ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 266/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 01.10.2021 sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A., prin lichidator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 502.698,74 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâtei în temeiul dispozițiilor relative la răspunderea civilă delictuală.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1300 pronunțată în data de 22.12.2021, Tribunalul Covasna a respins excepția inadmisibilității formulării cererii, invocată de către pârâtă prin întâmpinare. A admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare. A respins cererea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., ca prescrisă. A respins solicitarea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 757Ap din 4 mai 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1300/22.12.2021 a Tribunalului Brașov.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 757Ap din 4 mai 2021 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și arătând în esență, următoarele: Instanța de apel nu a aplicat și nu a dat o interpretare adecvată dispozițiilor prevăzute de art. 2539 alin. (2) din C. civ. Consideră că nu prezintă relevanță momentul de început al termenului de prescripție - data formulării acțiunii - 03.05.2018, ci data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă. Deși instanța de fond admite incidența dispozițiilor art. 2539 alin. (2) din C. civ. privind întreruperea curgerii termenului de prescripție extinctivă, reține: "(..) cea de a doua cerință prevăzută pentru a opera efectul întreruptiv al prescripției extinctive nu este îndeplinită în cauză, nefiind în prezența unei a doua cereri de chemare în judecată care să poate fi admisă". Arată că în mod nefondat instanța de judecată apreciază faptul că acțiunea reclamantei ar fi neîntemeiată, fără a administra probe cu privire la fondul cauzei. Învederează că acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost formulată la data de 28.09.2021, în interiorul termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare (decizia civilă nr. 282/15.03.2021 pronunțată în litigiul anterior). Întrucât în mod nefondat instanțele de fond au apreciat în sensul că acțiunea ar fi inadmisibilă - fără a proceda la analizarea temeinică a fondului cauzei și fără a administra probe cu privire la fondul cauzei, arată că în prezenta cauză sunt îndeplinite toate condițiile pentru a opera întreruperea termenului de prescripție extinctivă. Prin cererea formulată a solicitat și administrarea probei cu expertiza contabilă, pe care a apreciat-o ca fiind utilă cauzei, cu atât mai mult cu cât a învederat faptul ca în cadrul unui litigiu anterior purtat între părți, având alt obiect, a fost administrată proba cu expertiza contabilă, raport de expertiză depus la dosarul cauzei, însă instanța de apel a reținut că este inutilă administrarea acestei probe, în condițiile în care partea s-a prevalat în susținerea pretențiilor de expertiza contabilă ce a fost efectuatuă în dosarul nr. x/2019. Fără a analiza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, instanța de judecată în mod nefondat apreciază că întrucât "transmiterea drepturilor de creanță în beneficiul societății cesionare s-a efectuat în temeiul acordului de voință exprimat de părți, nu se poate reține o faptă ilicită de natură a antrena răspunderea civilă delictuală în sensul art. 1357 C. civ..". Consideră că sumele de bani solicitate în plus nu au fost încasate în "temeiul acordului de voință exprimat de părți", motiv pentru care sunt incidente dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză În cauză nu au fost depuse apărări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la actele și lucrările dosarului și la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului invocată și recursul declarat sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a învestit instanța cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru conduita omisivă a pârâtei de a vira sumele încasate în plus de aceasta din partea Consiliului Județean Brașov, reprezentând o invocată marjă de profit cuvenită reclamantei, aferentă perioadei 01.09.2015 – 07.01.2017. Prin sentința tribunalului, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă, reținându-se în motivare că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă cel mai târziu la data formulării primei cereri de chemare în judecată care a constituit obiectul dosarului nr. x/2019, respectiv la data de 03.05.2018, iar acțiunea pendinte a fost depusă la 30.09.2021, peste termenul legal de 3 ani. A mai constatat că nu este îndeplinită nici condiția ca noua cerere să fie admisă, pentru a fi incident cazul de întrerupere al prescripției prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. proc. civ. Tribunalul a reținut că în urma raporturilor contractuale existente, pe de o parte, între reclamantă și Consiliul Județean Brașov în temeiul acordului cadru de furnizare nr. 1/16.09.2013 și al contractelor de furnizare