ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1252/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă la data de 01.04.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Municipiul Sibiu prin primar: să se constatate calitatea lui B., de moștenitor legal (colateral privilegiat) al defunctei C., cu o cotă succesorală de 1/2 din masa succesorală rămasă după aceasta compusă din cota de 1/2 parte din imobilele, situate în Sibiu, B-dul x nr. 35 și, respectiv B-dul x nr. 29, Jud. Sibiu, și a unui număr de 1400 a câte 500 de acțiuni bancare; să se constate calitatea lui D. de moștenitor testamentar al defunctului B. pentru cota parte din masa succesorală transmisă, respectiv 1/4 din imobilul situat în municipiul Sibiu, B-dul x nr. 29, și respectiv 1/8 din imobilul situat în Sibiu, B-dul x nr. 35, aflate în masa succesorală a defunctului la data deschiderii succesiunii acestuia, precum și 270 de acțiuni bancare; să se constate calitatea reclamantei de moștenitor legal al defunctului D., pentru întreaga masă succesorală rămasă de pe urma acestuia, compusă atât din drepturile dobândite prin moștenire cât și din cota de 1/2 din bunurile dobândite în timpul căsătoriei; să fie obligat pârâtul să respecte drepturile succesorale ale reclamantei aferente cotelor succesorale astfel recunoscute, în raport cu masa succesorală transmisă urmare a deschiderii succesiunilor defuncților C., B. și D.; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în eventualitatea în care va cădea în pretenții, în conformitate cu dispozițiile art. 451 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1130, 1140 C. civ. nou, art. 672 și următoarele C. civ. vechi și art. 194 C. proc. civ.

Prin precizarea de acțiune din 12.10.2016, reclamanta a învederat faptul că solicită să fie obligat pârâtul să respecte drepturile succesorale ale reclamantei în raport cu masa succesorală transmisă urmare a deschiderii succesiunilor defuncților C., B. și D., prin predarea în deplină proprietate și liniștită posesie a bunurilor succesorale, dobândite prin culegerea succesiunii vacante a defunctei E., corespunzător unei cote indivize de 1/4 pe care o deține fără drept.

La data de 28.09.2016, numita F., a formulat cerere de intervenție principală solicitând instanței rectificarea, în baza prevederilor art. 908 alin. (1) teza 3, a CF Sibiu nr. 9331 top. x, 45/1/1, 45/1/2 și radierea înscrierii dreptului de proprietate a reclamantei, în cotă de 1/2 aflat sub B.14, deoarece "nu mai sunt întrunite condițiile de existență ale dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea", solicitând și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 28.09.2016, numiții G. și H. precum și I. și J. au formulat cerere de intervenție principală solicitând constatarea calității de proprietari a numiților G. și H., cu dreptul dobândit prin înscriere în cartea funciară, asupra apartamentului nr. x, identificat în C.F. Sibiu nr. 40.937 top. x, parte a imobilului aflat în Mun. Sibiu, str. x, identificat în C.F. Sibiu nr. 752 top. x și constatarea calității de proprietari a numiților I. și J., cu dreptul dobândit prin înscriere în cartea funciară, asupra apartamentului nr. x, identificat în C.F. Sibiu nr. 40.936 top. x, parte a imobilului aflat în Mun. Sibiu, str. x, identificat în C.F. Sibiu nr. 752 top. x precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 38/27.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2017, s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Sibiu la Tribunalul Hunedoara.

La data de 31.10.2017 numita F. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul apărărilor pârâtului Statul Român prin Ministerul finanțelor Publice, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca nefondată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 11.12.2017 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de F..

Prin sentința nr. 104/15.02.2019, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a respins excepțiile autorității de lucru judecat, invocate de reclamanta A. prin întâmpinarea la cererile de intervenție principală formulate de intervenienții F., G. și H. și I. și Ilie; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, invocată de intervenienții H. și G. și I. și Ilie; a respins excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, invocată de pârâtul Statul Român prin AJFP Sibiu; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtul Statul Român prin AJFP Sibiu; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de intervenienții H. și G. și I. și Ilie și în fond; a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată, în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la acțiunile în constatarea calității de moștenitor după defuncta C. ș.a. și ca fiind prescrisă, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Statul Român să îi predea proprietatea și posesia bunurilor succesorale rămase după defuncta C.; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta F.; a respins cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții F., G., H., I., J., ca neîntemeiate; a obligat pe reclamantă să plătească intervenientei F. suma de 900 RON cheltuieli de judecată în fond.

Prin decizia nr. 348/25.03.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei; a respins acțiunea în petiție de ereditate formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind făcută de o persoană fără calitate procesuală activă; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a respins apelul reclamantei împotriva încheierilor de admitere în principiu a cererilor de intervenție din 07.12.2016 și 11.12.2017; a respins apelul declarat de intervenienta în interes propriu F. împotriva sentinței civile nr. 104/2019 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Împotriva deciziei nr. 348/25.03.2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, s-a declarat recurs principal de către reclamanta A. și recurs incident de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a de­ciziei atacate, cu consecința, în principal, a trimiterii cauzei, spre rejudecarea ape­lului, Curții de Apel Alba-Iulia, sau, în subsidiar, dacă se va aprecia că sunt înde­plinite condițiile, a trimiterii cauzei, spre rejudecarea fondului, Tribunalului Hu­nedoara.

