Decizia nr. 1132/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la 5 aprilie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în principal, să se constate următoarele: caracterul simulat al actului public conform art. 1289 C. civ., în sensul constatării fictivității contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 601 din 3 aprilie 2014, încheiat între reclamant și C. - soția reclamantului la acel moment, în calitate de vânzători, și pârâtul B., în calitate de cumpărător, părțile disimulând complet realitatea, stabilind în actul secret că actul aparent nu va produce niciun efect juridic; nulitatea contractului urmare a cauzei ilicite/fraudei la lege care a stat la baza încheierii acestuia, în conformitate cu prevederile art. 1238 alin. (2) C. civ.; repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, în sensul rectificării înscrierilor din Cărțile Funciare nr. x și nr. y sau restituirii prin echivalent; radierea dreptului de proprietate înscris pe numele pârâtului asupra imobilelor situate în strada x nr. 35 - 37, București, care au făcut obiectul contractului și înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilelor identificate mai sus pe numele reclamantului și al numitei C., proprietari în devălmășie asupra imobilelor. În subsidiar, reclamantul a solicitat anularea contractului pentru lipsa cauzei, potrivit dispozițiilor art. 1238 alin. (1) C. civ., consecința fiind desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația anterioară, respectiv rectificarea Cărților Funciare nr. x și y, astfel cum s-a evidențiat mai sus.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 38 din 29 ianuarie 2019, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea, ca nefondată, și l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 1.190 RON cheltuieli de judecată către pârât. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Decizia pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești a declarat recurs reclamantul A.. Printr-o primă critică subsumată ipotezei de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..(când hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), recurentul reproșează curții de apel că nu a verificat condițiile existenței simulației prin analizarea conjugată a tuturor elementelor care impuneau constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare invocat în speță. În opinia sa, numai într-o astfel de ipoteză ar fi fost realizată o verificare efectivă și corectă a condițiilor subiective privind simulația. Instanța de apel nu a analizat probatoriul administrat în cauză cu privire la acordul simulatoriu dintre părți, respectiv declarația martorului D., care a asistat la discuțiile telefonice între acestea. A reținut că martorii propuși de reclamant nu au fost prezenți la încheierea contractului public și a acordului simulatoriu secret invocat, ceea ce înseamnă că aspectele relatate le-au aflat de la reclamant. Așadar, ei au transmis instanței numai percepția subiectivă a reclamantului asupra actelor încheiate. Mai departe, susține recurentul că greșit a apreciat instanța că prin existența dosarului având ca obiect atragerea răspunderii administratorilor în cadrul procedurii de insolvență a societății la care era asociat nu se probează caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare și nici nu se poate naște prezumția că actul s-a încheiat exclusiv în scopul sustragerii bunului de la o posibilă urmărire a creditorilor societății, câtă vreme nu se identifică cel puțin un început de dovadă scrisă cu care să se coroboreze. A fost evaluată eronat pe aspectul menționat și corespondența purtată între părți, respectiv e-mailurile în care se discutau aspecte legate de plata impozitului sau a utilităților. În concluzie, pentru a aprecia incidența dispozițiilor referitoare la simulație, instanța era datoare să examineze împreună toate aspectele deduse prin cererea de chemare în judecată, precum și probatoriul relevat anterior, analiza separată a acestor elemente calificându-le ca simple împrejurări. Prin