ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 684/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 14.11.2015, astfel cum a fost precizată, reclamantul Primarul Comunei Agigea, în contradictoriu cu pârâții Comisia Județeana Pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Constanta, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și S.C. K. S.R.L., a solicitat: 1. Constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. x din 27.05.2002 emis pe numele autoarei L., cu beneficiari H., J. și I., în ceea ce privește suprafața de 4 ha și 1600 mp, teren situat în Comuna Agigea, sat Lazu, parcela x, nr. cadastral x și 270/2;

Constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.05.2002 autentificat la BNP M., încheiat între H., J. și I. în calitate de vânzători și D. și E. în calitate de cumpărători, având ca obiect lotul nr. x, în suprafața de 20.000 mp;

Constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/11.09.2002 la BNP N. perfectat de D. și E., prin care au vândut lotul x în suprafața de 30.000 mp către K. S.R.L.;

Constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.12.2004 la BNP O. și P., încheiat între D. și E., în calitate de vânzători, și F. și G., în calitate de cumpărători, pentru suprafața de 20.000 mp, lot x;

Constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.12.2004 la BNP O. și P., încheiat între F. și G. în calitate de vânzători și A. și B., în calitate de cumpărători, pentru suprafața de 20.000 mp, lot 1 270/2;

Constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.04.2007 la BNP Q., încheiat intre A. și B. și C., pentru suprafața de 20.000 mp;7. Constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.12.2014 la BNP O., încheiat între H., J. și I. și A. și B., pentru suprafața de 20.000 mp; 2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 678 din 16.03.2018, Tribunalul Constanța a respins excepția autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 116/12.03.2013 si a deciziei penale nr. 210/P/09.03.2015, pronunțate în dosarul penal nr. x/2009, a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x din 27.05.2002 emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanța, pe numele autoarei L., cu beneficiari H., J. si I., in ceea ce privește suprafața de 4 ha si 1.600 mp, teren situat in Comuna Agigea, sat Lazu, parcela x, nr. cadastral x si 270/2 și a respins celelalte cereri ca nefondate; în temeiul disp.art. 453 alin. (2) C. proc. civ. au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON, reprezentând onorariu expert, către reclamant. S-a dispus obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 16200 RON, reprezentând onorariu avocat, redus conform 451 alin. (2) C. proc. civ., către pârâta S.C. K. S.R.L.. 3. Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 172/C din data de 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul reclamantului Primarul Comunei Agigea împotriva sentinței nr. 678 din 16 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu pârâții: A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J.. A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 678 din data de 16 martie 2018 a Tribunalul Constanța, secția I civilă, în sensul că a constatat nulitatea absolută și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 28 mai 2002 la B.N.P. M., Constanța. A respins apelul pârâtei Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Constanța și apelul incident al intimatului K. S.R.L Brașov formulate împotriva sentinței civile nr. 678 din data del6 martie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații-pârâți: A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J.. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. 4. Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța au declarat recurs reclamantul Primarul Comunei Agigea, pârâta S.C. K. S.R.L și pârâții D. și E.. Recursurile formulate în cauză sunt declarate în termen legal. Recursul declarat de reclamantul Primarul Comunei Agigea: Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Primarul Comunei Agigea, în esență, a susținut următoarele: - instanțele de fond au făcut o greșita aplicare în cauza a dispozițiilor art. 1295 și art. 1899 C. civ. de la 1865, reținând eronat că este aplicabilă excepția subdobânditorului de bună-credință a unui bun cu titlu oneros cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 2002-2007 cu privire la terenul situat în parcela A 428/21/5, în suprafața de 50.000 mp, dezvoltând amplu această critică; - instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în privința contractului autentificat sub nr. x din data de 11 septembrie 2002, prin care K. S.R.L. a devenit proprietarul unei suprafețe de 8 ha, ca și în privința celorlalte contracte de