ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1712/2022

Ședința publică din data de 04 octombrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 12.12.2019, sub numărul de mai sus, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.592.591,41 RON, reprezentând contravaloarea sumei de 430.000 euro (2.044.091 RON), cu titlu de debit principal și suma de 1.548.500 RON, reprezentând dobândă legală, calculată pentru perioada 17.6.2005-15.10.2019. S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale după data de 15.10.2019 și până la achitarea efectivă a debitului, actualizarea sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 36/23.04.2021 Tribunalul Brașov, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., ca prescrisă.

A obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1532/R din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de către apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 36/23.04.2021 a Tribunalului Brașov, pe care o păstrează.

A obligat apelantul la plata către intimata B. a sumei de 9.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1532/R din 24 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamantul A..

II.1. Motivele de recurs

Se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2638 coroborate cu art. 2640 alin. (2) din C. civ. (motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul în care a interpretat greșit modul în care se aplică acest articol în determinarea legii aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Astfel, se arată că instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 2638 alin. (2) din C. civ., considerând în mod vădit eronat, că în contractele de împrumut prestația caracteristică este restituirea împrumutului și nu remiterea împrumutului, făcând o confuzie între cele două noțiuni distincte "prestație" și "obligație".

Se susține că afirmația instanței de apel conform căreia "(...) prestația caracteristică într-un contract de împrumut este obligația de restituire asumată de către împrumutat" este o primă eroare majoră săvârșită de instanța de apel.

Instanța face o a doua greșeală vădită considerând că "remiterea materială a bunului împrumutat, în speță, predarea banilor, este o condiție pentru încheierea contractului, iar nu o prestație născută din contract".

Față de jurisprudența națională, se consideră că instanța a aplicat în mod greșit prevederile C. civ. reținând că prestația caracteristică a contractului de împrumut ar fi obligația de restituire.

În realitate, obiectul contractului/prestația caracteristică este acordarea împrumutului și nu restituirea acestuia pentru că această prestație este indispensabilă raportului obligațional contractului. Obligația de restituire a sumei de bani nu poate exista în lipsa acordării acesteia de către creditor. În cauză nu are nicio relevanță faptul că împrumutul de consumație este un contract unilateral real, analiza se face în raport de toate clauzele contractuale (proveniența sumelor de bani și scopul acordării acestui împrumut). Noțiunea de "prestație caracteristică" este distinctă de noțiunea de "obligație".

Se mai arată că soluția dată pe fond cu privire la excepția prescripției extinctive este greșită în raport de termenul de prescripție reținut de instanțele de fond și de apel de trei ani, instanța trebuind să aplice legea italiană, respectiv termenul de 10 ani. Procurarea sumei de bani către pârâtă s-a făcut fără a avea un termen de restituire, în consecință, este aplicabil termenul de restituire stabilit de instanță prevăzut de art. 1817 din C. civ. italian prin formularea unei acțiuni prin care aceasta să stabilească un termen de restituire; în prezentul litigiu sunt incidente cauze de suspendare/întrerupere a prescripției extinctive raportate la circumstanțele cauzei.

La data remiterii banilor și nașterea contractului de împrumut, în 2005 (când s-a născut raportul juridic dedus judecății) cele 2 părți ale raportului juridic era căsătorite. Căsătoria dintre împrumutătorul și împrumutatul reprezintă un caz special de suspendare a curgerii termenului de prescripție extinctivă, astfel cum este reglementat de art. 2941 C. civ. italian care prevede că "prescripția se suspenda între soți".

În raport de aceste circumstanțe și de dispozițiile art. 2941 C. civ. italian rezultă că recurentul nu putea formula o acțiune în pretenții împotriva soției decât după divorț (după rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 5693/27.05.2009 adică 08.07.2009). Prin urmare, data nașterii dreptului material la acțiune după care începe să curgă prescripția este a doua zi după data rămânerii definitive a sentințe civile nr. 5693/27.05.2009 (adică data de 09.07.2009).

Conform art. 2943 alin. (3) din C. civ. italian, "prescripția se întrerupe prin orice altă acțiune care are rolul de a pune în întârziere debitorul." De asemenea conform art. 2944 din C. civ. italian "Prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului de către cei împotriva căruia dreptul poate fi pretins". Or, împotriva pârâtei B. au fost introduse mai multe cereri de chemare în judecată prin care s-a antamat problema sumelor de bani transferate în 2005, iar în dosarul nr. x/2017, intimata - pârâta a recunoscut în ședința de judecată din data de 15.10.2018 faptul prețul de 430.000 de Euro al terenului a fost achitat din banii subsemnatului (răspunsul la interogatoriu întrebarea nr. 2 - fila x), iar instanța a consemnat existența dreptului reclamantului de creanță, cu privire la care în mod eronat a constatat că a renunțat. (în acest sens a se vedea sentința civilă nr. 276/S/14.12.2018, fila x, alin. (13)-15)

Recurentul susține că termenul de prescripție prevăzut de legea italiană aplicabilă în speță este de 10 ani (ce a început să curgă în la data de 09.07.2009, după rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 5693/27.05.2009) a fost întrerupt, atât prin recunoașterea făcută de pârâtă în cadrul dosarului nr. x/2017 (fiind aplicabil art. 2944 din C. civ. Italian), cât și în raport de art. 2943 C. civ. italian (acțiunea în simulația vânzării bazată pe procurarea de fonduri fiind introdusă la data de 28.08.2017), prezenta acțiune fiind introdusă în noul termen de prescripție ce a început să curgă în data 15.10.2018.