a doua critică formulată în legătură cu modalitatea de soluționare a capătului subsidiar de cerere, prin care s-a solicitat anularea contractului pentru lipsa cauzei, pe temeiul art. 1238 alin. (1) C. civ., partea reclamă o necercetare a tuturor elementelor care justificau admiterea acestuia. Instanța a apreciat greșit că nu s-a probat lipsa cauzei contractului de vânzare-cumpărare, respectiv lipsa prețului stipulat în cadrul acestuia. În evaluarea probatoriilor administrate, a interpretat diferit declarațiile martorilor în legătură cu plata prețului din contract, chiar dacă ele vizau situații de fapt identice. A dat eficiență depoziției martorului propus de intimat, care avea cunoștință de la acesta despre o pretinsă plată a contravalorii imobilului și a considerat că nu pot fi valorificate declarațiile de martori propuși de reclamant, cu argumentul că informațiile furnizate (că nu s-a plătit nici un preț) au fost transmise direct de parte. A mai reținut, cu încălcarea prevederilor art. 278 C. proc. civ., că reclamantul este decăzut din dreptul de a contesta chitanțele prin care se atestă luarea cu împrumut a unor sume de bani, depuse în fața instanței de fond. Copiile nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei de vreme ce intimatul nu a demonstrat că a dispus de suma pretinsă cu titlu de preț al imobilului. A treia critică relevă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul căreia se contestă respingerea solicitării de a pune în vedere părții intimate, în baza dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., să prezinte în original chitanțele de împrumut depuse la dosarul de fond, sub sancțiunea neluării în seamă. Se mai invocă și respingerea greșită a cererii de efectuare a unei expertize tehnice având ca obiectiv stabilirea de către expert dacă cele două chitanțe încheiate între pârât și numiții E. și F. au fost redactate la datele menționate în cuprinsul acestora sau ulterior, precum și de emitere a unei adrese către ANAF în vederea comunicării veniturilor realizate de intimat în perioada 2011-2014. Din lecturarea textului art. 292 C. proc. civ. nu rezultă că această obligație ar subzista doar în cazul judecării unei cauze pe fond și până la primul termen după depunerea înscrisului, cum incorect s-a apreciat. Recurentul consideră relevantă din punct de vedere al susținerilor formulate decizia nr. 9/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care se clarifică regimul de încuviințare a probelor noi în etapa procesuală a apelului. Ultima critică din recurs pune în discuție nepronunțarea instanței asupra unor aspecte din cererea de apel vizând netemeincia susținerilor intimatului privind proveniența sumei achitate cu titlu de preț al contractului, scopul încheierii actului, pentru a se evita urmărirea creditorilor asupra patrimoniului reclamantului și al fiicei intimatului și o parte din probe, care dovedesc existența actului secret (este vorba despre e-mailurile din 12 și 15 mai 2014, primite de la intimat, în cuprinsul cărora sunt comunicate decizii de impunere și suma pe care trebuie să o plătească cu titlu de impozit). Prin examinarea nici măcar sumară a acestor apărări, i s-a încălcat recurentului dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 21 Constituție și art. 6 din CEDO, în componenta examinării de către instanță a mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă. Pentru toate motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în vederea administrării de probe, în principal, și rejudecarea litigiului în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță așa cum a fost formulată, în subsidiar.

Procedura de filtru Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului de admisibilitate în principiu a recursului, prin raport reținându-se că recurentul are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate și că aceasta a fost promovată în termen. Completul de filtru C4 a constatat că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia, în vederea formulării unor puncte de vedere.

