ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1536/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 martie 2019 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., în calitate de soț supraviețuitor al defunctei C., D., în calitate de fiu al defunctei C. și Spitalul General CF Sibiu, a solicitat: 1. să se constate nulitatea absolută parțială a dispoziției de restituire în natură nr. 95/27.06.2012 emisă de Spitalul General CF Sibiu pentru cota de 1/2 din imobilul situat în Sibiu, județul Sibiu, înscris în CF nr. x Sibiu, A1 nr. cadastral x constând în teren de 644 mp și A1.1, nr. cadastral x, constând în casă cu suprafață construită la sol de 427 mp; CF nr. x Sibiu, A1 nr. cadastral x constând în teren de 189 mp (nr. top vechi x provenit din nr. top x CF vechi x Sibiu); CF nr. x Sibiu, A1 nr. cadastral x constând în teren de 762 mp (nr. top vechi x provenit din nr. top x CF vechi x Sibiu), restituit în natură doamnei C. (în prezent decedată având drept moștenitori legali soțul supraviețuitor B. și fiul, D.); 2. să se să dispună radierea cotei de 1/2 din dreptul de proprietate înscris în favoarea numitei C. în cărțile funciare identificate la petitul I și restabilirea situației anterioare cu privire la această cotă de proprietate. În drept, reclamanta a invocat Legea nr. 10/2001, republicată. Prin încheierea din 6 iunie 2019, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Spitalul General CF, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D., a respins excepțiile tardivității și autorității de lucru judecat, invocate de pârâtul B. și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active, invocată de același pârât.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 104 din 5 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active și, pe cale de consecință, s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și Spitalul General CF Sibiu. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului Spitalul General CF Sibiu suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a respins cererea pârâtului B. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia nr. 497 din 31 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 104 din 5 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Sibiu.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 497 din 31 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și a sentinței civile nr. 104 din 5 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Sibiu și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, conform dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs, se critică hotărârea instanței de apel din perspectiva neaplicării dispozițiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 165/2013 la condițiile concrete pe care le implică soluționarea cauzei. Prin art. 3 al Legii nr. 165/2013, legiuitorul a făcut distincția între "persoana care se consideră îndreptățită" - situație în care se află prin formularea în termenul legal a notificării - și "persoană îndreptățită", adică persoana în favoarea căreia a fost recunoscut dreptul la restituire sau despăgubire. Atât instanța de apel cât și prima instanță au reținut că reclamanta ar fi avut calitate procedurală activă în cauză, doar dacă ar fi persoană îndreptățită în sensul legii, însă această condiție nu poate fi îndeplinită din următoarele motive temeinic justificate: a) Potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, competența de a stabili calitatea de persoană îndreptățită revine exclusiv unității deținătoare a imobilului revendicat prin notificare, motiv pentru care reclamanta nu putea formula o asemenea solicitare direct instanței. Doar împotriva soluției unității administrative sau în cazul pasivității acesteia, după împlinirea termenului legal, reclamanta ar fi putut să se adreseze instanței. b) Instituțiile publice implicate în procedura de restituire nu au soluționat notificarea reclamantei nici după 19 ani de la înregistrarea acesteia. Astfel, în ceea ce privește situația de fapt, reclamanta a precizat că a înregistrat notificarea în termen legal la Primăria Sibiu, care considerând că nu este competentă, a înaintat notificarea către Ministerul Sănătății, așa cum rezultă din adresa nr. x/24.10.2002. Însă, în timpul procesului, Ministerul Sănătății a comunicat faptul că nu a primit această notificare și drept urmare nu a înregistrat-o niciodată. Din actele depuse de Spitalul CFR Sibiu în timpul procesului, a rezultat faptul că, prin Ordinul nr. 1600/28.09.2005 emis de Ministerul