ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 918/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 18.11.2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o hotărâre prin care să constate că între părți a intervenit un contract de împrumut pentru suma de 641.587 de RON; să instituie în sarcina pârâtului obligația de a restitui reclamantului această sumă de bani, precum și dobânda legală aferentă, începând cu data acordării fiecărei sume de bani în parte, până la data restituirii efective a întregului debit. La 21.12.2021, reclamantul a depus cerere de modificare a acțiunii, prin care a arătat că înțelege să o cheme în judecată, în calitate de pârâtă, și pe soția pârâtului din cererea introductivă de instanță, C., solicitând instanței să constate că împrumutul a fost acordat ambilor soți și să instituie în sarcina acestora obligația de a-l restitui, în solidar, împreună cu dobânda legală aferentă.

Sentința Tribunalului Brașov, secția I civilă Prin sentința nr. 121 din 11 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C.; a fost obligat reclamantul să achite pârâților suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Decizia Curții de Apel Brașov, secția civilă Prin decizia nr. 937 din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 121 din 11 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 937 din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Recurentul susține că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că nu s-a făcut dovada existenței contractului de împrumut încheiat între părți, fiind interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 2158 și următoarele C. civ. Arată că sumele transferate în contul intimaților au fost acordate cu scopul ca acestea să fie restituite, iar contrariul nu rezultă din probele administrate în cauză sau din susținerile intimaților. Întrucât sumele de bani au fost date pentru ca familia intimaților să dezvolte o afacere de tipul unei ferme de animale, obligația de restituire revenea acestora, iar nu fermei. Susține că pentru încheierea valabilă a unui împrumut de consumație nu este necesară forma ad validitatem și nu este interzis ca sumele împrumutate să aibă o anumită destinație. Invocă dispozițiile art. 2158 alin. (1) C. civ. și arată că, față de cele probate în cauză, s-a făcut dovada contractului de împrumut de consumație încheiat între părți, pentru care nu a fost stabilit un termen de restituire, sumele transferate în contul și în beneficiul exclusiv al intimaților urmând să revină în patrimoniul recurentului. Arată că împrumutul de consumație este un contract real, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ., și un contract unilateral, conform art. 1171 din același act normativ și susține că instanța de judecată, chemată să tranșeze raporturile dintre părți, este ținută a analiza fiecare dovadă în parte și pe toate în ansamblul lor pentru a oferi părților o judecată completă și justă. Învederează că situația imposibilității morale de preconstituire a unui înscris a fost înlăturată de instanța de apel prin prisma faptului că se impunea o diligență sporită din partea recurentului, dată fiind valoarea creanței pretinse, în scopul conservării dreptului la restituirea sumei. Arată că acest raționament este acuzatoriu față de reclamant, care este sancționat pentru că nu a manifestat o atitudine suficient de prevăzătoare față de valorile sale, chiar dacă relațiile dintre părți se derulau în această manieră de foarte multă vreme, și mult prea permisiv față de pârâți, acordând acestora din urmă posibilitatea de a nu restitui ceea ce au primit pentru îmbogățirea lor. Instanța de apel reține că sumele nu au fost acordate intimaților, ci pentru dezvoltarea fermei, însă nu arată rațiunea pentru care face diferența între beneficiul intimaților și cel al fermei de animale. Susține recurentul că ferma de animale aparține regimului comunității de bunuri al pârâților, soți, fiind indiscutabil că sumele virate în contul pârâtului pentru sprijinirea activității la fermă aparțin și profită exclusiv pârâților. Referitor la conduita anterioară a părților, arată că a fost înlăturată de instanță date fiind posibilitățile multiple sub care părțile pot angaja raporturi juridice. În mod greșit reține instanța în considerente că recunoașterea datoriei de către intimat nu poate fi una persoanală, ci una a fermei, având în vedere că ferma de animale nu putea angaja, în mod distinct, drepturi și obligații. Apreciază ca fiind irelevante considerentele instanței de apel cu privire la poziția de