Apărările în recurs Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția netimbrării recursului din perspectiva neachitării taxei judiciare de timbru și excepția nulității căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a cerut respingerea căii de atac, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 8 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul reclamantului, soluționând și cele două excepții ridicate de intimat prin întâmpinare, în sensul respingerii lor, și a acordat termen, pentru soluționarea căii de atac pe fond, în ședință publică, cu citarea părților, la 20 mai 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază util a sublinia una dintre trăsăturile esențiale ale recursului, anume aceea că reprezintă o cale de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat, în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ., la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunțate de instanța de apel. O primă limită este aceea care rezultă din prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice. Un atare context de evaluare nu permite o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurentul tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exercițiul dreptului la recurs. Prima critică dezvoltă doar în aparență ideea de aplicare greșită a legii, respectiv că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile legale prin aceea că nu a verificat condițiile existenței simulației prin analizarea conjugată a tuturor elementelor care impuneau constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare invocat în speță. În realitate, susținerile formulate vizează aprecierea instanței de apel asupra probatoriului administrat în cauză cu privire la existența acordului simulatoriu între părți. Curtea de apel nu a analizat și coroborat elementele de probatoriu din dosar, a evaluat eronat corespondența purtată între părți, respectiv e-mailurile în care se discutau aspecte legate de plata impozitului sau a utilităților, a pierdut din vedere, în evaluarea declarației martorului D., faptul că acesta a asistat la discuțiile telefonice între părți și a interpretat greșit că existența procesului având ca obiect atragerea răspunderii administratorilor în cadrul procedurii de insolvență a societății la care reclamantul era asociat nu probează caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare și nici nu poate naște prezumția că actul s-a încheiat exclusiv în scopul sustragerii bunului de la o posibilă urmărire a creditorilor societății, câtă vreme nu se identifică cel puțin un început de dovadă scrisă cu care să se coroboreze. Înalta Curte constată că aceste aspecte critice nu sunt de natură a evidenția o situație de greșită aplicare a legii la situația de fapt reținută în primă instanță și apel - instanțe cărora legea le oferă competența de a evalua probele și de a stabili, pe baza acestora, situația de fapt pe care se grefează litigiul dedus judecății, ci descriu erori pretins intervenite în chiar demersul de stabilire a situației de fapt, prin prisma probelor administrate. Astfel, se reține că se reproșează instanței de apel că nu a făcut o evaluare corectă a probelor și, prin aceasta, a stabilit în mod eronat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența simulației, fapt ce a condus la respingerea acțiunii introductive de instanță. Or, o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, cu influență asupra situației faptice reținute de cele două instanțe ierarhic inferioare, excede unei verificări de legalitate apte a se circumscrie exigențelor care se degajă din prevederile art. 488 din C. proc. civ. În concluzie, pe aspectele deduse judecății, criticile nu pot fi cenzurate de prezenta instanță, ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocată doar formal. Aceeași constatare se impune și în privința aserțiunilor din cadrul celei de-a doua critici privitoare la modalitatea de soluționare a capătului subsidiar de cerere, prin care s-a solicitat anularea contractului pentru lipsa cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 1238 alin. (1) C. civ.. Nu se pune problema unei încălcări a acestor dispoziții de către instanța de apel în cercetarea lipsei cauzei contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a lipsei prețului stipulat în cuprinsul acestuia, ci se aduc în discuție, din nou, aprecieri asupra probatoriilor administrate pe acest aspect - au fost interpretate diferit declarațiile martorilor audiați pentru ambele părți în legătură cu plata prețului din contract, deși vizau situații de fapt identice. Or, cum s-a argumentat și în precedent, criticile ce implică aprecierea asupra probatoriului valorificat în dosar nu pot fi supuse controlului de legalitate specific recursului, în cadrul căruia se verifică exclusiv chestiuni ce vizează corecta interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Se mai reține și că potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Susținerile care compun cea de-a treia critică, în legătură cu depunerea și contestarea înscrisurilor sub semnătură privată, respectiv chitanțele prin care se atestă împrumutarea de către pârât a sumei de 17.000 euro, parte din prețul contractului de vânzare-cumpărare, pot fi evaluate în limitele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin intermediul acestora se reclamă încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 292, 301 și 304 C. proc. civ. Recurentul semnalează conduita greșită a instanței de apel care i-a respins solicitarea de a pune în vedere părții intimate să prezinte în temeiul art. 292 C. proc. civ. originalul chitanțelor de împrumut atașate la dosarul de fond, precum și încuviințarea probei cu expertiza criminalistică pentru a se stabili de către expert dacă cele două chitanțe încheiate între pârât și numiții E. și F. au fost redactate la datele menționate în cuprinsul acestora sau ulterior. Critica nu este întemeiată, din perspectiva următoarelor argumente: Dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. prevăd: "Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul să depună înscrisurile de care înțelege să se folosească în copie certificată pentru conformitate’’, iar potrivit alin. (2): "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris.’’ Recunoașterea sau contestarea înscrisurilor sub semnătură privată are loc în condițiile prevăzute de art. 301 alin. (1) C. proc. civ. Astfel cum se stipulează în norma enunțată, "Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii.’’ Orice înscris sub semnătură privată depus la dosar în etapa administrării de probe este opus părții adverse, care, luând cunoștință de conținutul actului, poate să recunoască sau să conteste scrierea ori semnătura. Recunoașterea înscrisului nu îmbracă o formulă expresă, ci presupune acceptarea lui ca atare, prin neformularea unor obiecții legate de veridicitatea sa probatorie. Dimpotrivă, contestarea înscrisului impune întotdeauna o manifestare neechivocă din partea celui căruia i se opune și constă în tăgăduirea scrierii ori a semnăturii formulată ca atare sau în orice exprimare în care contestația este neîndoielnică. Contestarea înscrisului se face în etapa administrării probelor, cel mai târziu la primul termen după depunerea înscrisului sub sancțiunea decăderii din dreptul de a o formula. Înalta Curte constată că cele două chitanțe de împrumut din 29 martie 2014 și 2 aprilie 2014 au fost depuse de intimat la dosar în timpul judecății la prima instanță, în ședința de la termenul din 26 septembrie 2017 și au fost comunicate părții adverse, care nu a avut obiecții referitoare la prezentarea lor în original, nici la primul termen ce a succedat după depunerea înscrisurilor - 24 octombrie 2017 și nici ulterior. Cererea de a depune originalul documentelor pentru confruntare a fost adresată instanței prin intermediul motivelor de apel, în etapa căii de atac. Este adevărat că textul art. 292 C. proc. civ. nu prevede momentul până la care se poate cere înfățișarea originalului, pentru ca partea adversă să își dea seama de exectitatea copiei. Întrucât scopul solicitării în original a documentelor a fost acela de a fi contestate pe calea procedurii de înscriere în fals prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în situația dată fiind cerută și o expertiză criminalistică pentru a se stabili dacă chitanțele au fost redactate la datele menționate în cuprinsul acestora sau ulterior, norma din art. 292 C. proc. civ. trebuie coroborată cu cea reglementată prin art. 301 alin. (1) C. proc. civ., sens în care partea este îndreptățită să ceară originalul chitanțelor numai în fața instanței la care au fost prezentate. Cu alte cuvinte, nerespectarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ. trebuie să fie invocată înaintea instanței care urmează să se pronunțe pe baza înscrisului depus în copie, iar nu în calea de atac, instanța superioară neputând să verifice, dacă nu a făcut-o instanța a cărei hotărâre este criticată, deținerea înscrisului la termen. Or, recurentul A. nu a uzat în fața primei instanțe de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., nu a contestat înscrisurile la primul termen după depunere și nici pe parcursul procesului în primă instanță, astfel că, în mod corect, prin încheierea din 13 noiembrie 2019 a fost decăzut din dreptul de a contesta respectivele chitanțe. Ipoteza descrisă anterior nu justifică aplicarea în cauză a Deciziei nr. 9 din 25 iunie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care tratează problema probelor noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului, având în vedere că hotărârea a fost pronunțată la un moment ulterior judecării cauzei în apel. Ultima critică, deși conturează o pretinsă nemotivare a deciziei de apel - se afirmă că instanța nu a examinat unele apărări invocate prin cererea de apel - nu este subsumabilă ipotezei de casare reglementată prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece implică analizarea unor chestiuni de fond (referitoare la condițiile care ar justifica caracterul simulat al actului pretins în speță), excluse controlului de legalitate specific recursului. În concluzie, constatând că nu sunt întrunite cerințele pentru existența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în privința aspectelor pentru care s-a reținut această încadrare juridică, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul promovat de reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Față de soluția preconizată, în temeiul art. 453 alin. (1) din același cod, se va admite cererea intimatului B., de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat. Se constată, însă, că suma pretinsă, în cuantum de 11.722,93 RON, justificată cu facturile și extrasul de cont aflate la dosarul de recurs, este apreciată ca fiind disproporționată în raport cu complexitatea speței și faptul că pricina a avut un singur termen de judecată în recurs. În consecință, în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., onorariul de avocat urmează a fi redus la suma de 5.000 RON.