nr. x/09.09.2015 și nr. y/09.09.2016, iar pe de altă parte, între reclamantă și pârâtă în temeiul contractului de vânzare – cumpărare nr. x/24.09.2015, reclamanta urma să beneficieze de o creanță reprezentând în esență, diferența de valoare dintre produsele cumpărate de la S.C. C. S.R.L. și revândute către Consiliul Județean Brașov. Totodată, tribunalul a reținut că însă, în urma încheierii contractelor de cesiune nr. x/24.09.2015 și nr. y/15.12.2015 modificate prin actele adiționale ulterioare, părțile și-au exprimat expres acordul cu privire la transmiterea de către reclamantă în beneficiul pârâtei a dreptului de creanță ce va rezulta din facturile emise lunar de către cedenta S.C. A. S.R.L. către debitorul cedat Consiliul Județean Brașov în baza contractului de furnizare nr. x/09.09.2015 și nr. y/09.09.2016. S-a mai reținut de asemenea, că prin contractul de cesiune de creanță nr. x s-a prevăzut transmiterea de către aceeași creditoare cedentă către aceeași cesionară a dreptului de creanță până la concurența sumei de 448.380 RON, drept de creanță deținut față de debitorul Consiliul Județean Brașov. În acest din urmă caz, cesiunea a fost condiționată, părțile inserând clauza conform căreia cesiunea va fi notificată debitorului cedat în situația în care până la data de 30.06.2016 cedentul nu restituie către cesionar împrumuturile acordate de pârâtă către reclamantă în baza contractelor de împrumut nr. x/20.082015, nr. x/31.08.2015, nr. x/04.09.2015 și nr. x/09.09.2015. S-a concluzionat de către prima instanță de judecată că transmiterea drepturilor de creanță în beneficiul societății cesionare s-a efectuat în temeiul acordului de voință exprimat de părți, reclamanta însușind și semnând în mod voluntar contractele de cesiune de creanță, asumându-și explicit transmiterea către pârâtă a creanțelor de care urma să beneficieze din partea debitorului cedat, inclusiv a sumelor reprezentând diferența dintre valoarea de achiziționare a produselor de lactate și prețul de revânzare al acestora. Prin decizia recurată, curtea de apel a confirmat reținerile instanței de fond, inclusiv cele cu privire la momentul de la care curge prescripția dreptului material la acțiune. În ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție - art. 2539 alin. (2) C. civ., curtea de apel a reținut că, dacă în privința condiției de introducere a noii acțiuni, reclamanta a respectat termenul de 6 luni, în cazul celei de-a doua condiții legal prevăzute, nu se poate reține temeinicia pretențiilor formulate, întrucât transmiterea drepturilor de creanță în beneficiul societății cesionare s-a efectuat în temeiul acordului de voință exprimat de părți, astfel că nu se poate reține o faptă ilicită de natură a antrena răspunderea civilă delictuală în sensul art. 1357 C. civ. Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat această soluție, susținând greșita aplicare a art. 2539 alin. (2) C. civ., în sensul că prezenta cerere de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze a fost introdusă în interiorul termenului de 6 luni calculat de la data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 282/2021 a Curții de Apel Brașov, iar acțiunea de față a fost întemeiată, astfel cum a fost detaliată în fața instanței de fond, astfel că aceasta este admisibilă, fapt ce conduce și la îndeplinirea celei de-a doua condiții pentru întreruperea termenului de prescripție. Consideră că instanțele de fond au apreciat acțiunea inadmisibilă și neîntemeiată, fără a proceda la analiza fondului cauzei și fără a administra probe. Înalta Curte constată că susținerile referitoare la greșita aplicare a art. 2539 alin. (2) C. civ. se pot circumscrie motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a respinge excepția nulității recursului, constatând însă, în continuare, că aceste critici sunt nefondate. Astfel, în raport de obiectul cauzei, respectiv acordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă pentru prejudiciul invocat a fi fost suferit de aceasta în perioada 01.09.2015 – 07.01.2017 și de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, instanța de recurs reține că sunt incidente prevederile art. 2528 C. civ.: "(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". În primul rând, trebuie menționat că dispozițiile art. 2523 C. civ. conțin regula generală privind începutul prescripției extinctive, având ca obiect dreptul la acțiune, în timp ce art. 2528 alin. (1) din același cod vizează regula specială, edictată pentru situația reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, fiind aplicabilă cu prioritate speței de față, în raport de temeiul juridic al acțiunii. Pe de altă parte, dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. sunt clare în privința elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acțiune, și anume "paguba" și "pe cel care răspunde de ea". Cunoașterea pagubei presupune cunoașterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unui subiect de drept, și care dă naștere obligației de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Cele