiunea de operațiuni necesare lichidării dată de art. 248 alin. (2) C. civ., potrivit căruia persoana juridică își păstrează capacitatea civilă pentru operațiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia, similare cu dispozițiile art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora societatea își păstrează personalitatea juridică pentru operațiunile lichidării, până la terminarea acesteia, cu atribuțiile lichidatorilor enumerate la art. 255 din Legea nr. 31/1990. Capacitatea de folosință este un atribut al personalității juridice. Odată dizolvată și intrată în lichidare, societatea comercială își restrânge capacitatea de folosință la nevoile lichidării, conform art. 248 alin. (2) din C. civ., care pot include și operațiuni de recuperare a activului, ceea ce implică inclusiv demararea unor acțiuni menite să readucă în patrimoniu bunuri valorificabile în procedura lichidării. Așa fiind, apar ca fiind fără relevanță în susținerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință constatările instanței de apel în sensul că printre atribuțiile lichidatorilor date de art. 255 din Legea nr. 31/1990 nu sunt enumerate și cele de la art. 64 din Legea nr. 85/2014, referitoare la introducerea de acțiuni pentru anularea actelor și operațiunilor frauduloase încheiate de debitor, câtă vreme, legiuitorul nu a înțeles să limiteze operațiunile necesare lichidării doar la cele enumerate strict la lit. a)-f) ale art. 255 din Legea nr. 31/1990. De altfel, art. 251 C. civ., reglementează în mod cert care este data încetării personalității juridice, arătând că persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise. Or, potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării, iar conform art. 237 (6), după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de dizolvare, persoana juridică intră în lichidare. Ca atare, sunt corecte susținerile recurentei în sensul că sfârșitul capacității de folosință a persoanei juridice coincide cu încetarea persoanei însăși, dar că prin intrarea în lichidare, societatea comercială, deși își restrânge capacitatea de folosință, conform art. 248 alin. (2) C. civ., aceasta nu încetează, ci se menține pe durata lichidării pentru operațiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia conform art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și radierea societății din registrul comerțului. Prin urmare, este eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia depășirea atribuțiilor, astfel cum sunt reglementate de lege, de către lichidatorul care a introdus o acțiune în anularea unor acte încheiate de către societatea comercială anterior dizolvării sale de drept, ar determina eo ipso lipsirea persoanei juridice, în numele căreia acționează, de capacitate procesuală de folosință, întrucât aceasta se bucură de o capacitate de folosință limitată până la finalizarea lichidării și radierea acesteia din Registrul Comerțului. Aplicând în mod greșit dispozițiile legale anterior menționate instanța de apel a pronunțat o hotărâre lovită de nelegalitate, excepția lipsei capacității procesuale de folosință fiind admisă în mod greșit, motiv pentru care, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi admis recursul reclamantei. Pe cale de consecință, în baza art. 497 C. proc. civ., ca urmare a casării deciziei nr. 1124A din 2 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va fi casată trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Cu ocazia rejudecării vor fi analizate celelalte excepții invocate de intimată, lipsa calității procesuale active și lipsa interesului, asupra cărora instanța de apel nu s-a mai pronunțat, apreciind că nu se mai impune examinarea lor, precum și motivele de apel ale reclamantei și apărările părților. În acest context va analiza dacă operațiunea demarată de lichidator de anulare a unor acte de instrăinare a anumitor bunuri din patrimoniul societății, încheiate cu mult înainte de dizolvarea sa de drept, intră în sfera atribuțiilor acestuia determinată potrivit dispozițiilor normelor speciale, cu respectarea, astfel, a limitelor capacității de folosință pe care o deține o societate comercială dizolvată, aflată în etapa de lichidare.