vânzare-cumpărare încheiate de D. (nr. 6595 și 6591 din 20.12.2004) și celelalte subsecvente, subdobânditorii au devenit proprietari în condițiile care permit constatarea că au acționat cu bună credință, indiferent de reaua-credință a lui D.; - instanța de apel a reținut în mod greșit că "prin implicarea autorităților publice în diferite activități, acestea au suferit modificări de natură a întări aparența de validitate a titlului vânzătorului D., chiar dacă obiectul acestor contracte este unul care derivă din titlul de proprietate și contractul anulat"; - în finalul contractului nr. x din data de 11 septembrie 2002, prin care K. S.R.L. a achiziționat terenul de 8 ha din care face parte și suprafața de 30.000 mp ce face obiectul prezentei cauze, se menționează la art. 18 că "la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorii au predat cumpărătoarei în original, o serie de documente", iar din enumerarea făcută de notar rezultă că sunt chiar înscrisurile din care K. S.R.L. putea să deducă situația juridică cel puțin precară a terenului. - instanța de apel a reținut în mod eronat că nu a răsturnat prezumția bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros instituită de art. 1899 alin. (1) C. civ., făcând o greșită aplicare a acestor dispoziții legale în prezenta cauză; - nu suntem în prezența unei erori invincibile, deoarece conduita lui D. în calitate de proprietar aparent al terenului de 50.000 mp denotă faptul că existau anumite probleme legate de modul de reconstituire al dreptului de proprietate cu privire la acest teren; - nu poate fi reținută teza exprimată de către instanța de apel potrivit cu care "înstrăinătorul D. prezenta toate aparențele de proprietar", teză contrazisă chiar de aspectele pe care instanța de apel le reține atunci când constată reaua-credință a vânzătorilor D. și E., la momentul dobândirii de către aceștia a terenurilor respective; - D. și E. au încasat pentru terenul de 5 ha, parcela x suma de 495.798,60 RON din partea cumpărătorului K. S.R.L. și 342.857,14 RON din partea cumpărătorilor F. și G., în total 838.655,74 RON pentru terenul de 5 ha. în ceea ce privește apărarea K. S.R.L. cu privire la faptul ca a plătit prețul aferent terenului de 30.000 mp, acesta are posibilitatea de a acționa împotriva vânzătorului D., în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune asumată de către acesta la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Plata prețului nu salvgardează actul de vânzare-cumpărare lovit de o cauză de nulitate absolută, respectiv tocmai ca urmare a încălcării unei dispoziții legale imperative prevăzute de Legea nr. 18/1991, aceea ca persoana beneficiară a titlului să fi avut calitatea de proprietar deposedat anterior anului 1945 sau de moștenitor al acestuia; - în considerentele deciziei apelate se reține în mod greșit, ca argument al bunei-credințe a dobânditorilor succesivi, faptul că "la momentul vânzării despre care se face vorbire în apel, bunurile dobândite de D. erau înscrise în Cartea Funciară a localității Agigea"; - prezumția de bună-credință a dobânditorului cu titlu oneros instituită de art. 1898 C. civ. 1864 poate fi răsturnată prin probe, astfel că ea nu are caracter absolut și nu salvgardează de plano actul juridic lovit de nulitate în ceea ce îl privește pe acesta; - nu suntem în ipoteza în care proprietarii inițiali, cei în favoarea cărora a fost emis titlul de proprietate - familia R. - să fi acționat cu rea-credință la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 5 ha, iar ulterior D. și E. să fi dobândit aceste terenuri, fără să cunoască aceste aspecte, ceea ce ar fi făcut ca și cumpărătorii ulteriori să nu le poată deduce, ci suntem în situația în care cei care au acționat cu rea-credință, atât la momentul emiterii titlului de proprietate, cât și la perfectarea contractului nr. x din data de 28 mai 2002, sunt cumpărătorii D. și E., astfel că terțele persoane care au dobândit de la aceștia terenurile în cauză aveau posibilitatea, prin raportare la un "minim de diligente", să constate modul precar în care vânzătorii lor dobândiseră terenurile în cauză; - instanța de apel consideră în mod eronat că buna-credință a terților dobânditori este fundamentată pe faptul că "înstrăinătorul era înscris în evidențele fiscale ale localității cu imobilul care se voia înstrăinat"; - faptul că au fost efectuate anumite operațiuni cadastrale de alipire și dezlipire a acestui teren de 5 ha și faptul că s-a introdus terenul în cauză în intravilanul Comunei Agigea nu constituie un impediment în constatarea nulității absolute a actelor succesive translative de proprietate; - edificarea de construcții de către K. S.R.L. pe terenul de 5 ha ce face obiectul titlului de proprietate deja constatat nul de