două noțiuni, "pagubă" și "întinderea ei", nu se suprapun, astfel încât cunoașterea pagubei nu se confundă cu cunoașterea întinderii sale. Întinderea pagubei ține de obligația de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului. Soluția prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord și cu dispozițiile art. 1381 din același act normativ, potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripția va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acționa, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana răspunzătoare pentru acesta. Conform art. 2539 alin. (2) C. civ., "Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă respectiva cerere a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă". Acest text de lege a fost pus în aplicare la data de 20/04/2012 prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care prevedea la art. 204 "Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ..". În speță, potrivit situației de fapt configurate în mod definitiv de către instanțele devolutive ale fondului, în lipsa administrării de probe noi în recurs (cele două hotărâri judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2019, depuse de către intimata pârâtă în dosarul de recurs, neavând caracter nou, deoarece ele se regăsesc și în dosarul de fond al cauzei), s-a reținut că reclamanta a cunoscut atât paguba suferită, cât și pe autoarea acesteia, respectiv societatea pârâtă, cel târziu la data formulării cererii de chemare în judecată introduse de S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. C. S.R.L., care a format obiectul dosarului nr. x/2019 (dosar inițial nr. x/2018) al Tribunalului Covasna, respectiv la data de 03.05.2018. Ca atare, raportat la prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., acesta este momentul de la care a început să curgă prescripția dreptului material la acțiunea în despăgubiri, respectiv termenul general de 3 ani care s-a împlinit la 3 mai 2021. Recurenta invocă aplicarea și interpretarea incorecte în cauză ale prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ., arătând sub un prim aspect, că relevanță în calculul termenului de 6 luni pentru introducerea noii acțiuni, o are momentul rămânerii definitive a respingerii primei cereri de chemare în judecată. Or, instanța de recurs prezentă constată că în decizia recurată, instanța de apel s-a raportat exact la acest jalon temporal de referință, data rămânerii definitive a deciziei civile de apel pronunțate în dosarul civil nr. x/2019, moment pe care în cadrul situației de fapt a cauzei, pe baza probelor administrate, l-a stabilit a fi fost data de 01.04.2021 și în raport de care s-a constatat de către instanța de apel, respectarea termenului de 6 luni de introducere a noii (prezente) cereri de chemare în judecată. Din această perspectivă, criticile recurentei în sensul că dies a quo – ziua de la care a început a curge aceste termen de 6 luni este o altă dată decât cea de 01.04.2021, nu pot fi primite întrucât ele pun în discuție reevaluarea probatoriului administrat în fața instanțelor devolutive sub acest aspect, reevaluare care este prohibită instanței de recurs, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, reglementate de art. 488 și art. 483 C. proc. civ. și dată fiind inexistența de probe noi care să fi fost administrate în recurs. De altfel, instanța de recurs prezentă constată că aceste critici punctuale sunt și lipsite de interes în privința recurentei, deoarece instanța de apel a stabilit că termenul de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ. a fost respectat, finalitatea concretă a acestor critici ale recurentei fiind așadar, deja atinsă încă din faza procesuală a apelului. Potrivit art. 2539 alin. (2) C. civ. deja citat, cerința secundă pentru aprecierea întreruperii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune este aceea ca noua cerere să fie admisă. Așadar, în ecuația acestei norme juridice, atributul de admisibilitate al cererii secunde este absorbit de însuși caracterul fondat al noii cereri. Cu alte cuvinte, este necesar nu numai ca noua cerere să fie admisibilă, ci mai mult, ea trebuie să fie și fondată. Or, excepția de inadmisibilitate a cererii prezente de despăgubiri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, invocată de intimata pârâtă în faza procesuală a fondului, a fost deja respinsă de prima instanță de judecată, fără ca această soluție să fi fost atacată pe calea apelului de către pârâtă, astfel încât, intrând în autoritatea de lucru judecat conform art. 430 C. proc. civ., problema de drept a admisibilității cererii prezente de chemare în judecată nu mai poate fi reevaluată. Pentru acest motiv, criticile recurentei sub acest aspect punctual nu pot fi primite, ele fiind practic și lipsite de interes, raportat la soluția definitivă de respingere a excepției de inadmisibilitate. Recurenta a invocat de asemenea, împrejurarea că instanța de apel ar fi procedat la soluționarea fondului cauzei, fără o analizare temeinică a sa, respectiv doar în temeiul probei cu înscrisuri