Prin urmare,se susține că, raportându-ne la legea italiană, soluția dată de instanța de fond cu privire la excepția prescripției extinctive este greșită, acțiunea fiind formulată în termen.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata B. a formulat întâmpinare la recursul formulat în cauză de către recurentul - reclamant A., solicitând respingerea ca neîntemeiat cu consecința păstrării în integralitate atât a sentinței instanței de fond, cât și a deciziei pronunțate de către instanța de apel, ca fiind legale și temeinice.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prin decizia recurată, s-a stabilit că norma conflictuală pe baza căreia se determină legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, născut dintr-un contract de împrumut pretins încheiat între părți în anul 2005 (fără întocmirea unui înscris) este reprezentată de dispozițiile art. 2638 coroborate cu art. 2640 alin. (2) din C. civ., în virtutea prevederilor art. 207 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., fiind vorba despre facta pendentia la data intrării în vigoare a C. civ.

Recurentul – reclamant nu a contestat raționamentul juridic al instanței de apel, mai mult decât atât, a fost de acord cu constatarea conform căreia nu este incident în cauză Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale ("Roma I") – pentru motivul că se aplică doar contractelor încheiate după 17 decembrie 2009 –, dar nici vreo altă reglementare de drept al Uniunii Europene.

Prin urmare, instanța de recurs nu este învestită cu cercetarea legalității deciziei pe acest aspect (nici intimata nu a declarat recurs împotriva considerentelor deciziei de apel), astfel încât aplicarea dispozițiilor art. 2638 alin. (2) C. civ. reprezintă premisa necontestată de analiză a motivelor de recurs formulate de către reclamantul A..

De altfel, se reține că instanțele de fond din cauză au ajuns la aceeași concluzie în privința aplicabilității în cauză a legii române, cu toate că au aplicat o normă conflictuală diferită (tribunalul s-a raportat la reglementările dreptului Uniunii Europene), lucru posibil în contextul unor reglementări cu conținut similar, fie că este vorba despre C. civ. ori despre Regulamentul nr. 593/2008 (art. 4 alin. (2) sau reglementarea anterioară, reprezentată de Convenția de la Roma din anul 1980 (art. 4 alin. (2). Din perspectiva oricăreia dintre aceste reglementări, interesează legea țării în care își are reședința obișnuită debitorul prestației caracteristice.

Recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, în sensul în care a interpretat greșit modul în care se aplică art. 2638 alin. (2) C. civ. în determinarea legii aplicabile raportului juridic dintre părți.

Criticile recurentului nu sunt fondate.

În conformitate cu art. 2638 C. civ., atunci când părțile nu au ales legea aplicabilă – precum în speță -, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar potrivit alin. (2), "Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social."

Cât privește "prestația caracteristică" într-un act juridic, este corectă susținerea din motivele de recurs conform căreia conținutul acestei noțiuni este conturat prin raportare la obiectul obligațiilor asumate. Însuși obiectul obligației este definit de C. civ. ca fiind "prestația la care se angajează debitorul" (art. 1226 alin. (1), accepțiune consacrată și în doctrină în reglementarea vechiul C. civ., chiar dacă textul art. 962 nu permitea o distincție între obiectul obligației și obiectul contractului.

Din acest punct de vedere, se poate afirma că noțiunile de "prestație" și "obligație" nu se suprapun conceptual, din moment ce prima reprezintă obiectul obligației, în timp ce a doua este chiar raportul juridic, "legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată", conform art. 1164 C. civ. (cu toate că, în reglementarea anterioară, doctrina identifica obligația, în sens restrâns, cu prestația însăși, așadar o a doua semnificație a noțiunii).

Cu toate acestea, atare distincție nu este relevantă în cauză, contrar celor invocate de către recurent, care a reproșat instanței de apel confuzia între cele două noțiuni. În absența unei obligații asumate prin contract, nu se poate vorbi nici despre un obiect al obligației, respectiv despre o prestație.

Or, după cum s-a expus în decizia recurată, un contract de împrumut este de natură să creeze obligații doar în sarcina uneia dintre părțile contractante, anume în sarcina împrumutatului, motiv pentru care acest act juridic este un contract unilateral. Din perspectiva celeilalte părți, a împrumutătorului, remiterea sumei este o condiție ad validitatem de încheiere a contractului, fiind vorba despre un contract real, deoarece "pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului", conform art. 1174 alin. (4) C. civ. (calificare recunoscută și sub imperiul vechii reglementări).

