ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1704/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, la data de 4 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 30.278,5 euro și a dobânzii legale penalizatoare, aferente debitului menționat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt a arătat că, prin deciziile pronunțate de Curtea Superioară Quebec Lavel din 12 august 2014 și 6 mai 2016, ca urmare a partajării bunurilor părților, s-a stabilit ca reclamantul să achite pârâtei suma de 30.278,5 euro, sumă care a fost executată prin compensație, însă, prin sentința civilă nr. 689 din data de 10 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia civilă nr. 382A din data de 5 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus recunoașterea în parte a efectelor hotărârii pronunțate de către instanța din Canada, cu excepția dispozițiilor cu privire la partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Reclamantul a susținut că achitarea sumei a condus la îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei, care a beneficiat și s-a folosit de această sumă de bani.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1345 și art. 1535 C. civ., precum și pe prevederile Ordonanței nr. 13/2011.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Brașov și a solicitat declinarea judecării cauzei la Judecătoria Ploiești, în raport de domiciliul său.

2.1. Prin sentința civilă nr. 7437 din data de 7 septembrie 2021, Judecătoria Brașov a respins excepția necompetenței instanțelor române, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Pentru a hotărî astfel, în esență, Judecătoria Brașov a dat eficiență dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., reținând că pârâta are domiciliul în circumscripția teritorială a Judecătorie Ploiești.

Totodată, a apreciat că nu poate lua în considerare apărarea reclamantului potrivit căreia instanța competentă este cea de la locul situării imobilului, întrucât acțiunea având ca obiect "îmbogățire fără justă cauză" este una personală și nu una reală, astfel că nu devin incidente dispozițiile art. 117 C. proc. civ., chiar dacă solicitarea este în legătură cu un imobil.

2.2. Prin sentința civilă nr. 10140 din data de 17 decembrie 2021, Judecătoria Ploiești a respins excepția tardivității formulării cererii completatoare, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a pronunța soluția de declinare a competenței, Judecătoria Ploiești a reținut că, potrivit verificărilor efectuate în Baza de Date a Evidenței Populației, pârâta nu mai figurează cu domiciliul în România din anul 1998, având în prezent domiciliul în Canada.

A arătat că regula de drept comun privind competența este prevăzută de art. 107 C. proc. civ., iar articolul 108 stabilește regulile de urmat în cazul în care pârâtul are domiciliul necunoscut.

Raportat la circumstanțele speței, a constatat că nu pot fi aplicate prevederile art. 108 C. proc. civ., întrucât pârâta are domiciliul cunoscut, însă acesta nu se află pe teritoriul României.

Prin urmare, raportat la circumstanțele cauzei, a apreciat că instanța competentă teritorial nu poate fi stabilită pe baza regulilor de drept comun, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 1072 C. proc. civ., în temeiul cărora, competența de soluționare aparține Judecătoriei Sectorului 1 București.

2.3. Prin sentința civilă nr. 6022 din data de 16 iunie 2022, Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 1 București și Judecătoria Ploiești și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Astfel, Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a reținut că, la primul termen de judecată, Judecătoria Ploiești nu și-a verificat competența de soluționare a cauzei și nu a invocat excepția necompetenței sale teritoriale la primul termen de judecată, ci ulterior, la al doilea termen de judecată, după ce a dispus comunicarea de înscrisuri și a soluționat o altă excepție procesuală (excepția tardivității formulării cererii completatoare).

Prin urmare, a apreciat că Judecătoria Ploiești nu a procedat corect atunci când a dispus alte măsuri și a soluționat alte excepții, anterior verificării competenței sale, prin aceste acțiuni declarându-se implicit competentă să soluționeze prezenta cauză.