Transporturilor, s-a decis că Spitalul CFR este competent în sensul Legii nr. 10/2001 să soluționeze notificarea. În aceste condiții, reclamanta a solicitat Primăriei Sibiu să retransmită dosarul notificării către unitatea deținătoare, respectiv Spitalul CFR, ceea ce s-a și întâmplat, așa cum rezultă din adresa de înaintare emisă de Primăria Sibiu cu nr. x/04.03.2020. În cele din urmă, dosarul a ajuns să fie înregistrat la unitatea deținătoare, iar de la data înregistrării la unitatea deținătoare începe să curgă termenul de 1 an stabilit prin art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013. c) Imobilul revendicat în parte de reclamantă a fost restituit integral altui comoștenitor în urma unui litigiu, în condițiile în care acel comoștenitor nu a arătat în cadrul acelui proces faptul că este îndreptățit să primească doar o cotă parte din dreptul de proprietate. Nu este lipsit de relevanță faptul că, într-un alt dosar soluționat de Tribunalul Sibiu, antecesoarea pârâtului B. a recunoscut cota de 1/2 care se cuvenea tatălui reclamantei din moștenirea rămasă după tatăl lor, proprietarul tabular al imobilului notificat. d) Apreciază că unitatea deținătoare, Spitalul CFR în calitatea sa de administrator al unui bun al Statului Român, după ce a aflat în cadrul prezentului litigiu de existența certificatului de moștenitor ce atesta dreptul limitat al celuilalt notificator la restituire, era obligată să acționeze pe calea legală pentru a obține o revizuire a hotărârii judecătorești prin care a fost obligat să restituie integral imobilul. e) Așa cum a arătat, a trebui să aștepte un an de zile ca unitatea deținătoare să-i soluționeze notificarea, încât a introdus pe rolul Tribunalului Sibiu un proces având ca obiect obligația de a face, respectiv dosarul cu nr. x/2021, acțiune depusă în fața instanței de apel. Prin urmare, faptul că reclamanta nu îndeplinește condiția cerută de instanță nu îi este imputabil, ci culpa revine în mod exclusiv celorlalte părți implicate, care, fie nu au soluționat cererea sa, fie au ascuns acte importante, părți care în mod paradoxal au avut câștig de cauză în prezentul litigiu. A doua critică inserată în cuprinsul cererii de recurs face referire la imposibilitatea obiectivă de a fi soluționată reclamantei notificarea formulată în termenul legal prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și de a-i fi asigurat accesul la Justiție. În cazul în care nu se va cerceta pe cale judecătorească legalitatea dispoziției de restituire în natură în integralitatea sa a imobilului situat în Sibiu, către C., motivat de faptul că reclamantei nu i s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită, instanța învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu având ca obiect obligarea intimatului Spitalul General CF Sibiu de a soluționa notificarea recurentei, va fi în imposibilitate obiectivă de a soluționa cauza întrucât în prezentul dosar nu a fost posibilă soluționarea pe fond a cererii. În prezentul dosar instanțele de judecată au reținut că nu pot stabili calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la restituirea imobilului notificat, iar în dosarul în care a solicitat stabilirea calității de persoană îndreptățită și obligarea unității deținătoare la restituirea către aceasta a cotei de 1/2 din imobilul notificat instanța de judecată va constata că se află în imposibilitate de a soluționa cauza, atâta timp cât instanța nu s-a pronunțat asupra desființării în parte a dispoziției de restituire în natură a imobilului notificat, având în vedere faptul că dispoziția de restituire a intrat în circuitul civil. Mai mult, dacă actualul proprietar va înstrăina imobilul, desființarea în parte a deciziei de restituire solicitată în prezenta cauză, va fi lipsită de orice efect, rezultatul fiind acela că Statul Român va fi pus în situația de a fi restituit un imobil și de a mai plăti suplimentar și despăgubiri pentru cota care revine reclamantei. Recurenta-reclamantă solicită a fi înlăturată susținerea instanței de apel potrivit căreia la "împrejurarea că reclamanta nu a ajuns să aibă calitatea de persoană îndreptățită pentru că unitatea deținătoare a imobilului nu i-a soluționat încă notificarea ... nu reprezintă critici apte să invalideze soluția primei instanțe ...", întrucât este evident că are dreptul de a solicita stabilirea calității de persoană îndreptățită pe cale judecătorească, dată fiind pasivitatea unității deținătoare, în caz contrar, lipsa dreptului la un proces care să facă posibilă soluționarea unei asemenea