către prima instanță de judecată nu validează din punct de vedere al valabilității actului, contractele de vânzare-cumpărare prin care K. S.R.L. a devenit titularul dreptului de proprietate cu privire la acest teren; - instanța de apel a apreciat în mod greșit că, "chiar dacă obiectul acestor contracte este unul care derivă din titlu de proprietate și contractul anulat, prin implicarea autorităților publice în diferite activități, acestea au suferit modificări de natura a întări aparența de validitate a titlului vânzătorului D.". - în condițiile în care a solicitat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. x/2002, în mod corect prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit că "suprafața de 8.600 mp să fie amplasată în partea de est, învecinată cu fosta parcelă A 428/21/4, cu perimetrul 1-8-9-10-11-a-b-c-l, dat fiind că este o zonă ce prinde mai multe detalii ale noii configurări a proprietății K. S.R.L.; - achitarea de către instanța penală a lui D. și a lui S. nu echivalează cu orice lipsă de culpă a acestora la momentul emiterii titlului de proprietate în mod nelegal și în niciun caz nu poate fi asimilată unei bune-credințe a lui D. sau a celor care ulterior au cumpărat de la acesta terenurile respective; - în condițiile în care titlul de proprietate nr. x/2002 este lovit de nulitate, instanțele de fond ar fi trebuit să dispună și constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare perfectate pentru acest teren de la data emiterii lui și până în prezent, în baza principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipienti), datorită legăturii lor juridice; - față de probele administrate în cauză, rezultă că instanțele de fond au aplicat în mod greșit dispozițiile legale la situația de fapt dedusă judecății, în condițiile în care nu suntem în situația excepției terțului dobânditor de bună-credință a unui bun imobil cu titlu oneros, ci suntem sub sfera de aplicare a principiilor de drept civil ce guvernează instituția nulității absolute, respectiv "accesorium seguitur principale" și "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipso habet". - instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. II alin. (2)/4 din Legea nr. 169/1997, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, în raport de care nulitatea absolută a unui titlu de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991 determină și nulitatea actelor subsecvente acesteia, norma specială neprevăzând nicio derogare în raport de calitatea dobânditorilor ulteriori ai terenului ce a tăcut obiectul titlului de proprietate constatat nul absolut; - sunt incidente prevederile art. III alin. (2) 4 Legea nr. 169/1997 potrivit cu care "în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren"; - nu poate fi reținută teza instanței de apel expusă în pag nr. 13 și potrivit cu care "indiferent de interpretarea ce s-ar da dispozițiilor art. III Legea nr. 169/1997, acesta nu reglementează situația particulară a reclamantului apelant și nici nu se modifică în vreun fel regimul juridic al nulității (din perspectiva protecției bunei credințe a dobânditorilor ulteriori)"; - instanța de apel a interpretat în mod eronat considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 743/2012 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997; - în cazul acțiunilor în constatarea nulității unui titlu de proprietate formulată de către primar și a actelor subsecvente acestuia nu mai există posibilitatea "de a se alege între restituirea prețului de către cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul conform art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997 sau aplicarea art. 966-968 C. civ..", așa cum a reținut prima instanță că s-ar interpreta dispozițiile legale invocate, ci se aplica în mod logic dispozițiile art. 966-968 C. civ., dispunându-se constatarea nulității actelor subsecvente unui titlu de proprietate constatat nul absolut"; - reglementarea expresă instituită de către legiuitor prin art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997 arată în mod clar că în situația constatării nulității unui titlu de proprietate emis conform Legii nr. 18/1991 republicată - act juridic de drept administrativ și de drept civil cu o natura juridică specială - nulitatea absolută a actelor juridice perfectate ulterior în baza acestuia este una prevăzută în mod expres de lege și de la care nu se poate deroga, nefiind aplicabile sub acest aspect excepțiile cu privire la constatarea nulității unui act juridic civil încheiat între persoane de drept privat, unde anularea actelor subsecvente depinde buna sau reaua credință a terților care au participat la perfectarea acestora; - interpretarea corectă a art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997 