În drept, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând hotărârea instanței de apel pentru motive de nelegalitate, aceasta fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor de drept material incidente.

A arătat că solicită casarea în parte a deciziei recurate, exclusiv în ceea ce privește soluțiile pronunțate de instanța de apel pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în promovarea acțiunii și menținerea soluției de admitere în principiu a cererilor de intervenție formulate în cauză, prin încheierile din data de 07.12.2016 și 11.12.2017. Pe cale de consecință, a precizat că nu recurează și solicită să se mențină, ca legale si temeinice, soluțiile pronunțate de instanța de apel pe excepția prescripției dreptului material la acțiune (în mod corect respinsă de către instanța de apel), precum și pe respingerea cererii de intervenție principală formulată de intervenienta F..

Recurenta a solicitat ca instanța de recurs să constate că cererea introductivă de instanță are natura unei petiții de ereditate întemeiată pe un lanț succesoral al cărui punct de plecare îl reprezintă decesul defunctei C.. Ca urmare a analizei condițiilor specifice moștenirii legale, respectiv testamentare, instanța a fost chemată să constate calitatea reclamantei de succesor pe lanțul succesoral și să dispună predarea posesiei bunurilor succesorale.

Prin decizia pronunțată, instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente situației faptice din speță, sub aspectul aplicării în mod eronat a dispozițiilor de drept material ce reglementează atât acceptarea tacită a succesiunii, cât și repunerea succesorilor în termenul de acceptare, în baza legilor reparatorii, situație care atrage nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, ideile care au constituit premisa soluției instanței de apel privesc calitatea procesuală activă a reclamantei, derivată din aprecierea eronată a actelor prin care s-a exprimat dreptul de opțiune succesorală al moștenitorului B. după defuncta sa mătușă, C..

Analizând concluziile pe care se întemeiază soluția instanței de apel, se constată în silogismul acesteia o frântură logică derivată din interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale în materia regulilor de acceptare tacită a succesiunii. Instanța de apel, analizând trunchiat și în context distinct probele, a ajuns la concluzia că B. nu a ar fi acceptat nici tacit, nici expres, moștenirea după defuncta C..

Recurenta susține că a dovedit, în cauză, preluarea a cel puțin două bunuri succesorale, de către autorul său - B., din masa succesorală a defunctei C.: o icoană și, respectiv, un pachet de 1.400 bucăți a câte 500 de acțiuni/bucata la K..

Faptul că icoana preluată de moștenitorul B. din masa succesorală a defunctei C. ar avea caracterul unei amintiri de familie nu înseamnă că aceasta nu ar valora un act de acceptare a succesiunii, cum în mod eronat a reținut instanța de apel; dimpotrivă, preluarea acestui bun dovedește tocmai acceptarea tacită a succesiunii de către moștenitorul B..

Sub un al doilea aspect, în ceea ce privește valoarea bunurilor preluate din patrimoniul succesoral, se constată iarăși că instanța de judecată a efectuat o greșită aplicare a acelorași reguli privind acceptarea succesiunii, în sensul anterior menționat. Astfel, se observă, urmare a studierii atente a art. 689 teza a II-a a vechiul C. civ., că norma nu impune o anumită valoare cu privire la bunul obiect al actelor de acceptare tacită, astfel că nici instanța, în interpretare, nu o va putea face.

Mai mult decât atât, așa cum s-a arătat și în cazul icoanei, normele care reglementează acceptarea tacită a succesiunii nu stabilesc că bunul sau bunurile preluate ar trebui să aibă o anumită valoarea patrimonială, valorând acceptare tacită a succesiunii preluarea oricărui bun din masa succesorală, indiferent de valoare, dacă este făcută cu intenția succesorului de a și-1 apropria și prin exprimarea unui comportament de moștenitor.

Instanțele de fond, fără a lua în considerare dezvoltările cuprinse în actele depuse la dosarul cauzei, concluzionează în mod cu totul eronat că B. nu ar avea calitatea de moștenitor legal al mătușii paterne.

Concluzionând în sensul lipsei calității de moștenitor legal, iar nu de moștenitor legal acceptant, instanța de apel realizează o confuzie între regulile referitoare la condițiile cerute de lege pentru a putea moșteni și aspectele privind acceptarea succesiunii, cu toate consecințele care derivă din exprimarea dreptului de opțiune succesorală.

În ce privește greșita aplicare a dispozițiilor legale privind repunerea în termenul de acceptare a succesiunii în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenta arată că instanța de apel a reținut, în mod eronat și cu încălcarea normelor legale aplicabile, că repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, potrivit dispozițiilor legii menționate, nu ar putea opera, întrucât, pe de o parte, autorul reclamantei nu ar fi formulat " ... nicio cerere de restituire a imobilelor în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, care să valoreze acceptarea moștenirii ...", precum și că, pe de altă parte, în litigiile anterioare s-ar fi susținut o altă linie de descendență succesorală decât cea din prezenta acțiune.