O singură obligație născută din contract conduce la o singură prestație, aceea a împrumutatului, aspect ce caracterizează contractul de împrumut.

Prin urmare, nu se poate constata, așa cum arată recurentul, că în mod eronat instanța de apel ar fi conchis în sensul că în contractele de împrumut prestația caracteristică este restituirea împrumutului, și nu remiterea împrumutului, făcând o confuzie între cele două noțiuni distincte "prestație" și "obligație" și, totodată, că o a doua greșeală vădită a instanței ar fi constat în considerarea faptului că "remiterea materială a bunului împrumutat, în speță predarea banilor este o condiție pentru încheierea contractului, iar nu o prestație născută din contract".

În consecință, instanța de apel a conchis în mod corect, pe temeiul art. 2638 alin. (2) C. civ., că legea aplicabilă în speță este legea română, întrucât debitorul obligației contractuale, respectiv pârâta, are domiciliul în România.

La concluzia aplicabilității legii române se ajunge, însă, chiar dacă s-ar accepta, astfel cum susține recurentul, că, în cazul unui contract de împrumut, există două prestații caracteristice: nu numai restituirea sumei de bani, dar și remiterea sau punerea la dispoziție a acesteia.

Art. 2638 alin. (2) C. civ. se referă la debitorul prestației caracteristice, a cărui reședință obișnuită la data încheierii actului reprezintă reperul pentru determinarea legii aplicabile.

Din acest punct de vedere, interesează prestația a cărei neexecutare a generat litigiul și a cărei îndeplinire prin intermediul instanței de judecată se solicită prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, prezintă relevanță domiciliul sau reședința pârâtului care are calitatea de debitor al obligației pretins neexecutate, așadar domiciliul din România, în speță.

Nu în ultimul rând, este de menționat faptul că, potrivit art. 2565 alin. (1) C. civ., "În mod excepțional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărți poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanțelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături."

Pe acest temei, chiar dacă s-ar valida raționamentul juridic al recurentului reclamant, în sensul că prestația caracteristică în contractul de împrumut îi aparține și, mai mult decât atât, s-ar avea în vedere domiciliul din Italia, trebuie constatat că raportul juridic decurgând din contractul de împrumut pretins are o legătură foarte îndepărtată cu legea italiană, prezentând cele mai strânse legături cu legea română.

Astfel, rezultă din hotărârea primei instanțe pronunțată în cauză că reclamantul însuși a indicat în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată că împrumutul pretins i-ar fi fost acordat pârâtei, soția sa la acel moment, pentru ca aceasta să cumpere un teren amplasat în intravilanul municipiului Brașov.

Prin urmare, față de scopul imediat al împrumutului, astfel cum a fost învederat chiar de către reclamant, raportul juridic are legătură cu un contract de vânzare cumpărare a unui imobil din România, ceea ce justifică și în această situație aplicabilitatea legii române.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța a realizat o justă interpretare și aplicare a prevederilor art. 2638 coroborate cu art. 2640 alin. (2) din C. civ.

În conformitate cu art. 2663 C. civ., "Prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși."

Față de aplicabilitatea în speță a legii române, nu poate fi primită critica recurentului conform căreia soluția dată pe fond cu privire la excepția prescripției extinctive este greșită în raport de termenul de prescripție reținut de instanțele de fond și de apel, de trei ani, instanța trebuind să aplice legea italiană, respectiv termenul de 10 ani. Nu sunt aplicabile termenul de restituire prevăzut de art. 1817 din C. civ. italian sau prevederile privind cauzele de suspendare/întrerupere a prescripției extinctive raportate la circumstanțele cauzei din codul italian, așa cum consideră recurentul.

Nu mai prezintă relevanță susținerea că, la data remiterii banilor și nașterii contractului de împrumut, în 2005 (când s-a născut raportul juridic dedus judecății) cele două părți ale raportului juridic era căsătorite, căsătoria dintre împrumutător și împrumutat reprezentând un caz special de suspendare a curgerii termenului de prescripție extinctivă, astfel cum este reglementat de art. 2941 din C. civ. italian, în contextul în care acest cod nu se aplică.

Nici prevederile art. 2943 alin. (3), ale art. 2944 din C. civ. italian nu sunt incidente, pentru a concluziona că prezenta acțiune este introdusă în noul termen de prescripție ce a început să curgă în data 15.10.2018, așa cum acreditează recurentul reclamant.

Prin urmare, soluția dată de instanțele de fond cu privire la excepția prescripției extinctive este legală, acțiunea reclamantului nefiind formulată în termen.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1532/R din 24 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1532/R din 24 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 octombrie 2022.