ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1409/2022

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secția I civilă la 13 decembrie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut de creditare societate nr. 33 din 7 iunie 2011 și să dispună anularea acestuia, împreună cu dispoziția de încasare nr. 490 din 7 iunie 2011, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 44 din 28 ianuarie 2021, Tribunalul Covasna, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect nulitatea absolută a contractului de împrumut de creditare societate nr. 33 din 7 iunie 2011 și a dispoziției de încasare nr. 490 din 7 iunie 2011 și a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 734/Ap din 9 iunie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., împotriva sentinței civile nr. 44 din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Tribunalul Covasna, pe care a păstrat-o.

Timbrajul Recurenta-reclamanta a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum total de 3.802,5 RON, taxă calculată conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, cu referire la modul de calcul prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. f) din același act normativ. Recurenta-reclamantă a depus dovezile de achitare a taxei judiciare de timbru, acestea aflându-se la filele x și 8.

Termenul de declarare a recursului Recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L., prin avocat C., a declarat recurs în termen legal, la 6 august 2021 și prin avocat D. la 9 august 2021, iar comunicarea deciziei atacate s-a făcut la 7 iulie 2021 la adresa sediului societății, prin poștă și, ulterior, la 22 iulie 2021, prin e-mail la adresa x@x.ro .

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 734/Ap din 9 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.. Prin cererea de recurs depusă la 6 august 2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de apel și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, formulând următoarele critici: Hotărârile atacate sunt nelegale, întrucât au fost încălcate prevederile dreptului material, respectiv art. 948-968, 1.576, art. 1.166, art. 1.179 alin. (2) și (3), art. 1.180 C. civ. Contractul de împrumut depus în original nu poartă semnătura conducătorului societății, prin urmare această împrejurare face dovada deplină a lipsei acordului de voință a părții împrumutate. S-a susținut că reclamanta a demonstrat că fotocopia contractului nu este identică cu conținutul original al contractului, nu doar cu privire la numărul de semnături aplicate, ci și sub aspectul duratei contractului. Pentru clarificarea neconcordanțelor între contractul original și fotocopia acestuia, reclamanta a susținut că a solicitat instanței de fond obligarea pârâtei să prezinte originalul contractului, cerere care nu a fost încuviințată. Instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile legale menționate și să aprecieze că nu există acordul de voință al reclamantei la încheierea contractului de împrumut. Hotărârea recurată a fost criticată și sub aspectul că lipsa consimțământului la încheierea unui contract se poate suplini. Recurenta a apreciat că operațiunile bancare se pot efectua și în lipsa unui contract, dar nu suplinesc acordul de voință al contractantului. A considerat că operațiunea bancară nu s-a făcut în baza unui contract de împrumut de creditare, ci a avut altă cauză juridică (gestiune de afaceri etc.), sub nicio formă contractul de împrumut, mai ales că în perioada respectivă reclamanta nu avea nevoie de creditare, având încasări substanțiale. A mai criticat soluția instanței de apel și sub aspectul că lipsa acordului de voință la încheierea contractului de împrumut nu exclude existența raportului juridic. Instanța de apel a înlăturat criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 1.180 C. civ., apreciind că nu este vorba despre un raport comercial, deoarece pârâta nu avea calitatea de profesionist în domeniul financiar. A solicitat cheltuieli de judecată, în acest sens fiind atașată chitanța care atestă achitarea sumei de 3.500 RON - onorariu avocat C. . În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de recurs (completare a motivelor de recurs) depusă la 12 august 2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-reclamantă a expus scurte considerente cu privire la situația de fapt relevantă, precum și precizări cu privire la cauza cererii de chemare în judecată, respectiv evidențierea constatărilor eronate ale instanțelor de fond cu privire la apărările formulate de reclamantă și probatoriul administrat. Au fost formulate următoarele critici privind nelegalitatea deciziei atacate: Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta a susținut că trebuia să se țină cont de împrejurarea că respectivul contract nu a fost prezentat în original, iar copia nu a fost însușită de intimata-pârâtă. Prin urmare, instanța de apel nu trebuia să rețină că acest contract este opozabil reclamantei. Aprecierea instanței referitor la semnarea contractului de împrumut de către asociatul unic este nelegală, în condițiile în care legea societăților nu conferă rol de reprezentare asociatului unic, în contextul în care asociatul E. a declarat că nu a semnat un contract de împrumut în numele societății și nici nu cunoaște să fi existat un astfel de contract. În realitate, probele administrate conduc la altă concluzie. În mod nelegal instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 948 C. civ. de la 1864, motivând că, deși originalul contractului de împrumut nu poartă semnătura reprezentantului societății, voința de a contracta s-a materializat prin înscrierea operațiunii juridice de creditare în registrele societății, care astfel fac dovada împotriva