Niciunul dintre argumentele instanței de apel nu este valid, în realitate demersul legal necesar repunerii în termenul de opțiune succesorală fiind în mod corespunzător îndeplinit și, de asemenea, susținerile din litigiile anterioare privind lanțul succesoral neavând nicio relevanță față de documentele depuse în probațiune în prezentul cadru procesual.

Instanța de apel a aplicat greșit prevederi legale care nu sunt incidente în privința calificării juridice a acestei cereri introductive de instanță, întrucât, astfel cum reiese din cuprinsul documentului, normele în temeiul cărora a fost formulată sunt cele ale H.G. nr. 11/1997. Hotărârea recurată reține, în mod eronat, alte dispoziții legale, respectiv exclusiv cele ale Legii nr. 112/1995, aspect în măsură să denatureze soluția reținută în cauză.

De asemenea, recurenta solicită să se constate că nu are nicio relevanță juridică argumentul reținut de instanța de apel potrivit căruia, în procesele desfășurate în perioada anilor 1997-1998, instanțele de judecată au reținut un alt lanț succesoral decât cel dovedit prin înscrisurile depuse în probațiune în prezenta cauză.

Concluzionând, soluția instanțelor de fond privind calitatea procesuală activă a reclamantei apare a fi rezultatul unei greșite aplicări a normelor de drept succesoral și a normelor în materia revendicării imobilelor naționalizate, astfel că se impune casarea hotărârii pronunțate.

Cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenție în favoarea pârâtului formulate în cauză, recurenta arată că, în mod eronat și cu aplicarea greșită a legii, instanța de apel a reținut că reclamanta a criticat exclusiv respingerea excepției autorității de lucru judecat invocată cu privire la obiectul cererilor de intervenție. Or, este evident că, în aprecierea admisibilității în principiu a unei cereri de intervenție, potrivit dispozițiilor art. 61 și urm. C. proc. civ., trebuie justificată existența unui interes actual din partea intervenientului.

Analiza trebuia făcută, sub acest aspect, atât de către prima instanța, cât și de instanța de apel, inclusiv prin evaluarea caracterului actual al interesului raportat la existența, în speță, a unei autorități de lucru judecat cu privire la cele deduse judecății, în sensul în care incidența, în cauză, a unei astfel de situații, face ca interesul să nu mai fie unul actual și, în consecință, intervenția să nu fie admisibilă în principiu.

Recurenta solicită să se analizeze identitatea de obiect, cauză și părți și să se dispună respingerea cererilor de intervenție, în primul rând ca inadmisibile în principiu, și, apoi, ca urmare a excepției autorității de lucru judecat, aspectele solicitate de către intervenienți făcând anterior obiectul cercetării judecătorești.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat ca, în cazul admiterii recursului formulat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 348/25.03.2020, să se dispună casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Curții de Apel Alba Iulia.

În susținerea recursului a arătat că hotărârea pronunțată cu privire la excepțiile invocate în cauză a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consideră soluția pronunțată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune ca fiind nelegală atât din perspectiva dispozițiilor procedurale, cât și în lumina dispozițiilor de drept substanțial.

În ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, criticile sale, arată recurentul, se susțin din perspectiva caracterelor juridice ale petiției de ereditate.

Contrar argumentelor Curții de Apel Alba Iulia, recurentul apreciază că petiția în ereditate este o acțiune reală, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În speță, acte de succesiune s-au făcut încă din anul 2008, când Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice i-a fost eliberat certificatul de vacanță succesorală nr. 168/29.08.2008, fiind recunoscută calitatea de succesor al defunctei E., astfel încât, față de data de 01.04.2016 (data introducerii cererii), dreptul la acțiune al reclamantei este prescris.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C6 inițial învestit, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluție, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din 06.04.2021 recursurile au fost admise în principiu; a fost admisă cererea de introducere în cauză a moștenitorilor intimatului-intervenient decedat H., respectiv L., M.; au fost respinse excepțiile inadmisibilității recursului, insuficientei timbrări și nulității recursului.

Prin Hotărârea Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 8/27.01.2021 a fost aprobată desființarea completului de judecată nr. 6 din cadrul secției I civile începând cu data de 01.03.2021 și repartizarea ciclică a dosarelor între celelalte completuri de judecată.

Prin Hotărârea Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 33/31.01.2021 a fost aprobată prorogarea efectelor HCC nr. 8/27.01.2021 până la data de 09.04.2021.

La data de 09.04.2021, în raport de hotărârile mai sus menționate, potrivit procesului-verbal de reparizare prin metoda sistemului ciclic al dosarelor rămase pe rolul completelor de judecată noul C. proc. civ. cu nr. 6, dosarul nr. x/2016 a fost repartizat completului de judecată Completul filtru nr. 3.

Prin rezoluția din 12.04.2021, Completul filtru nr. 3 a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, cu citare părți, la data de 09.06.2021.