cereri ar echivala cu încălcarea accesului la justiție. Referitor la aprecierea instanței de apel, în sensul că nu ar avea nicio relevanță faptul că Statul Român prin administratorul Ministerul Transporturilor ar fi fost obligat să solicite revizuirea hotărârii judecătorești urmare a constatării faptului că C.. era persoană îndreptățită doar la restituirea unei cote de proprietate din imobilul notificat și nu la restituirea întregului imobil, recurenta-reclamantă arată că se impune ca instanța de recurs să aprecieze asupra prejudiciului cauzat patrimoniului Statului Român ca urmare a unei asemenea conduite pasive, chiar nelegale, din partea administratorului patrimoniului său. A treia critică vizează încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă apreciază că situația sa se încadrează în teza a doua a art. 33 C. proc. civ., respectiv formularea unei cereri "cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara". Dreptul subiectiv la restituire al reclamantei rezultă din faptul că, fiind nepoata după fiul decedat al fostului proprietar tabular, este îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001. Așa cum rezultă din certificatele de moștenitor din 01.10.1970 și 01.12.1972 emise în dosarul nr. x 333/70 al Judecătoriei Wolfratshausen, moștenirea fostului proprietar tabular s-a împărțit astfel: defuncta C. cota de 3/8, antecesorul reclamantei, E. cota de 3/8 și soția supraviețuitoare, F. cota de 2/8. Iar reclamanta este moștenitoarea lui E.. Astfel că, prin depunerea în termen a notificării, îndeplinește toate condițiile pentru a fi nu doar "persoană care se consideră îndreptățită", ci chiar "persoană îndreptățită. În plus, așa cum corect a constatat și prima instanță, în această fază, în afară de reclamantă, este prejudiciat și Statul Român, pentru că a restituit integral un imobil către o persoană care nu era îndreptățită decât la o cotă din drept. Iar din cauza pasivității pârâtei Spitalul CFR Sibiu, Statul Român riscă să rămână cu acest prejudiciu. Și atunci, prin aplicarea tezei finale a art. 33 C. proc. civ., prezenta acțiune își poate atinge scopul, și anume salvarea dreptului reclamantei la restituirea cotei din drept care i se cuvine. În mod nelegal, prin hotărârea atacată, instanța de apel a reținut că reclamanta nu putea invoca prevederile art. 33 teza a II-a C. proc. civ. în cazul acțiunii de față, întrucât constatarea nulității parțiale a dispoziției de restituire nu poate fi cerută în mod preventiv sau ipotetic, ci numai în situația în care titularul acțiunii deține un drept efectiv care i-a fost vătămat prin acel act juridic. Or, acesta este argumentul care ar fi trebuit să stea la baza admiterii cererii suspendare a judecății în prezenta cauză până la soluționarea dosarului nr. x/2021, care are ca obiect constatarea calității de persoană îndreptățită a reclamantei la restituirea unei cote din imobilul notificat și la obligarea unității deținătoare de a soluționa notificarea acesteia. În mod absolut surprinzător, prin încheierea de ședință pronunțată în data de 17 martie 2021, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. De fapt, este evident că soluționarea prezentei cauze depinde de existența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, având în vedere faptul că prezentul dosar nu poate fi soluționat până când nu se soluționează cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită a reclamantei la restituirea cotei de 1/2 din imobilul situat în Sibiu. Print-o ultimă critică, recurenta-reclamantă arată că hotărârea este nelegală întrucât nu a fost indicată calea de atac a recursului. Cererea de chemare în judecată are ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției de restituire în natură nr. 95/27.06.2012 emisă de Spitalul General CF Sibiu, fiind întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, caz în care hotărârea pronunțată în apel este susceptibilă de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. În finalul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă formulat cerere de suspendare până la soluționarea definitivă a dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. x/2021, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că în cauză instanța de apel și prima instanță au respins acțiunea pe considerentul că nu s-a stabilit încă în procedura administrativă calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei și că instanța nu o poate stabili până când nu este soluționată notificarea reclamantei, motiv pentru care soluția din prezenta cauză