este cea pe care a arătat-o în cererea de chemare în judecată și în raport de care, în situația unui titlul de proprietate constatat nul de către instanța de judecată, nulitatea actelor subsecvente de înstrăinare succesivă a terenului ce a făcut obiectul acestui titlu este obligatoriu a fi stabilită de către instanța de judecată, cu obligația corelativă a vânzătorului inițial să restituie prețul încasat dobânditorilor acestor terenuri, din moment ce acest teren revine în patrimoniul proprietarului de drept al terenului, cel în beneficiul căruia ar fi trebuit emis inițial, în mod corect, titlul de proprietate cu privire la terenul în cauză; - din perspectiva modului de redactare a textului art. III pct. 1 lit. a) din Legea nr. 169/1997, coroborat cu prevederile art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997, rezultă că sunt întrunite exigentele instituie de art. 5 C. civ. 1864 invocate de către intimatul-pârât în ceea ce privește modalitatea de instituire de către legiuitor a unei derogări exprese și de strictă aplicare de la regula generală; - în condițiile admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, instanța de apel trebuia să admită apelul reclamantului și să constate că este nelegală obligarea acestui la plata sumei de 16.200 RON - onorariu avocat către K. S.R.L. - onorariul de 16.200 RON este exagerat, raportat la munca depusă de avocatul pârâtei K. S.R.L. Recursul promovat de pârâta S.C. K. S.R.L.: Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. K. S.R.L a susținut că instanța de apel a interpretat vădit nelegal textul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 453 alin. (1) din același cod, art. 1357 C. civ. și art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, încălcând și principiile menționate în art. 90 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și ale art. 6, 14 și 24 din Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor și avocaților români. In esență, a susținut că: - în mod greșit instanța de apel a respins apelul incident formulat de K. S.R.L., reținând din cuprinsul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. numai doua criterii, respectiv valoarea pricinii și munca prestata de avocat, fără a ține seama și de circumstanțele cauzei, așa cum prevede textul de lege; - curtea de apel a minimalizat munca avocatului, neținând seama de aspectele vizând redactarea actelor procedurale depuse la dosar, apărările formulate împotriva tuturor temeiurilor de drept invocate de reclamant, timpul, învederarea aspectelor ce reieșeau din probe (aspect care a determinat verificarea cu ușurință de instanță a aspectelor legate de reaua și buna-credință), prezența la 19 termene de judecată, precum și verificarea și studierea tuturor celor 5 documentații aferente contractelor de vânzare-cumpărare; - instanța de apel, în aplicarea art. 451 alin. (1) C. proc. civ., nu a analizat prevederile art. 453 alin. (1) din același act normativ, cu referire la culpa reclamantului. Recursul declarat de pârâții D. și E.: Susținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți D. și E., în esență, au arătat următoarele: - în mod greșit instanța de apel a admis apelul reclamantului Primarul Comunei Agigea și a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în sensul că a constatat nulitatea absolută și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 28 mai 2002 la BNP M., contract intervenit între H., J. și I. în calitate de vânzători și D. și E. în calitate de cumpărători, având ca obiect lotul x în suprafață de 20.000 mp teren; - în mod greșit instanța de apel a reținut că la perfectarea contractului de vânzare cumpărare terții cumpărători au acționat cu rea-credință astfel că sancțiunea nulității absolute este aplicabilă acestui contract; - în aprecierea relei-credințe a cumpărătorilor D. și E. instanța de apel a înlăturat în mod greșit efectele pozitive ale puterii de lucru judecat a sentinței penale nr. 116 din data de 12 august 2013 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia penală 210/P din data de 9 martie 2015 a Curții de Apel Constanța, și a reținut din declarațiile acestora că îl cunosc pe primarul localității Agigea, primar condamnat prin hotărârile penale mai sus arătate; - instanța de apel a apreciat greșit faptul că vânzarea-cumpărarea s-a perfectat prin asumarea întregii responsabilități a dobândirii unui teren în condiții care ar fi trebuit să ridice semne de întrebare dacă cumpărătorii ar fi fost de bună credință; - soluția pronunțată în apel este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, respectiv cele ce reglementează condiția terțului dobânditor de bună-credință a unui bun imobil; - instanța de apel nu a amintit nimic despre reaua sau buna-credință a recurentei-pârâte E. la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare. 5. Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 10 martie 2020. S-a fixat termen de judecată la data de 10 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. 6. Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant Primarul Comunei Agigea a depus întâmpinări la recursurile formulate de pârâta K. S.R.L. și de pârâții D. și E., prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. Recurenta-pârâtă K. S.R.L. a depus întâmpinări la recursurile formulate de reclamantul Primarul Comunei Agigea și de pârâții D. și E., prin care a solicitat constatarea nulității recursului reclamantului și, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, precum și admiterea recursului pârâților persoane fizice. Recurentul-reclamant Primarul Comunei Agigea a depus răspuns la întâmpinarea formulate de pârâta K. S.R.L., prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și înlăturarea tuturor apărărilor ca nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Prin recursul declarat de reclamantul Primarul Comunei Agigea se invocă, în esență, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva aplicării în cauză a dispozițiilor art. 1295 și art. 1899 C. civ. de la 1865, relativ la excepția subdobânditorului de bună-credință a unui bun cu titlu oneros cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 2002-2007 (privind terenul situat în parcela A 428/21/5, în suprafața de 50.000 mp), a prevederilor art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997, a aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 743/2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 și a neaplicării principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial. Aceste motive de recurs nu sunt fondate. În privința contractelor de vânzare cumpărare încheiate în perioada 2002 - 2007, atât prima instanță, cât și instanța de apel au constatat în mod legal că nu sunt incidente dispozițiile art. 1254 alin. (2) din noul C. civ., aceste dispoziții nefiind aplicabile actelor juridice încheiate anterior intrării in vigoare a Noului C. civ.. Curtea de apel a concluzionat astfel, referitor la art. III alin. (2) 4 din Legea nr. 169/1997, că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres faptul că nulitatea titlului de proprietate atrage de drept nulitatea actelor subsecvente acestuia, astfel cum susține reclamantul. Interpretarea este conformă dispozițiilor legale incidente deoarece legea nouă nu poate atribui efectele sale proprii situațiilor juridice trecute și nici actelor sau faptelor juridice din care ele provin, adică nu le poate atribui efecte pe care acestea nu le puteau produce sub imperiul legii sub care s-au format. Cum actele și faptele juridice nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul apariției lor, fie că este vorba de efecte produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, fie că este vorba de efectele produse după intrarea în vigoare a legii noi, nu subzistă critica recurentului reclamant sub acest aspect. În ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 743/2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în decizie s-a reținut că prin prevederile de lege criticate "legiuitorul nu a adus atingere drepturilor câștigate în mod legal, ci a statuat, prin norme imperative, că actele de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate, emise în condiții ilegale, sunt lovite de nulitate absolută. Efectul nulității absolute de repunere în situațiile anterioare deschide posibilitatea celor îndreptățiți să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. În situația în care respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare-cumpărare succesive sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiției pentru constatarea nulității absolute a titlului inițial, potrivit art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1990. Însă, în aceste cazuri, dispozițiile legale aplicabile nu trebuie să creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice și să aducă atingere drepturilor câștigate în temeiul legilor menționate anterior, ce au reglementat regimul reconstituirii și constituirii dreptului de proprietate funciară. De aceea, legiuitorul a instituit o excepție de la regula reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor pe vechile amplasamente, reglementând obligația persoanei care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul de a remite prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Așadar, opțiunea legiuitorului de a-i prefera pe subdobânditorii de bună-credință ai înstrăinărilor succesive nu vine în contradicție cu spiritul Legii nr. 18/1991, și anume cu caracterul reparator consacrat de aceasta, întrucât, în