La data de 30.06.2020, numiții L. și M. au depus cerere de introducere în cauză în calitate de moștenitori ai defunctului intervenient H., decedat la data de 21.06.2020, atașând cererii certificatul de moștenitor nr. x/17.07.2020, emis de SPN N..

La aceeași dată, intimatele-interveniente G. și F., precum și numiții L. și M., în calitate de moștenitori ai defunctului intervenient H., au depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă.

În cuprinsul întâmpinării au fost invocate următoarele excepții: excepția inadmisibilității căii de atac a recursului în materia moștenirii, indiferent de valoare, în baza dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 94 pct. 1 lit. j)

1

) C. proc. civ. excepția privind nulitatea absolută, necondiționată și iremediabilă a apelului formulat de reclamantă, în baza prevederilor art. 174 alin. (1) și (2), art. 176 alin. (1) pct. 2, art. 178 alin. (1), art. 179 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cu raportare la prevederile art. 82 alin. (1) și art. 85 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la prevederile art. 6 alin. (7), art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ale art. 108 alin. (1) și (3), art. 216 alin. (1), art. 239 alin. (3) lit. a) și c) din Statutul profesiei de avocat, solicitând să se dispună nulitatea apelului, ca fiind formulat și declarat de o persoană fără calitatea de reprezentant, determinată în condițiile legii, întrucât Societatea profesională de avocați cu răspundere limitată O. nu a încheiat, cu reclamanta, un contract de asistență juridică pentru promovarea și susținerea acțiunii de stabilire a calității de moștenitor, petiție în ereditate și rectificarea de carte funciară, astfel încât, în baza prevederilor art. 87 alin. (2) C. proc. civ., să poată promova calea de atac extraordinară împotriva deciziei instanței de apel. Astfel, promovarea acțiunii, respectiv declararea căilor de atac, s-au făcut în lipsa mandatului special, prevăzut de art. 82 și 85 C. proc. civ., situație care atrage nulitatea acțiunii, respectiv a apelului; excepția insuficientei timbrări a recursului (prin acțiune fiind revendicate un număr de 15 apartamente și un spațiu comercial, toate aflate în centrul istoric al municipiului Sibiu), dar și insuficienta timbrare a apelului și a acțiunii la instanța de fond; excepția nulității recursului, în condițiile în care nu sunt invocate motive de casare care să fie încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind indicate, în mod formal, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste trimiteri legale având un caracter generic, iar din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă faptul că recurenta face în mod inadmisibil critici de netemeinicie, fără să evidențieze încălcări ale legii sau greșita aplicare a legii materiale.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea căii de atac, intimații apreciind că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

La data de 10.08.2020 (data înregistrării la ÎCCJ), intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, precum și cerere de recurs incident.

În cuprinsul întâmpinării s-a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, cu motivarea că petiția de ereditate nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind un caz exclus expres de art. 483 alin. (2) C. proc. civ. întrucât intră în sfera hotărârilor pronunțate în materia cererilor privind împărțeala judiciară, prevăzută de art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 11.08.2020, intimatul-pârât Municipiul Sibiu prin primar a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantă.

La data de 19.08.2020, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-interveniente G. și F., precum și de numiții L. și M., solicitând respingerea excepțiilor invocate și a argumentelor antamate de către intimații-intervenienți, pentru motivele arătate în cuprinsul răspunsului la întâmpinare.

La data de 27.08.2020, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea excepției inadmisibilității recursului, precum și înlăturarea susținerilor și argumentelor vizând pretinsul caracter nefondat al recursului, invocate de către intimat.

La data de 28.08.2020, intimatul-pârât Municipiul Sibiu, prin primar a depus note scrise, arătând că lasă la aprecierea instanței pronunțarea unei hotărâri în ceea ce privește recursul incident formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și că prin încheierea din 19.09.2017 Tribunalul Hunedoara a admis excepția lipsei calității de reprezentant a Municipiului Sibiu pentru Statul Român, iar soluția instanței de fond are autoritate de lucru judecat, nefiind atacată în apel.

În termen legal, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză, solicitând respingerea excepțiilor invocate și înlăturarea apărărilor conținute în actele procedurale respective.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat de partea reclamantă, A., Înalta Curte constată că este nefondat.

Printr-o primă critică de nelegalitate, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanța de apel a încălcat norma succesorală de drept comun care reglementează acceptarea tacită, prevăzută de art. 689 teza a II-a din vechiul C. civ., atunci când a statuat că actele de preluare a unor bunuri săvârșite de succesibilul B. nu reprezintă acte voluntare de acceptare tacită a succesiunii defunctei C., decedată la data de 09.07.1962.

În dezvoltarea criticii, partea reclamantă susține că deși norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 689 teza a II-a din vechiul C. civ. nu impune condiții speciale pentru ca actele de preluare a bunurilor din masa succesorală efectuate de un succesibil să fie considerate acte de acceptare tacită, instanța de apel a procedat la analizarea actelor săvârșite de succesibilul B. și, în considerarea unor particularități ale acestora, a statuat, eronat, că nu valorează acceptare tacită a succesiunii.