și în condițiile neadministrării celorlalte probe cu privire la acest fond. Sub acest aspect, recurenta a contestat punctual soluția curții de apel de respingere a probei cu expertiză judiciară solicitată prin cererea de chemare în judecată, dar și prin cererea de apel. Înalta Curte constată faptul că această critică se subsumează în realitate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în referire la o incorectă aplicare în cauză de către instanța de apel, a prevederilor art. 255 și urm. C. proc. civ. Într-adevăr, critica privind respingerea probei cu expertiza contabilă judiciară, aduce în discuție modul de aplicare a dispozițiilor procedurale referitoare la încuviințarea probelor în cadrul procesului civil. Conform art. 175 C. proc. civ.: "(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. (2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară". Premisa îndeplinirii actelor cu neobservarea formelor legale are în vedere situațiile în care instanța fie nu recurge la textele de lege aplicabile speței, fie recurge, dar ori le încalcă, în litera sau spiritul lor, ori le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Referitor la înțelesul sintagmei "nerespectarea cerinței legale" trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri, numai de o anumită marjă de apreciere. Raportând aceste considerații la motivul de recurs invocat în prezenta cauză, instanța de recurs constată astfel, că la termenul de judecată din 20.04.2022, curtea de apel a respins ca neutilă cauzei proba cu expertiză judiciară. În egală măsură, se observă că tribunalul a respins tot astfel aceeași probă, arătând în esență, că reclamanta a precizat expres că se prevalează de raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2019, expertiză care a avut același obiectiv precum cel prezent. Or, raportat la teza probatorie indicată de recurentă în mod expres în referire la această probă solicitată în cauză, teză care constituie obiectivul concret propus al expertizei solicitate a fi realizată, instanța de recurs constată că soluția instanțelor devolutive ale fondului de respingere a probei, a fost corectă, atât timp cât pe de o parte, însăși reclamanta s-a prevalat în mod expres și amplu atât în cadrul cererii de chemare în judecată, cât și în cadrul cererii de apel, de raportul de expertiză judiciară contabilă având exact același obiectiv precum cel prezent, realizat în dosarul nr. x/2019, afectând astfel în actele procedurale din prezentul dosar, vaste paragrafe constatărilor din respectivul raport anterior. Pe de altă parte, se observă că inclusiv partea procesuală adversă s-a raportat la același raport de expertiză în cadrul concluziilor sale asupra probei respective, concluzii formulate la data de 20.04.2022, aceasta nerepudiind deci, din punct de vedere procesual, raportul de expertiză efectuat în dosarul anterior care a avut drept obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractelor de cesiune invocate și în prezenta cauză judiciară. Împrejurarea că obiectul menționat al litigiului civil nr. 607/119/2019 este diferit de cel prezent, nu reprezintă un obstacol dirimant în decelarea concluziei expuse, atât timp cât teza probatorie este exact aceeași, dovadă în acest sens fiind chiar prevalarea repetată și amplă în prezentul proces, a recurentei la constatările din raportul de expertiză efectuat în litigiul anterior. Distinct, instanța prezentă de recurs notează și faptul că raportat la teza probatorie a acestei dovezi solicitate, proba era într-adevăr inutilă, atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, ambele instanțe de apel au reținut caracterul ilicit al faptei ca urmare a împrejurării că potrivit contractelor de cesiune, părțile contractante și procesuale prezente au convenit că "toată suma reprezentând valoarea produselor ce rezultă din facturile emise de reclamantă, nu din facturile emise de pârâtă, face obiectul cesiunii, sumele fiind menționate generic". Așadar, chiar și dacă expertiza solicitată ar fi fost încuviințată, eventuala diferență până la valoarea facturilor emise de către reclamanta recurentă care ar fi putut fi constatată de expert, nu ar fi fost de natură a determina caracterul ilicit al faptului reținerii sale de către intimată, atât timp cât în cadrul situației de fapt stabilite definitiv de către instanțele devoutive ale fondului s-a reținut că fundamentul acestei rețineri a fost acordul de voință al părților procesuale contractante. Pe cale de consecință a tuturor argumentelor expuse, instanța de recurs constată că într-adevăr, proba propusă de recurentă în cadrul apelului și al fazei de fond, era inutilă cauzei, date fiind prevederile art. 255 C. proc. civ. - "(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului" și urm. C. proc. civ. În consecință, pentru ansamblul tuturor acestor considerente enunțate, instanța de recurs apreciază că instanța de apel a realizat un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, atunci când a respins cererea de admitere a probei amintite, aplicând în mod corect, criteriile