situația în care restituirea în natură nu mai poate opera, devin aplicabile dispozițiile referitoare la remiterea prețului actualizat. Instanța de apel a statuat în mod corect că nu se modifică în vreun fel regimul juridic al nulității din perspectiva protecției bunei credințe a dobânditorilor ulteriori, neputând fi primită critica recurentului reclamant în sensul că nu mai operează salvgardarea actelor subsecvente încheiate de terții dobânditori de bună-credință și că în situația în care avem un titlu de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991 și constatat nul de către o instanță, se anulează și actele subsecvente, potrivit principiului accesorium sequitur principale, fără niciun fel de excepție. Pe de altă parte, Curtea de apel reține în mod legal că reclamantul nu a invocat reaua credință a pârâților și, în consecință, nici nu a administrat probe în acest sens. Motivele invocate de recurent privind fundamentarea bunei-credințe a terților dobânditori pe faptul că "înstrăinătorul era înscris în evidențele fiscale ale localității cu imobilul care se voia înstrăinat", cele privind faptul că au fost efectuate anumite operațiuni cadastrale de alipire și dezlipire a acestui teren de 5 ha, că s-a introdus terenul în cauză în intravilanul Comunei Agigea, că edificarea de construcții de către K. S.R.L. pe terenul de 5 ha ce face obiectul titlului de proprietate deja constatat nul de către prima instanță de judecată nu validează contractele de vânzare-cumpărare prin care K. S.R.L. a devenit titularul dreptului de proprietate cu privire la acest teren constituie chestiuni de fapt ce nu por fi supuse analizei instanței de control sub aspectul legalității deciziei recurate. Nici critica recurentului Primarul comunei Agigea privind cuantumul onorariului de 16.200 RON la care a fost obligat ca parte căzută în pretenții nu este fondată, instanța de apel a făcut o justă aplicare a prevederilor art. 451 C. proc. civ., raportat la munca depusă de avocatul pârâtei K. S.R.L și la celelalte criterii legale. Prin Decizia nr. 471/27.06.2017, Curtea Constituțională a reținut că avocatul, prin exercitarea profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, ce constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 19.02.2002, pronunțată în Cauza Wouters și alții, paragraful 49), însă orice activitate economică se desfășoară "în condițiile legii"; în consecință, legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat. De asemenea, prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând onorariile avocaților, de către partea ale cărei pretenții nu au fost admise de instanța de judecată, are la bază ideea de culpă procesuală a acesteia și nu contravine prevederilor constituționale. Totodată, prin Decizia nr. 165/27.03.2018, în legătură cu obligativitatea plății cheltuielilor de judecată, incluzând onorariul avocatului, de către partea care pierde procesul, Curtea Constituțională a reținut, invocând jurisprudența sa în această materie, că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune, în mod necesar, ca acesta să îi fie opozabil. Drept urmare, recursul declarat de reclamantul Primarul Comunei Agigea este nefondat. 2. Recursul promovat de pârâta S.C. K. S.R.L.este întemeiat pe incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și este susținut prin prisma interpretării nelegale a art. 451 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 453 alin. (1) din același cod, art. 1357 C. civ. și art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat. Acest recurs va fi analizat pe fondul acestuia, prin prima motivelor invocate, neputându-se reține că este incidentă decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată fiind admiterea în principiu a acestui recurs la data de 14 ianuarie 2020. Se consideră astfel că în mod greșit instanța de apel a respins apelul incident formulat de K. S.R.L., reținând din cuprinsul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. numai două criterii, respectiv valoarea pricinii și munca prestată de avocat, fără a ține seama și de circumstanțele cauzei, așa cum prevede textul de lege. Motivul de recurs invocat nu este fondat. Instanța are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei", fără ca aceasta să însemne intervenirea în raporturile dintre avocat și clientul său. Dimpotrivă, în virtutea relativității efectelor obligatorii ale contractelor, onorariul convenit între părți rămâne valabil stabilit, dar recuperarea acestuia de la partea căzută în pretenții se va face în cuantumul și în limitele stabilite de instanță, atunci când aceasta apreciază că trebuie redimensionat cuantumul, în raport de criteriile legale. Așa fiind, invocarea art. 127,128 și 129 din Statutul profesiei de avocat subliniază tocmai