Anume, partea reclamantă susține că, instanța de apel a statuat, nelegal, că actele prin care succesibilul B. a preluat din masa succesorală rămasă după defuncta C. două bunuri nu valora acceptare tacită, întrucât unul dintre bunuri (icoana) putea fi preluat cu titlu de amintire de familie iar celălalt bun (acțiuni la purtător) în considerarea faptului că nu avea valoare patrimonială la momentul deschiderii succesiunii (societatea emitentă, K., fiind naționalizată prin Decretul nr. 197/1948).

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că, potrivit lucrărilor dosarului, vocația succesorală (chemarea la moștenire) în temeiul legii a succesibilului B., în considerarea relației de rudenie (acesta aparținând clasei colateralilor privilegiați) cu defuncta C. nu s-a reținut că ar fi fost nedovedită de către instanța de apel, motiv pentru care partea reclamantă nu justifică interesul analizării acestei probleme de drept de către instanța de recurs, prin verificarea argumentelor expuse în cuprinsul memoriului de recurs.

Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că înlăturarea, în baza normelor succesorale de drept comun, de la succesiunea defunctei A. a succesibilului B. a fost justificată de instanța de apel prin inexistența unui act juridic de opțiune succesorală prin care succesibilul B., în calitate de titular al dreptului de opțiune succesorală, să-și fi manifestat voința, în sensul acceptării succesiunii defunctei, argumentat, pe de o parte, de împrejurarea că la data deschiderii succesiunii succesibilul a fost în imposibilitate să-și exercite dreptul de opțiune succesorală (întrucât se afla în detenție, executând o pedeapsă privativă de libertate) și, pe de altă parte, de împrejurarea că susținerea părții reclamante că succesibilul ar fi făcut acte de acceptare tacită nu este dovedită.

Dispozițiile art. 689 din vechiul C. civ. pretins interpretate și aplicate greșit de instanța de apel prevăd următoarele: Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însușește titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare.

Pretinzând că norma de drept succesoral menționată, în partea privind acceptarea tacită, a fost încălcată de instanța de apel, partea reclamantă susține, în esență, că în lipsa unor condiții stipulate în cuprinsul normei necesar a fi realizate de actele îndeplinite de succesibil, instanța de apel nu era îndreptățită să analizeze actele îndeplinite de succesibilul B. și să statueze că acestea nu ar valora acte de acceptare tacită.

Interpretarea dată normei de drept de partea reclamantă nu poate fi primită.

Mai întâi, este de observat că legiuitorul impune în cuprinsul normei de drept prevăzute de art. 689 din vechiul C. civ. condiția esențială pentru ca un act efectuat de succesibil să aibă valoarea unei acceptări tacite și anume, condiția ca actul săvârșit să dovedească, prin el însuși, intenția neîndoielnică a succesibilului de a accepta succesiunea.

Rezultă că nu orice act îndeplinit de un succesibil în legătură cu bunurile succesorale poate valora acceptare tacită, întrucât, potrivit normei de drept, interesează intenția pe care acesta, actul îndeplinit de succesibil, o conține și care, neîndoielnic, trebuie fie intenția de acceptare a succesiunii.

În consecință, în cazul în care actul săvârșit de un succesibil în legătură cu bunurile succesorale poate primi și o altă interpretare din perspectiva intenției cu care a fost săvârșit, el nu va avea valoarea unei acceptări tacite.

Apoi, este de menționat că nici împrejurarea că norma de drept analizată nu stabilește anume acte care să reprezinte manifestarea intenției unui succesibil de a accepta nu impune concluzia evocată de partea reclamantă prin recurs, potrivit căreia orice act îndeplinit de un succesibil constituie act de acceptare tacită.

În lipsa statuării în conținutul normei de drept a unei astfel de mențiuni, rezultă că este în sarcina instanței de judecată de a analiza actele săvârșite de succesibil și cu privire la care acesta pretinde că ar exprima intenția de a accepta tacit succesiunea și, deopotrivă, de a statua, în raport de intenția relevată, dacă respectivele acte valorează sau nu acte de acceptare tacită.

În atare condiții, în mod corect instanța de apel, în exercitarea prerogativei impuse prin norma de drept prevăzută de art. 689 C. civ., a analizat actele pretins săvârșite de succesibilul B. în legătură cu bunurile indicate de partea reclamantă și care ar fi aparținut succesiunii defunctei C., deschise la data de 09.07.1962, din perspectiva intenției conținute de acestea, pentru a statua dacă, neîndoielnic, impun concluzia că pot valora acceptare tacită a succesiunii.

Așa fiind, critica prin care partea reclamantă pretinde că instanța de apel nu era îndreptățită a evalua actele invocate de partea reclamantă ca valorând acceptare tacită a succesiunii, în considerarea inexistenței unor condiții în raport de care să se realizeze evaluarea care să fie prevăzute norma de drept succesoral de drept comun (art. 689 din vechiul C. civ.) se dovedește a fi nefondată.