depinde de existența dreptului care face obiectul judecății în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu. Apreciază că soluția instanței de apel de a respinge a cererii de suspendare a judecății este nelegală, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere întreaga motivare a instanței de apel prin decizia apelată justifică necesitatea suspendării prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. x/2021 Evident, prin acest dosar nu se tinde la schimbarea stării de fapt și de drept deduse judecății, așa cum nelegal a reținut instanța de apel, ci dimpotrivă, de soluția pronunțată în acest ultim dosar va depinde soluționarea dosarului cu care este învestită in prezent instanța.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca inadmisibil, având în vedere temeiul acțiunii - Legea nr. 10/2001.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (19 martie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 septembrie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate cu privire la greșita admitere de către instanțele de fond a excepției lipsei calității procesuale active a părții reclamante în privința cererii de constatare a nulității absolute parțiale a dispoziției de restituire în natură nr. 95/27.06.2012 emisă de Spitalul General CF Sibiu numitei C. în temeiul Legii nr. 10/2001 și de restabilire a situației anterioare în ceea ce privește cota de 1/2 părți din imobilul situat în municipiul Sibiu, jud. Sibiu, subsumate motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: - este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că are dobândită calitatea de persoană îndreptățită, în considerarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 165/2013 și a faptului înregistrării notificării nr. x/12.11.2001, rămasă nesoluționată din culpa entităților administrative competente, respectiv, în considerarea conduitei culpabile a numitei C., care nu a informat cu privire la faptul că este îndreptățită la restituirea doar a unei cote de 1/2 părți din imobilul situat la adresa menționată. Norma de drept prevăzută la art. 3 invocată, definește, la pct. 2, sintagma persoana care se consideră îndreptățită, ca fiind persoana care a formulat și a depus, în termen legal, la entitățile învestite de lege, cereri din categoria celor prevăzute la pct. 1, care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a respectivului act normativ. Instanțele de fond nu au imputat părții reclamante însă lipsa acestei calități, ci pe aceea de persoană îndreptățită, calitate ce se dobândește la finalizarea procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, și care probează recunoașterea dreptului la restituirea în natură în favoarea persoanei care a formulat notificarea. Împrejurarea că notificarea nr. x/12.11.2001 formulată de partea reclamantă nu a fost soluționată în procedura prevăzută de legea de reparație, nr. 10/2001, nu este contestată, partea pretinzând doar că întârzierea nu îi este imputabilă, vina aparținând entităților administrative și numitei C.. Faptul tergiversării soluționării notificării de către entitățile administrative menționate (Primăria Sibiu, Ministerul Sănătății, Ministerul Transporturilor, Spitalul CF Sibiu) ori conduita numitei C., pretins a fi culpabilă pentru motivul mai sus arătat, nu se constituie însă în argumente de natură să fundamenteze pretenția părții reclamante de a i se recunoaște calitatea de persoană îndreptățită în procesul pendinte, guvernat de normele dreptului comun și nu de cele speciale, prevăzute de Legea nr. 10/2001. Nici argumentul potrivit căruia calitatea de persoană îndreptățită se poate stabili, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, doar de entitățile deținătoare ale bunului nu poate fi primit, întrucât, persoanele interesate în obținerea acestei calități, contrar susținerilor părții reclamante, au deschis accesul în justiție prin normele de drept prevăzute de legea specială. Astfel, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială) prevedeau că restituirea în natură a imobilelor se dispune, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare a bunului care au a statua, într-adevăr, asupra calității de persoană îndreptățită a titularului notificării. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, persoana nemulțumită poate contesta la secția civilă a tribunalului competent atât decizia ori dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, cât și refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare (în acest sens, decizia în interesul legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), procedură judiciară care permite, în aplicarea normelor de drept speciale, examinarea și a motivelor care au condus la întârziere în soluționarea notificării. De altminteri, în exercitarea dreptului de acces în justiție recunoscut de legea specială de reparație, nr. 10/2001, partea reclamantă a solicitat la data de 12 martie 2021, în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu, recunoașterea calității de persoană îndreptățită și obligarea părții pârâte Spitalul CF Sibiu să soluționeze notificarea nr. x/12.11.2001. În acest context al analizei, este de subliniat că și dispoziția de restituire în natură nr. 95/27.06.2012, a cărei nulitate parțială partea reclamantă cere a se constata în procesul pendinte, a fost emisă de entitatea deținătoare în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, anume în baza sentinței civile nr. 640/20 iulie 2009 a Tribunalul Sibiu, secția civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 22/19 februarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă și, irevocabilă, prin decizia civilă nr. 6757/15 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțate ca urmare a exercitării de către numita C. a dreptului de acces în justiție recunoscut de Legea nr. 10/2001. În concluzie, instanțele de fond au statuat, corect, că partea reclamantă nu are dobândită și nu poate pretinde în procesul pendinte, pentru argumentele invocate, recunoașterea calității de persoană îndreptățită pentru cota de 1/2 părți indivize din imobilul situat în municipiul Sibiu, județul Sibiu, întrucât acest fapt ar semnifica eludarea normelor de drept prevăzute de legea de reparație, ceea ce nu este permis nici părților, nici instanței de judecată. - este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că soluția pronunțată în procesul pendinte se impune a fi reformată pe calea recursului, întrucât, în caz contrar, Tribunalului Sibiu ar fi în imposibilitate să soluționeze cererea dedusă judecății în dosarul nr. x/2021, prin care a solicitat recunoașterea calității de persoană îndreptățită și obligarea părții pârâte la soluționarea notificării nr. x/12.11.2001, în temeiul normelor de drept prevăzute de Legea nr. 10/2001. Raționamentul juridic dezvoltat de partea reclamantă nu poate fi primit, întrucât ignoră împrejurarea că cele două cererii de chemare în judecată au obiecte și cauze juridice diferite, precum și faptul că exercițiul acțiunii în nulitate absolută a deciziei/dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001, pe temeiul dreptului comun, este subordonat, din perspectiva calității procesuale active, recunoașterii, în prealabil, a calității de persoană îndreptățită la restituirea în natură, în aplicarea normelor de drept speciale prevăzute de legea de reparație. Critica, de altminteri, nu susține apărarea părții privind calitatea sa procesuală activă în prezentul litigiu, ci pune în discuție, prin inversarea raportului de subordonare dintre cele două cereri de chemare în judecată, necesitatea evaluării în procesul pendinte șansei de a obține o soluție favorabilă în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu în absența unei soluții favorabile pe fondul cererii în constatarea nulității dedusă judecății, ceea ce nu este permis. Tot astfel, nu pot fi primite și examinate nici argumentele prin care partea reclamantă pretinde că instanțele de fond au greșit atunci când au omis evaluarea conduitei părții pârâte, Spitalul CF Sibiu, ori a terțului Ministerului Transporturilor, de a nu fi exercitat căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești prin care s-a recunoscut numitei C. calitatea de persoană îndreptățită pentru întregul imobil situat în mun. Sibiu, și a prejudiciului ce ar putea fi cauzat Statului român, respectiv, au omis evaluarea riscului înstrăinării acestui imobil de către beneficiarii dispoziției de restituire în natură, intrată deja în circuitul civil. Oportunitatea exercitării căilor de atac este lăsată de legiuitor la îndemâna părților care au a decide în privința acestora la momentul pronunțării hotărârilor, în acord de dispozițiilor procedurale, și, contrar susținerilor părții reclamante, în absența unui drept care să-i fi fost recunoscut cu privire la imobilul litigios și a calității procesuale active în privința cererii deduse judecății, nu poate face obiect al examinării în procesul pendinte, nici din perspectiva unui eventual prejudiciu adus statului și nici a riscului înstrăinării imobilului de către