acesteia. Consimțământul este o condiție de fond, de validitate a actului juridic civil, care nu poate fi suplinită de acte/operațiuni întreprinse de partea pretins cocontractantă. Aprecierea instanței de apel cu privire la suplinirea consimțământului prin prisma înregistrărilor contabile este greu de acceptat, din moment ce asociatul E. a afirmat că nu a semnat vreun contract de împrumut și nu cunoaște să fi existat un asemenea contract. Valorificarea materialului probator privitor la înregistrarea în contabilitate a operațiunii de împrumut încalcă normele de drept material instituite prin O.G. nr. 15/2006 privind întărirea disciplinei financiar valutare. A indicat dispozițiile art. 5 alin. (2) și (6) alin. (1) din O.G. nr. 15/2006, în susținerea argumentului că operațiunea de încasare în numerar a sumei de 400.000 RON într-o singură zi nu putea fi considerată legală, în condițiile în care cadrul legislativ în vigoare impunea o limită a încasărilor în numerar de maximum 5.000 RON. Instanța de apel a reținut, în mod greșit, că dispozițiile art. 1.180 C. civ. de la 1864 nu sunt incidente, deoarece operațiunea de creditare este realizată între comercianți. Recurenta a susținut că este vorba despre un raport juridic civil, deoarece pretinsul împrumutător este persoană fizică, astfel că nu sunt incidente dispozițiile codului comercial. Astfel, având în vedere că este vorba despre un înscris sub semnătură privată, prin care societatea A. S.R.L. se obligă să restituie o sumă de bani la o dată neagreată de părți, contractul trebuia să cuprindă sintagma "bun și aprobat" și să fie menționată suma în litere, după care să fie semnat. Niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită, prin urmare contractul nu este opozabil recurentei-reclamante, iar soluția corectă era de a dispune nulitatea contractului nr. x din 7 iunie 2011. Instanța de apel a aplicat în mod greșit normele cu privire la forța probantă a registrelor contabile. A precizat că această critică poate fi valorificată pe calea recursului, deoarece registrele contabile erau guvernate de norme de drept material, respectiv codul comercial care era în vigoare la momentul înregistrării în contabilitate a operațiunii de împrumut. A susținut că înregistrările contabile nu constituie de plano o probă împotriva celui care le întocmește. Plecând de la premisa necontestată că pârâta a organizat și condus contabilitatea recurentei, instanța de apel ar fi trebuit să nu acorde credibilitate înregistrărilor contabile privitoare la acest împrumut. În condițiile în care aceste înregistrări au fost operate de partea care pretinde un împrumut în baza unui contract pe care cealaltă parte nu îl recunoaște. Decizia încalcă dispozițiile actului constitutiv, art. 70 și art. 72 din Legea nr. 31/1990 și dispozițiile art. 1.537 C. civ. de la 1864. Actul constitutiv al societății A. S.R.L., în vigoare la momentul pretinsei încheieri a contractului de împrumut, prevedea că administratorul are obligația de a obține, în prealabil, aprobarea adunării generale a asociaților pentru a contracta orice fel de credit cu sau fără garanții, precum și pentru alte operațiuni similare. Această prevedere constituie regula generală guvernată de art. 70 și 72 din Legea nr. 31/1990. Hotărârea instanței de apel este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea acestor dispoziții legale. În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La 18 noiembrie 2021 intimata-pârâtă B., prin avocat F. (cu împuternicire avocațială la fila x) a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca nemotivat și, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Procedura parcursă în fața instanței de recurs La 31 martie 2022 raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părțile din cauză. În cuprinsul raportului s-a reținut că urmează a fi analizată cu prioritate excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Raportul a fost comunicat părților la 6-7 aprilie 2022, conform dovezilor de înmânare de la filele x. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Se reține că potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. Așadar, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Prin urmare, motivarea recursului conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ. presupune ca în cuprinsul motivelor de recurs să fie expusă o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Înalta Curte constată că prin cererea de recurs comunicată la 6 august 2021, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. a argumentat că instanța de apel a încălcat prevederile dreptului material, respectiv art. 948-968, art. 1.576, art. 1.166, art. 1.179 alin. (2) și (3), art. 1.180 din vechiul C. civ., deoarece a apreciat că există acordul de voință al recurentei-reclamante la încheierea contractului de împrumut, deși acesta nu poartă semnătura administratorului societății. De asemenea, din aceeași perspectivă s-a criticat că instanța de apel a reținut că lipsa consimțământului la încheierea unui contract se poate suplini prin operațiuni bancare. Analizând aceste susțineri, Înalta Curte reține că nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece criticile expuse privesc nemulțumirea recurentei-reclamante referitor la situația de fapt stabilită de către instanța de fond în urma probelor administrate în cauză. Pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textului de lege, întrucât condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței, respectiv o minimă argumentare a criticii în drept. Or, dat fiind că recursul este calea de atac de reformare și nedevolutivă, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, rezultă că interpretarea probelor administrate de instanțele de fond