În ceea ce privește constatările de fapt ale instanței de apel potrivit cărora simpla existență în patrimoniul succesibilului B. a unei icoane (a cărei deținere poate semnifica păstrarea unei amintiri de familie) și a unor acțiuni la purtător (lipsite de valoare intrinsecă, la momentul deschiderii succesiunii), bunuri cu privire la care nu s-a probat momentul în care au intrat în patrimoniul succesibilului și nici împrejurările în care ar fi fost preluate, nu relevă intenția succesibilului B. de a accepta succesiunea, se constată că sunt rezultatul aprecierii corecte a instanței de apel bazate pe evaluarea probatoriilor administrate de părți.

În acest context al analizei se impune și mențiunea că sarcina dovedirii susținerilor făcute în timpul unui proces incumbă părții care le-a făcut, astfel cum prevede art. 249 C. proc. civ., și nu instanței de judecată.

Așa fiind, argumentul părții reclamante potrivit căruia era în sarcina instanței de apel să stabilească momentul la care succesibilul B. ar fi intrat în posesia celor două bunuri ce ar fi aparținut succesiunii defunctei C. este greșit, o atare sarcină, a dovedirii preluării de către succesibil a celor două bunuri, cu intenția neîndoielnică a succesibilului de a accepta succesiunea, în interiorul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală de drept comun (art. 700 din vechiul C. civ.), revenind părții reclamante care a formulat această susținere.

Pentru considerentele arătate, care evidențiază că instanța de apel a interpretat și a aplicat corect norma de drept prevăzută de art. 689 din vechiul C. civ. în raport de situația de fapt stabilită, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticii formulate sub acest aspect de partea reclamantă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde, totodată, că instanța de apel a interpretat greșit și norma de drept succesoral specială prevăzută de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995, prin care s-a reglementat repunerea în termenul de acceptare a succesibililor proprietarilor deposedați de imobile anterior datei de 22.12.1989, categorie în care pretinde că se încadra și succesibilul B..

În dezvoltarea criticii, partea reclamantă susține că norma de drept prevăzută de art. 5 alin. (4) se impunea a fi interpretată prin raportare la norma de drept prevăzută de art. 2 din aceeași lege, prin care s-a reglementat posibilitatea foștilor proprietari deposedați abuziv de stat de imobile anterior anului 1991 și, deopotrivă, a succesibililor acestora de a solicita restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, fără însă a condiționa aplicarea de formularea unui anumit tip de cerere administrativă, astfel cum eronat a reținut instanța de apel.

Pe baza interpretării date normei de drept menționate, partea reclamantă afirmă că succesibilii defuncților C. (decedată la data de 09.07.1962) și P. (soț supraviețuitor, decedat la 23.04.1969) sunt în drept să invoce, în procesul pendinte (având ca obiect o petiție de ereditate), beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii atât a defunctei C., cât și a defunctului P., în considerarea cererii de chemare în judecată înregistrate în cursul anului 1997.

Anume, partea reclamantă pretinde că respectiva cerere de chemare în judecată, care a făcut obiectul dosarelor nr. x/1997 și nr. y/1998 ale Judecătoriei Sibiu, prin care succesibilii defuncților C. și P. au solicitat revendicarea imobilelor sub forma constatării lipsei de validitate a titlului de preluare al statului si, pe cale de consecința, a nulității încheierilor de intabulare a dreptului statului în cărțile funciare ale imobilelor preluate prin naționalizare, în aplicare normei de drept menționate, semnifică însușirea de către succesori a calității de moștenitori și, totodată, manifestarea de voință în sensul acceptării exprese a succesiunii.

În considerarea cererii de chemare în judecată formulate de succesibilii defuncților C. și P., printre care și D. (autorul său, decedat în anul 2010), moștenitor al succesibilului B. (decedat în anul 1993, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 11/1997), partea reclamantă susține că se impunea constatarea potrivit căreia D., care a beneficiat de retransmiterea dreptului de opțiune succesorală recunoscut defunctului B. după defuncta C., a acceptat expres moștenirea defunctei C..

Critica nu poate fi primită.

Contrar susținerilor părții reclamante, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 stipulează, explicit, că moștenitorii (în sensul dat acestei sintagme prin dispozițiile acestei legi de reparație) sunt socotiți de drept acceptanții succesiunii de la data depunerii cererii prevăzute la art. 14.

Dispozițiile art. 14 din lege prevăd că persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor (noțiune explicitată prin art. 3) sau, după caz, la acordarea de despăgubiri, vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 (apreciate de partea reclamantă a fi relevante în analizarea criticii) prevedeau următoarele: Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12.

Or, lucrările dosarului evidențiază, astfel cum a constatat și instanța de apel, că autorul părții reclamante, D. (decedat la data de 01.10.2010) nu a formulat, în calitate de moștenitor al defunctului B., o astfel de cerere, de restituire în natură, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 112/1995, cu privire la imobilele preluate de stat din patrimoniul proprietarei C. (decedată la 9.07.1962), cerere care, în raport de norma specială de drept succesoral prevăzută de art. 5 alin. (4) din lege, valora act de acceptare a succesiunii persoanei deposedate în măsura în care se constata că imobilele fac obiectul acestei legi de reparație.