stipulate de art. 255 și urm. C. proc. civ., fiind neîntemeiate așadar, criticile recurentei reclamante referitoare la acest aspect. Restul criticilor formulate de recurentă vizează temeinicia deciziei recurate și nu legalitatea acesteia. Astfel, se observă că de fapt, prin acest ansamblu al restului criticilor din recurs, recurenta dorește ca de fapt, instanța de recurs să reinterpreteze probele administrate cauzei, să reevalueze situația de fapt, pentru a ajunge la concluzia că voința părților contractante a fost alta decât cea determinată de instanțele devolutive ale fondului ca fiind înscrisă în cadrul contractelor civile încheiate de părți de-a lungul timpului, recurenta precizând în acest sens, concret, faptul că încasarea diferenței de sume nu ar fi fost realizată în temeiul acordului de voință al părților contractante. Or, această reevaluare solicitată de recurentă reprezintă însă, un fapt procesual prohibit instanței de recurs ca urmare a nepreluării în cadrul motivelor de recurs reglementate de art. 488 din noul C. proc. civ. a vechiului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865. Această opțiune a legiuitorului este justificată de faptul că stabilirea acordului concret de voință al unor părți contractante la încheierea unui act juridic reprezintă într-adevăr, un element al situației de fapt, element care se apreciază potrivit coroborării probelor administrate. Astfel, clauzele concrete ale unei convenții juridice, voința concordantă a părților contractante, scopul concret urmărit de acestea la încheierea de acte juridice, toate acestea reprezintă în mod indiscutabil, elemente factuale, decelabile pe bază de probe. Or, instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului, în cazul neadministrării de probe noi în recurs, precum este cazul în speță. În reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 – 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs nu poate, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, să reanalizeze clauzele contractuale ale actelor juridice încheiate de părțile contractante, pentru a stabili o altă voință concordantă determinată a părților contractante de la momentul încheierii actelor juridice, decât cea stabilită de instanțele devolutive ale fondului cauzei. Excedează așadar, analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului susținerile recurentei care vizează modul de apreciere a probelor de către instanțele de fond, acestea având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea dovezilor administrate. Subansamblul acestor aspecte deduse judecății prin motivele de recurs implică o evaluare care se sprijină pe analiza aspectelor de fapt ale cauzei, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice, astfel că acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs. Pe cale de consecință, față de acordul determinat al părților contractante stabilit definitiv de către instanțele devolutive ale fondului cauzei, cu consecința astfel, a inexistenței caracterului ilicit al faptei imputate intimatei pârâte și față de caracterul cumulativ al elementelor răspunderii civile delictuale, instanța de recurs constată că în mod corect curtea de apel a aplicat și interpretat în cauză art. 2539 alin. (2) C. civ., nereținând efectul întreruptiv de prescripție al primei cereri de chemare în judecată formulate și menținând soluția primei instanțe, de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune. Înalta Curte nu își însușește nici motivul de recurs relativ nemotivării deciziei, neanalizării temeinice a fondului cauzei, potrivit exprimării concrete a recurentei, motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (invocat în mod eronat de recurentă în referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), în condițiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt și de drept care justificau hotărârea pronunțată. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Se apreciază totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Or, din analiza considerentelor instanței de apel, rezultă că s-au expus argumentele raționamentului juridic al acesteia grefat pe situația de fapt reținută, ilustrându-se de către instanța de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar și elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanța de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situația de fapt a cauzei, a ilustrat de asemenea faptul că normele juridice invocate de recurentă au fost respectate de tribunal, a ilustrat raționamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că nu există o faptă ilicită a intimatei pârâte, că acordul de voință al părților contractante din actele juridice încheiate a fost privitor la toate sumele de bani, răspunzând așadar, în mod argumentat criticilor invocate de reclamanta apelantă în susținerea căii sale de atac. Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ. urmează a se dispune respingerea atât a excepției de nulitate a recursului invocată de intimată, cât și a recursului reclamantei A. S.R.L., ca nefondate.