este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie, iar în recurs nu se poate cenzura modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele relevante pentru soluționarea cauzei. De asemenea, se constată că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat în mod formal, în condițiile în care în dezvoltarea criticilor recurenta-reclamantă a argumentat că instanța a constatat în mod greșit că a existat acordul său de voință la încheierea contractului de împrumut. Astfel, se remarcă că recurenta-reclamantă urmărește reanalizarea probelor care au condus instanța la concluzia că a existat consimțământul acesteia la încheierea contractului de împrumut. Nici critica referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 1.180 C. civ. nu este susceptibilă de încadrare în motivul de recurs indicat, deoarece din această perspectivă recurenta-reclamantă a prezentat aprecierile sale cu privire la natura raporturilor contractuale dintre părți. Conform acestui text de lege, actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris, în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun si aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească. Înalta Curte notează că recurenta-reclamantă nu a expus critici de nelegalitate prin raportare la conținutul normei pretins încălcate, din moment ce a susținut că, în aprecierea sa, raportul dintre părți nu este unul comercial, întrucât pârâta nu are calitatea de profesionist în domeniul financiar. În ceea ce privește cererea prin care au fost completate motivele de recurs, se constată că nu au fost învederate critici de nelegalitate a hotărârii recurate, după cum urmează: Printr-o primă critică s-a invocat că instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 948 C. civ. cu motivarea că lipsa consimțământului reclamantei A. S.R.L. la încheierea contractului de împrumut este suplinită de operațiunile contabile realizate de intimata-pârâtă. Această critică nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât exprimă nemulțumirea recurentei-reclamante față de constatarea instanței de fond privind îndeplinirea condițiilor de validitate a contractului, constituind în realitate critici de netemeinicie a hotărârii atacate. Înalta Curte constată că nici cea de-a doua critică prezentată în completare nu se încadrează în motivul de nelegalitate indicat, deoarece aceasta privește modul în care a fost valorificat materialul probator privitor la înregistrarea în contabilitate a operațiunii de împrumut. Ca atare, deși din această perspectivă s-a susținut că au fost încălcate prevederile art. 5 și 6 din O.G. nr. 15/2006 privind întărirea disciplinei financiar valutare, în realitate recurenta-reclamantă critică modul în care instanța a evaluat și interpretat probele administrate în cauză, ceea ce nu este permis în recurs. În ceea ce privește cea de-a treia critică, Înalta Curte reține că, față de cererea de recurs inițială, recurenta-reclamantă a prezentat argumente suplimentare, însă acestea nu se circumscriu motivului de casare indicat. Aceasta, întrucât recurenta-reclamantă a considerat că soluția corectă ar fi fost anularea contractului nr. x din 7 iunie 2011 pentru neîndeplinirea cerințelor art. 1180 C. civ. Prin urmare, se constată că aceste aspecte privesc, în realitate, temeinicia deciziei recurate, astfel că nu pot fi supuse controlului instanței de recurs. O altă critică învederată de recurenta-reclamantă privește aplicarea greșită a art. 280 alin. (3) C. proc. civ. care preia dispozițiile art. 46 Codul comercial, stipulând că instanța este în drept a aprecia dacă se poate atribui conținutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunțe la această probă în cazul în care registrele părților nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părți. În acest sens, s-a susținut că înregistrările contabile nu constituie de plano o probă împotriva celui care le întocmește. A mai precizat că instanța de apel nu trebuia să acorde credibilitate înregistrărilor contabile privitoare la împrumut, cu atât mai mult cu cât acestea au fost operate de partea care pretinde că a împrumutat. Nici aceste critici nu sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs indicat, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a arătat rațiunea pentru care consideră că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit aceste prevederi, dându-le o altă interpretare decât cea avută în vedere de legiuitor. Dimpotrivă, este evident că recurenta-reclamantă și-a exprimat dezacordul față de modul în care instanța de apel a apreciat proba cu aceste registre, însă instanța de recurs nu poate reanaliza probatoriul administrat în cauză. Ultima critică expusă vizează încălcarea prevederilor actului constitutiv al A. S.R.L., respectiv a dispozițiilor art. 70 și 72 din Legea nr. 31/1990 și a art. 1537 C. civ. În dezvoltarea criticii, s-a susținut că răspunderea reclamantei A. nu a fost legal angajată prin prisma contractului de împrumut pentru că este în afara mandatului pe care îl avea administratorul B.. A arătat recurenta-reclamantă că pentru situația în care o operațiune de împrumut/creditare este realizată în numele societății, dar cu depășirea mandatului pe care îl are administratorul, răspunderea revine acestuia, respectiv intimatei-pârâte, astfel că nici din această perspectivă valabilitatea contractului nu poate fi confirmată de către instanță. Cum ceea ce se critică este constatarea valabilității contractului de împrumut, cu privire la aceste susțineri se impune aceeași concluzie, și anume că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, reținând că în speță nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a anula recursul printr-o decizie care nu este supusă niciunei căi de atac.