În acest context al analizei, este de menționat că Legea nr. 112/1995 este un act normativ special, de reparație, care cuprinde norme de drept speciale, derogatorii de la dreptul comun, atât în ceea ce privește procedura de restituire de către stat a imobilelor care cad în sfera sa de aplicare, anume a imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se află în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, cât și în ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite la obținerea măsurilor de reparație prevăzute de această lege.

În consecință, instanța de apel a reținut, corect, că partea reclamantă nu poate pretinde, în procesul pendinte, că autorul său, D., are obținută recunoașterea în persoana succesibilului B. a calității de moștenitor a acestuia după defuncta C., în temeiul normei de drept succesorale speciale prevăzute de art. 5 alin. (4) din legea nr. 112/1995 și în considerarea cererii de chemare în judecată formulate în anul 1997.

Aceasta, întrucât pretenția părții reclamante nu se fundamentează, astfel cum prevede norma de drept, pe faptul formulării de către autorul său a unei cereri de restituire a imobilelor preluate de stat din patrimoniul proprietarei C. întemeiate pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 112/1995, ci pe faptul formulării de către acesta, împreună cu alte persoane, a unei cereri de chemare în judecată a Statului Român, întemeiate pe dispozițiile art. 17, art. 34 și art. 35 din Decretul-lege nr. 115/1938, într-o procedură judiciară care a fost guvernată de normele de drept comun, nu de normele legii speciale și care a fost finalizată prin pronunțarea sentinței civile nr. 6011/1998 a Judecătoriei Sibiu.

Nici împrejurarea că în litigiul de drept comun finalizat prin pronunțarea sentinței civile menționate au fost invocate și dispozițiile H.G. nr. 11/1997 (pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin H.G. nr. 20/1996), nu impune, astfel cum eronat și confuz pretinde partea reclamantă prin recurs, concluzia potrivit căreia autorii D. și B. trebuie socotiți de drept acceptanții succesiunii defunctei Q., în aplicarea normei de drept succesoral speciale prevăzute de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1996.

Rezultă din considerentele sentinței civile nr. 6011/1998 a Judecătoriei Sibiu că în respectivul litigiu au fost apreciate ca relevante doar dispozițiile art. 1 pct. 4 și 5 din H.G. nr. 11/1997, prin care legiuitorul a statuat cu privire la posibilitatea derulării unei proceduri judiciare de drept comun referitoare la imobile trecute în proprietatea statului fără titlu (și care nu cădeau în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995), precum și faptul că litigiul de drept comun a purtat doar asupra părții de imobil deținută la acea dată de stat, nu și asupra părții din imobil înstrăinate chiriașilor (în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995), cu privire la care s-a menționat că nu poate face obiectul respectivului proces.

Dispozițiile art. 1 pct. 4 și 5 din H.G. nr. 11/1997 menționate, invocate și de partea reclamantă prin recurs, prevedeau următoarele: Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 (4) și Imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun (5).

În atare condiții, se impune constatarea că dispozițiile H.G. nr. 11/1997 au fost invocate în respectivul proces de succesibilii defuncților C. și P. în scopul justificării demersului judiciar declanșat în procedura de drept comun și nu în scopul valorificării de către succesibili a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 (incidente imobilelor preluate de stat cu titlu) astfel cum se pretinde prin prezentul recurs, lege a cărei aplicabilitate, de altminteri, era contestată prin însăși cererea dedusă judecății, succesibilii pretinzând că imobilele au fost preluate de stat fără un titlu valabil, astfel cum, de altminteri, s-a constatat prin sentința civilă nr. 6011/1998 a Judecătoriei Sibiu, în considerarea calității de moștenitori a acestora stabilite pe baza normelor succesorale de drept comun.

În acest context al analizei, se impune mențiunea că normele succesorale speciale prevăzute de dispozițiile Legii nr. 112/1995 au în vedere succesibilii care nu au acceptat succesiunea, în considerarea faptului inexistenței bunurilor preluate de stat în activul succesoral la momentul deschiderii succesiunii, nu succesibilii care au acceptat succesiunea autorilor lor potrivit normelor succesorale de drept comun, și care au astfel dobândită calitatea de moștenitor, caz în care nu mai justifică interes pentru a pretinde repunerea în termenul de acceptare a succesiunii și, recunoașterea, încă o dată, a calității de moștenitor în temeiul normelor de drept succesorale speciale.

În atare condiții factuale, nu pot fi primite și analizate criticile prin care partea reclamantă pretinde că în prezenta cauză ar fi fost înlăturate greșit de la aplicare normele de drept succesoral speciale, fără a se observa apărările potrivit cărora nu are nicio relevanta juridica argumentul (...) potrivit căruia in procesele desfășurate in perioada anilor 1997-1998 instanțele de judecata au reținut un alt lanț succesoral, respectiv, câtă vreme cererile de chemare in judecata din anul 1997, care valorează acte de repunere în termenul de opțiune succesorală, au fost efectuate de către succesorii moștenitorului direct al persoanei deposedate, lanțul succesoral descris în documentele procedurale anterioare este lipsit de relevanta si in orice caz nu are importanța decisivă pe care instanța a acordat-o în motivarea hotărârii recurate.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata caracterul nefondat al criticii prin care partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept succesoral speciale prevăzute de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995.