beneficiarii dispoziției de restituire. - este nefondată critica prin care partea reclamantă afirmă că avea interesul de a acționa în prezenta cauză, în temeiul art. 33 teza a II -a C. proc. civ., anume cu scopul "de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara". În dezvoltarea criticii, partea afirmă că dreptul subiectiv amenințat este dreptul de a beneficia măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, drept pe care l-a probat cu mențiunile certificatelor de moștenitor din 01.10.1970 și 01.12.1972 emise în dosarul nr. x 333/70 al Judecătoriei Wolfratshausen, potrivit cărora are calitatea sa de moștenitoare a lui E. și cu notificarea nr. x/12.11.2001 formulată în procedura Legii nr. 10/2001, situație în care nu este doar "persoană care se consideră îndreptățită", ci chiar "persoană îndreptățită" în accepțiunea acestei legi speciale. Or, astfel cum s-a arătat anterior, dreptul la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură ori despăgubiri, se poate proba doar prin recunoașterea calității de persoană îndreptățită în cadrul procesual configurat de normele legii speciale de reparație, nr. 10/2001, în urma examinării notificărilor transmise de persoanele care se pretind îndreptățite, procedură care nu a fost finalizată de partea reclamantă în ceea ce privește notificarea nr. x/12.11.2001 și care face obiectul dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu. Ca atare, în absența recunoașterii calității de persoană îndreptățită în procedura Legii nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, partea reclamantă nu poate pretinde, cum eronat afirmă, că are dobândit un drept subiectiv la măsuri reparatorii pentru a cărui protecție justifică interes în acționa prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză, în temeiul art. 33 teza a II -a C. proc. civ. - este nefondată și critica prin care partea reclamantă pretinde că instanța de apel a respins, greșit, cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu, deși soluția din prezentul litigiu depinde de recunoașterea calității sale de persoană îndreptățită și a dreptului la restituirea cotei de 1/2 părți indivize din imobilul situat în Sibiu, în respectivul dosar. Potrivit considerentelor încheierii de ședință din 17 martie 2021, instanța de apel a respins cererea de suspendare a judecății cauzei, motivat de faptul că are exercita controlul de legalitate al hotărârii pronunțate de prima instanță doar în raport aspectele de fapt și de drept ce au făcut obiectul examinării acesteia și care nu pot fi schimbate în apel. Or, la judecata în prima instanță, partea reclamantă nu a pretins că dezlegarea cauzei pendinte ar depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți ci, dimpotrivă, a susținut, greșit, că are dobândit dreptul la restituire, respectiv, că acest drept îi poate fi recunoscut în prezenta cauză. Lucrările dosarului evidențiază faptul că la data promovării cererii în nulitate deduse judecății, 19 martie 2019, partea reclamantă nu numai că nu avea recunoscut dreptul la restituirea în natură, dar nici nu declanșase în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cererea fiind înregistrată în respectivul dosar la data de 12 martie 2021, ulterior pronunțării sentinței primei instanțe, 5 martie 2020. În atare condiții, instanța de apel a statuat corect că nu poate primi cererea de suspendare a judecății în prezenta cauză, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la finalizarea procedurii judiciare ce se derulează în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Sibiu. În aceste împrejurări de fapt, se dovedesc a fi corecte considerentele hotărârii recurate prin care instanța de apel a statuat că acțiunea în constatarea nulității dispozițiilor/deciziilor emise în procedura Legii nr. 10/2001, cum este și cea dedusă judecății de partea reclamantă, nu poate fi formulată preventiv, mai înainte de obținerea recunoașterii calității de persoană îndreptățită în procedura legii speciale, motiv pentru care nu se justifică înlăturarea acestora, cum greșit pretinde partea reclamantă. În fine, cât privește critica îndreptată împotriva mențiunii înserate în dispozitivul hotărârii recurate, privind caracterul definitiv al acesteia, se constată că partea nu mai justifică interes în examinarea sa, în considerarea dispoziției de respingere a excepției inadmisibilității căii de atac a recursului prin practicaua prezentei hotărâri judecătorești. Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul dedus judecății de partea reclamantă.