caracterul inter partes al stabilirii onorariului avocațial, fără însă să poată influența aplicarea criteriilor legale în cazul în care instanța apreciază că se impune reducerea acestuia. Curtea constată că art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, prevăzând că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfășurată de avocat, în ambele cazuri ținând seama și de circumstanțele cauzei, circumstanțe avute în vedere la aprecierea cuantumului de 12600 RON. Nu se poate primi astfel susținerea acestui recurent în sensul că instanța de apel ar fi minimalizat munca avocatului, neținând seama de aspectele vizând redactarea actelor procedurale depuse la dosar, apărările formulate împotriva tuturor temeiurilor de drept invocate de reclamant, învederarea aspectelor ce reieșeau din probe, Curtea de apel făcând o justă aplicare a art. 451 alin. (2) C. proc. civ. 3. Prin recursul declarat de pârâții D. și E. se susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că în mod greșit instanța de apel a reținut că la perfectarea contractului de vânzare cumpărare terții cumpărători au acționat cu rea-credință astfel că sancțiunea nulității absolute este aplicabilă acestui contract. Se mai arată că, în aprecierea relei-credințe a cumpărătorilor D. și E., instanța de apel ar fi înlăturat în mod greșit efectele pozitive ale puterii de lucru judecat a sentinței penale nr. 116 din data de 12 august 2013 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia penală 210/P din data de 9 martie 2015 a Curții de Apel Constanța, și a reținut din declarațiile acestora că îl cunosc pe primarul localității Agigea, primar condamnat prin hotărârile penale mai sus arătate. Recursul declarat de pârâții E. și D. vizează, în esență, aplicarea prevederilor legale incidente privind buna credință a acestora, recurs ce nu este fondat. Curtea a reținut în mod just că buna credință se întemeiază nu numai pe existența titlului, ci și pe cercetări suplimentare și exigente ale titlului proprietarului, pe care cumpărătorul trebuie să le efectueze critic - pentru aflarea situației juridice a imobilului, în scopul înlăturării oricărui echivoc cu privire la valabilitatea titlului înstrăinătorului . În cauză, Curtea de apel a apreciat în mod just că dobânditorul D. nu poate invoca buna sa credință, soluția constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/28.05.2002 la BNP M. fiind dispusă cu aplicarea justă a prevederilor legale incidente, reținând că numitul D. era o persoană care "făcea investiții în diferite localități", care cunoștea că mandatara vânzătorilor era chiar secretarul localității, numitul D. achitând promitenților vânzători întreaga sumă reprezentând contravaloarea bunului vândut deși nu avea nici un fel de garanție că respectiva vânzare se va finaliza. Se constată astfel nu poate fi reținut motivul de recurs privind buna credință a subdobânditorului D.. Nu poate fi primit nici motivul de recurs privind înlăturarea de către instanța de fond a efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat a sentinței penale nr. 116 din data de 12 august 2013 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia penală 210/P din data de 9 martie 2015 a Curții de Apel Constanța, în faza procesuală a apelului neinvocându-se ca motiv de apel faptul că Tribunalul ar fi interpretat sau aplicat în mod nelegal prevederile legale incidente în privința respingerii acestei excepții, statuarea instanței de fond nefiind, așadar, contestată . Susținerea recurenților privind lipsa din cuprinsul deciziei atacate a unor referiri la reaua sau buna-credință a recurentei-pârâte E. la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate deoarece contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/28.05.2002 la BNP M. este încheiat de numitul D. iar în virtutea prezumției de mandat tacit reciproc între soți, fiecare dintre soți este presupus că, exercitând drepturile conferite de lege soților asupra bunurilor comune, acționează nu numai în nume propriu, ci și ca reprezentant al celuilalt soț, legiuitorul prezumând că soții și-au dat reciproc mandat de reprezentare pentru exercitarea actelor de administrare, de folosință și de dispoziție asupra bunurilor comune. Nici în ceea ce o privește pe recurenta E., nu se poate aprecia, așadar, că soluția pronunțată în apel este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, respectiv cele ce reglementează condiția terțului dobânditor de bună-credință a unui bun imobil. Pentru aceste considerente, se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Primarul Comunei Agigea, de pârâții E. și D. și de pârâta S.C. K. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 172/C din data de 31 octombrie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.