Ca atare, a constatat că Judecătoria Ploiești este instanța competentă a soluționa prezentul litigiu.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătorie Ploiești, care, la rândul său, s-a apreciat necompetentă a judeca pricina și a declinat competența Judecătoriei Sectorului 1 București, care s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Prezentul conflict negativ de competență s-a ivit ca urmare a constatărilor diferite ale Judecătoriei Brașov și ale Judecătoriei Ploiești cu privire la domiciliul pârâtei și, implicit, cu referire la dispozițiile procedurale în temeiul cărora se stabilește instanța competentă a soluționa litigiul, precum și a aprecierii de către Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă a faptului că Judecătoria Ploiești a invocat excepția cu nesocotirea obligație de a-și verifica competența la primul termen de judecată.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, invocând "îmbogățirea fără justă cauză", reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 30.278,5 euro și a dobânzii legale penalizatoare, aferente debitului menționat, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

După ce prima instanță învestită - Judecătoria Brașov - și-a declinat competența de soluționare a cauzei, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Ploiești, unde a primit prim termen de judecată la data de 5 noiembrie 2021.

Potrivit încheierii de ședință, pronunțate de Judecătoria Ploiești la data de 5 noiembrie 2021, la acel termen, instanța a reținut că procedura de citare este legal îndeplinită, a luat act că pârâta, prin avocat, a invocat excepția decăderii reclamantului din dreptul de a formula cerere de completare a acțiunii (față de cererea depusă de către reclamant pentru acel termen de judecată) și a dispus amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea pârâtei să ia cunoștință de completarea la acțiune, reținând și cererea de amânare depusă la dosar de apărătorul reclamantului.

La următorul termen de judecată, 10 decembrie 2021, Judecătoria Ploiești a respins cererea de amânare a judecării cauzei formulată de către reclamant, a pus în discuție excepția tardivității formulării cererii de completare a acțiunii, dar și cu privire la excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de reclamant prin această cerere.

Având nevoie de timp pentru studierea dosarului, a amânat pronunțarea la data de 17 decembrie 2021, când, prin sentința pronunțată, a respins excepția tardivității formulării cererii completatoare, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Potrivit art. 131 C. proc. civ.:

"(1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop".

Or, în speță, Judecătoria Ploiești, la primul termen de judecată (5 noiembrie 2021), nu a procedat la verificarea competenței, ci a dispus amânarea judecării cauzei, pentru ca, ulterior (la 17 decembrie 2021), după ce s-a pronunțat asupra tardivității formulării cererii completatoare, a reținut că nu este competentă a soluționa pricina și a dispus declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Chiar dacă, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești fusese invocată de către reclamant prin cererea completatoare, instanța trebuia să verifice mai întâi dacă este competentă să soluționeze litigiul, această obligație impunându-se cu prioritate indiferent de soluția ce s-ar fi dat asupra excepției invocate de către pârâtă, prin care aceasta a susținut că partea adversă este decăzută din dreptul de a mai formula cerere de completarea a acțiunii.

Finalitatea edictării normei cuprinse la art. 131 alin. (1) C. proc. civ. este aceea de a împiedica o instanță necompetentă să soluționeze aspecte și cereri ce țin de fondul litigiului, iar pronunțarea Judecătoriei Ploiești cu privire la cererea de completare a acțiunii, nu este conformă cu aceste dispoziții legale.

Este adevărat că în cuprinsul cererii de completare a acțiunii reclamantul a invocat și excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești, însă, prin aceeași cerere, a solicitat să se constate faptul că apartamentul situat în Brașov, județul Brașov nu face obiectul partajului soluționat prin deciziile pronunțate în dosarul nr. x de Curtea Superioară Quebec Lavel (Canada) din 12 august 2014 și 6 mai 2016.

Ca atare, prin respingerea excepției tardivității formulării cererii completatoare, instanța a dispus implicit și cu privire la completarea obiectului cererii de chemare în judecată, măsură care, fără niciun dubiu, are legătură cu soluționarea pe fond a litigiului.

Prin urmare, procedând în acest fel, Judecătoria Ploiești a dispus măsuri întocmai ca instanță legal învestită, competentă a soluționa pricina, astfel că, ulterior, nu mai putea proceda la declinarea judecării cauzei în favoarea unei alte judecătorii.

Față de cele anterior reținute și de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din același cod, va stabili competența de soluționarea a cauzei în favoarea acestei judecătorii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploiești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 octombrie 2022.