subordonare a intimatului față de recurent, întrucât nu poate fi un indiciu în sensul existenței unui raport de muncă sau de prestări servicii, precum și cele vizând dovedirea existenței unei colaborări între părți, în condițiile în care colaborarea nu poate face dovada unui contract de asociere. Afirmă că nu a urmărit să se asocieze cu pârâții, limitându-se la a oferi ajutor financiar acestora sub forma împrumuturilor, relație acceptată de intimați cât timp au considerat-o utilă. Arată că, prin decizia exclusivă a intimatului, a fost retrasă calitatea de împuternicit pe contul comun. Relativ la considerentul instanței, potrivit căruia faptul că intimatul și-a asumat să restituie apelantului anumite sume de bani nu configurează un contract de împrumut, ci orice altă operațiune juridică, recurentul susține că declarația sub semnătură privată a intimatului reprezintă un început de dovadă scrisă, care face dovada raportului juridic de împrumut de consumație, fiind completat cu alte mijloace de probă, inclusiv martori, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ.. Mai susține că pe parcursul soluționării cauzei, intimații au mărturisit în repetate rânduri că au primit bani de la recurent, mărturisiri pe care instanța de apel nu le-a luat în considerare și nu le-a coroborat, apreciind că raporturile dintre părți pot fi oricare dintre cele permise de legiuitor. Învederează că din multitudinea de contracte permise de lege, recurentul a indicat împrumutul de consumație, iar intimații contractul de asociere în participațiune, varianta acestora fiind neverosimilă întrucât nu există o asociere în vederea participării comune la profitul sau pierderile fermei de animale, toate bunurile și serviciile achiziționate cu sume provenind de la recurent aparținând exclusiv intimaților. Referitor la contul colector al profitului înregistrat de activitatea de familie a intimaților, arată că titular este pârâtul, recurentul fiind un simplu împuternicit. Susține că declarația intimatului trebuie analizată și evaluată potrivit naturii sale juridice, corespunzătoare unei corecte calificări a acesteia din punctul de vedere al condițiilor de formă, și, odată depășit impedimentul de ordin formal, conținutul acesteia impunea luarea în considerare a prevederilor art. 288 C. proc. civ. Arată că, sub aspect probator, actul recognitiv sau de reînnoire a unei datorii are valoare probatorie autonomă în raport cu actul primordial și face dovada celui dintâi, indiferent dacă este sau nu însoțit de acesta, iar această putere doveditoare a actului recongnitiv, potrivit art. 288 C. proc. civ., se opune debitorului însuși, moștenitorilor sau succesorilor în drepturi ai acestuia.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații B. și C. au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Ulterior expunerii situației de fapt, intimații arată că instanța de apel a apreciat, în mod corect, că înscrisul denumit "situația reală a fermei" nu poate constitui un înscris de recunoaștere, în sensul prevederilor art. 288 C. proc. civ., fiind un înscris în care intimatul și-a arătat nemulțumirile față de poziția sa de subordonat în raport cu recurentul. Susțin că normele de drept material au fost corect aplicate în cauză, instanța de apel reținând, în urma analizei efectuate, că nu s-a realizat acordul de voință necesar perfectării contractului de împrumut.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 9 ianuarie 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 28 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a reținut greșit că pârâtul nu a recunoscut existența datoriei prin declarația sub semnătură privată a acestuia intitulată "situația reală a fermei", fiind încălcate dispozițiile art. 288 C. proc. civ. privind puterea doveditoare a înscrisului de recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente. Apreciază că acest înscris constituie început de dovadă scrisă, care face dovada raportului juridic de împrumut de consumație întrucât este completat cu alte mijloace de probă, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 2 C. proc. civ.. Totodată, recurentul critică raționamentul instanței de apel vizând înlăturarea tezei vizând imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris prin prisma faptului că se impunea o diligență sporită din partea recurentului, dată fiind valoarea creanței pretinse, în scopul conservării dreptului la restituirea sumei. Analizând aceste critici din perspectiva acestui motiv de recurs, se reține că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile legale invocate de recurent. Art. 288 C. proc. civ. determină valoarea probatorie a înscrisului recognitiv sau de înnoire a unei datorii. Însă, pentru a putea reține incidența acestor dispoziții este necesar ca prin înscrisul respectiv să fie recunoscută datoria preexistentă. Or, instanța de apel a reținut, în urma analizei conținutului înscrisului intitulat "situația reală a fermei", că acesta nu conține o recunoaștere simplă a datoriei întrucât nu rezultă că pârâtul a recunoscut datoria, în cuantum de 641.597 RON, ci existența unei datorii (de aproximativ 1.250.000 RON) care poate fi a fermei, nu neapărat personală. Totodată, curtea de apel a apreciat că modul în care sunt exprimate la pct. 2,3,6,12 din înscris nemulțumirile intimatului care afirmă că "muncește pentru mâncare", "își ia salariu", "muncește 7 zile din 7, între orele 5-22" și nu dorește "să ajungă pe post de slugă", sugerează poziția de subordonat a acestuia față de apelant, în final intimatul precizând că "ajutorul este de necontestat, dar nu s-a făcut diferența între ajutor și colaborare și fermă ca afacere". Înalta Curte reține că maniera în care, în concret, instanța de apel a apreciat conținutului declarației pârâtului și a stabilit situația de fapt prin prisma acestei aprecieri, coroborat cu celelalte probe administrate în cauză, nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținută de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, instanța de reformare fiind ținută de limitele controlului de legalitate ce poate fi exercitat doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere această caracteristică a recursului, nu poate face obiect de critică nici înlăturarea de către instanța de apel a tezei privind imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, întrucât existența sau inexistența unei atare situații este o chestiune de fapt, care se stabilește de instanțele de fond pe baza probelor administrate. Cu toate acestea, se cuvine a fi menționat că instanța de apel a respins ipoteza imposibilității morale de constituire a unui înscris întrucât reclamantul nu a dovedit o astfel de împrejurare, deși îi incumba sarcina probei, conform art. 249 C. proc. civ., reținând că simpla relație de amiciție, așa cum a fost relevată de apelant, nu poate constitui excepție de la incidența art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., fără o consistență afectivă care trebuie să fie cu totul deosebită, peste cea inerentă normal acestui tip de relații. Or, în lipsa dovedirii unei atare împrejurări, recurentul nu poate invoca cu succes ipoteza anterior examinată. Analizând în continuare susținerile din cererea de recurs, se constată că prin critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul A. impută instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2158 din C. civ., afirmând, în esență, că, în speță, a fost făcută dovada contractului de împrumut de consumație încheiat între părți pentru care nu a fost stabilit un termen de restituire, sumele transferate în contul și beneficiul exclusiv al pârâților urmând să revină în patrimoniul reclamantului. În prealabil, trebuie precizat că prin aceste critici recurentul susține că dispozițiile art. 2158 C. civ. sunt aplicabile speței, dar curtea de apel nu a ținut seama de conținutul acestora, fiind, așadar, încălcate. Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantului A. de a se constata că între acesta și pârâții B. și C. a intervenit un contract de împrumut pentru suma de 641.587 RON, precum și obligarea pârâților la restituirea către reclamant a acestei sume de bani și a dobânzii legale aferente, începând cu data acordării fiecărei sume în parte, până la data restituirii efective a întregului debit. Înalta Curte, raportându-se la pretenția dedusă judecății, reține că sediul materiei contractului de împrumut de consumație se regăsește în dispozițiile art. 2158 C. civ., potrivit cărora "Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate." Contractul de împrumut se supune condițiilor generale de validitate impuse de art. 1179 C. civ., nefiind necesară forma scrisă. Cu toate acestea, forma scrisă este cerută ad probationem. Astfel, contractul, în coordonatele sale de negotium iuris, există din momentul realizării acordului de voință prin remiterea sumei de bani, fiind lipsit de relevanță dacă acest acord a fost sau nu constatat printr-un înscris. Însă, în lipsa înscrisului, ca instrumentum probationis, este necesar ca acordul de voință prin remiterea sumei să fie clar dovedit în sensul voinței ferme de a da, respectiv de a primi această sumă pentru a fi restituită. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate prin prisma interpretării și aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a raportat corect la prevederile art. 2158 C. civ. în analiza existenței acordului de voință al părților asupra operațiunii juridice a împrumutului din perspectiva examinării obiectului material al acesteia. În urma analizei și sintezei probelor administrate în cauză, instanța de apel nu și-a însușit construcția juridică promovată de către reclamant, potrivit căreia suma de bani, în cuantum de 641.587 RON, a fost acordată pârâților, cu obligația restituirii acesteia. Raportat la situația de fapt astfel stabilită de instanțele devolutive, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2158 C. civ., reținând că, în cauză, reclamantul nu a putut dovedi că scopul acordării sumelor de bani pârâților a fost acela de a fi restituite. În realitate, recurentul tinde să provoace o reevaluare a cauzei pe fond, prin reexaminarea probelor, întrucât ceea ce afirmă în mod real, atunci când reclamă o încălcare a dispozițiilor art. 2158 C. civ., este faptul dovedirii ("față de cele probate în cauză, s-a făcut dovada contractului de împrumut de consumație încheiat între părți") raporturilor juridice ce caracterizează împrumutul de consumație, cu referire concretă la dovedirea obligației împrumutaților de restituire a sumelor primite. Spre același lucru se tinde și când recurentul reafimă - în contra dezlegărilor jurisdicționale ale instanței de apel - că sumele de bani au fost acordate pârâților, iar nu pentru dezvoltarea fermei de animale deținute de aceștia, precum și că nu a urmărit să se asocieze cu pârâții, ci s-a limitat la a oferi ajutor financiar acestora sub forma împrumuturilor. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, în puterea sa de evaluare a probelor, ca instanță de fond, curtea de apel a reținut - pe baza înscrisurilor administrate de părți (extrasele de cont depuse la dosarul primei instanțe), coroborate cu răspunsurile la interogatoriul administrat de instanța de apel intimaților pârâți - că între reclamant și pârâți nu s-a încheiat un contract de împrumut cu privire la suma de 641.587 RON și că, prin construcția juridică prezentată de recurent, acesta tinde să infirme evidența relevată de actele pe care el însuși le-a exhibat. În acest sens, a apreciat instanța de apel că reclamantul nu a pretins că la data virării sumelor sau anterior pârâtul s-ar fi obligat să le restituie și nici nu a contestat că banii au fost utilizați de pârât conform indicațiilor sale, constatând că nu a existat o tradițiune materială a tuturor sumelor de bani în mâinile pârâtului B., cu excepția celor ridicate personal de acesta de la ATM. Totodată, a mai reținut că, fiind împuternicit asupra contului pârâtului, reclamantul efectua și personal operațiuni bancare, conform înscrisurilor de la dosar, iar existența unei colaborări între părți în organizarea fermei, teză afirmată de pârâți, pare să fie demonstrată, de exemplu, de operațiunea din contul pârâtului din 4 septembrie 2020, conform căreia acesta a depus suma de 12.000 RON, iar reclamantul a efectuat schimb valutar, încasând suma de 2450 euro reprezentând ramburs bani animale vândute. Or, a propune ca, în recurs, instanța să stabilească că titlul primirii sumelor de bani de către pârâți de la reclamant a fost acela de împrumut, precum și existența unei obligații a pârâtului de restituire a acestora, nu implică o cercetare și dezlegare în drept a litigiului, ci una în fapt, printr-o reevaluare a probelor și o restabilire a raporturilor juridice în care s-au aflat părțile, activitate ce este incompatibilă scopului și structurii recursului, menit să asigure exclusiv un control de legalitate asupra hotărârilor recurate. Ca atare, față de argumentele instanței de apel aduse în justificarea soluției și de evaluarea situației de fapt a cauzei, o rejudecare a acesteia nu se impune pentru niciunul dintre motivele susținute prin criticile recurentului. Prin urmare, reținând că, în cauză, în fazele devolutive ale litigiului, reclamantul nu a putut dovedi că a încheiat, în mod valabil, un contract de împrumut de consumație întrucât nu a dovedit scopul remiterii sumelor de bani către pârâți, Înalta Curte constată că argumentele recurentului vizând încălcarea dispozițiilor art. 2158 C. civ. sunt nefondate și le va respinge în consecință. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 937/Ap din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.