În consecință, Înalta Curte va constata că instanța de apel a reținut corect incidența excepției lipsei calității procesuale active a părții reclamante în considerarea nedovedirii de către aceasta a condițiilor petiției de ereditate deduse judecății.

Printr-o ultimă critică de nelegalitate, partea reclamantă pretinde că instanța de apel a aplicat greșit legea atunci când a statuat că prin motivele de apel a criticat soluțiile date de prima instanță asupra cererilor de intervenție deduse judecății doar din perspectiva respingerii excepției autorității de lucru judecat pe care a invocat-o în susținerea pretenției de respingere a respectivelor cereri.

Partea reclamantă pretinde că indiferent de modalitatea în care ar fi formulat critica prin motivele de apel, instanța de apel avea obligația de a verifica dacă cererile de intervenție respectă condițiile impuse de dispozițiile art. 61 și urm. C. civ., îndeosebi dacă titularii justifică un interes actual în formularea intervențiilor.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, partea reclamantă pretinde că instanțele de fond au statuat eronat că nu poate fi reținută, fără a efectua o analiză corectă și amănunțită a celor trei elemente privind identitatea de obiect, cauză si părți, cu privire la care nu era necesar să fi dovedit o identitate totală, cu obiectul și cauza primului litigiu (neindicat) care puteau fi mai largi decât cele constatate in litigiul secund, fiind suficientă si una parțială.

Astfel formulată, critica privind greșita soluționare a cererilor de intervenție, se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu celui prevăzut la pct. 8 al aceluiași articol, în raport de care urmează a fi analizată.

Verificând conținutul hotărârii recurate se constată că instanța de apel, după ce a statuat, în prealabil, cu privire la limitele învestirii prin motivele de apel în ceea ce privește această chestiune litigioasă, a reținut că are a verifica, în baza efectului devolutiv al apelului prevăzut de dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., dacă prima instanță a verificat condițiile de admisibilitate ale cererilor de intervenție cu respectarea dispozițiilor art. 61 C. proc. civ. (și a apreciat în sens afirmativ).

În consecință, critica părții reclamante privind omisiunea verificării de către instanța de apel a cererilor de intervenție din perspectiva condițiilor de admisibilitate, printre care și cea relativă la interes, prevăzute de dispozițiile art. 61 și urm. C. proc. civ., nu se fundamentează pe conținutul hotărârii recurate, motiv pentru care urmează a fi respinsă.

Cât privește excepția autorității de lucru judecat, instanța de apel a reținut că a fost invocată în legătură cu cererile de intervenție formulate pe cale principală și că nu poate fi primită, întrucât, astfel cum corect a reținut și prima instanță, nu este îndeplinită cerința triplei identități de părți, de obiect și de cauză, impusă de normele procedurale, între intervenția principală din prezentul dosar și cererile care au format obiectul dosarelor nr. x/2002, respectiv nr. 262/62/2014 .

Prin recurs, deși pretinde că soluția este greșită, partea reclamantă nu dezvoltă în concret, vreo critică de nelegalitate, rezumându-se să afirme, contrar prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., că pentru a se invoca și a se reține efectele lucrului judecat, nu este necesar ca partea să fi fost chemată în judecată în două litigii în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Astfel fiind formulată, în termeni generali și fără dezvoltarea vreunui argument care să permită instanței de recurs să identifice conținutul nemulțumirii și să verifice respectarea normelor de procedură, critica nu poate fi primită și analizată în baza dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente invocate de partea reclamantă în sprijinul criticilor de nelegalitate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Analizând recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi primit.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă pretinde că instanța de apel a greșit când a respins, în considerarea aprecierii eronate a caracterului imprescriptibil al petiției în ereditate, excepția prescripției dreptului material, deși excepția era întemeiată, acțiunea dedusă judecății fiind, în realitate, prescriptibilă în termenul general de prescripție, prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care, în caz de admitere a recursului principal, solicită instanței de recurs dezlegarea acestei chestiuni litigioase.

Critica nu poate fi analizată.

Potrivit prevederilor art. 491 coroborate cu ale art. 474 C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

De principiu, exercițiul dreptului de recurs este subordonat condiției ca partea recurentă să justifice interes în casarea hotărârii, știut fiind că părțile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii ci numai în interesul lor propriu și în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre.

Din perspectiva condiției relative la interesul în casarea hotărârii recurate, soarta recursului incident este dependentă de soluția pronunțată asupra recursului principal.

În consecință, când recursul principal este găsit nefondat și hotărârea recurată, care nu prejudiciază titularul recursului incident, este menținută, recursul incident devine lipsit de interes.

Așa fiind, constatând, în speță, că partea pârâtă, în raport de soluția pronunțată asupra recursului principal declarat de partea reclamantă și de dezlegările date chestiunilor litigioase care au făcut obiectul criticilor de nelegalitate, nu mai justifică interes în casarea hotărârii recurate (care îi favorabilă), Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de aceasta ca devenit lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 348 din 25 martie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Respinge, ca devenit lipsit de interes, recursul incident al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 iunie 2021.