ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Brașov, sub numărul de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 372.489,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în dosarele civile nr. x/2011, nr. y/2011* și nr. w/2011, ale Tribunalului Brașov, dosarele fiind soluționate, în mod definitiv, de Înalta Curte. Prin notele de ședință din 04 februarie 2020, reclamanta a precizat că valoarea pretențiilor este de 422.953,06 RON, din care suma de 132.853,59 RON reprezintă cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011, iar suma de 290.099,47 RON reprezintă cheltuielile de judecată efectuate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2011

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Brașov, secția I civilă. Prin sentința civilă nr. 230/S din data de 22 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă, pentru suma de 6.029,04 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în calea de atac a apelului, în dosarul nr. x/2011, față de decizia civilă nr. 1159/Ap din 05 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, pentru suma de 331.053,07 RON, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L. - în reorganizare judiciară - prin administrator judiciar Consorțiu format din CII C. și CII D., în contradictoriu cu pârâta B., și, pe cale de consecință: a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 45.289 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii avocat, taxă timbru și onorariu expert), în cadrul dosarului civil nr. x/2011 al Tribunalului Brașov, înregistrat în rejudecare sub nr. x/2011*, și în cadrul dosarului civil nr. x/2011 al Tribunalului Brașov. A respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 6.029,04 RON, pentru autoritate de lucru judecat și, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 371.635,02 RON; a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 2.500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale și a respins restul cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, ca neîntemeiate.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Prin decizia civilă nr. 821/Ap din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 230/S din 22 decembrie 2020 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă în dosarul nr. x/2020; a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, astfel: a obligat pârâta B. să-i plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 215.153,39 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii avocat, taxă timbru și onorariu expert), în cadrul dosarului civil nr. x/2011, înregistrat în rejudecare sub nr. x/2011*, și în cadrul dosarului civil nr. x/2011; a obligat reclamanta A. S.R.L. să-i plătească pârâtei B. suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale și a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate. A luat act de faptul că apelanta reclamantă A. S.R.L. nu a solicitat cheltuieli de judecată și a obligat apelanta reclamantă A. S.R.L. să plătească intimatei pârâte B. suma de 1250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 821/Ap din 24 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declarat recurs pârâta B.. Prin cererea de recurs, pârâta a susținut, în esență, următoarele: Prin primul motiv de recurs, subsumat de pârâtă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, pârâta a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde nicio referire la faptul că apelul acesteia a vizat și soluția dată de Tribunalul Brașov pe fondul cauzei (nu doar soluțiile privind excepțiile invocate). În dezvoltarea acestui motiv, pârâta a arătat că a criticat sentința pronunțată în fond și cu privire la soluția dată de Tribunalul Brașov referitoare la onorariile în cuantum de 28.200 RON percepute de Cabinetul de avocat E., respectiv de către Cabinetul de avocat F.. Astfel, deși curtea a reținut în preambul aceste aspecte, soluția a vizat numai criticile aduse modalității de soluționare a excepțiilor invocate, nefăcându-se nicio apreciere cu privire la motivele pentru care au fost respinse criticile vizând acordarea sumei de 28.200 RON, cu titlu de onorarii avocațiale de către prima instanță. Prin cel de al doilea motiv de recurs, se arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, curtea de apel acordând, pe de o parte, și onorariile în cuantum de 120.592,48 RON și 49.271,91 RON cuvenite av. G., deși pentru aceste onorarii nu au fost depuse contractele de asistență juridică, iar pe de altă parte, cu privire la alte onorarii, ale altor avocați, a reținut că nu pot fi acordate tocmai pentru că nu a fost depus contractul de asistență juridică. Cu privire la aceste onorarii, curtea de apel a reținut că din încheierile de ședință și din alte acte de procedură rezultă că av. G. a asigurat reprezentarea intimatei-reclamante A. S.R.L., în cele două dosare nr. x/2011 și respectiv nr.w/2011, redactând întâmpinări, concluzii scrise, note de ședință. Însă, cu privire la alte onorarii solicitate și pentru care nu s-a depus contractul de asistență juridică, aceeași curte de apel a reținut că nu s-a făcut dovada onorariilor solicitate și nu s-a dovedit raportul juridic dintre client și parte. Or, susține recurenta-pârâtă, în lipsa prezentării contractului de asistență juridică, nu se poate stabili o corelație între suma facturată și achitată și serviciile efectiv prestate în dosarele ce fac obiectul litigiului pendinte. Prin cel de al treilea motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care impun dovedirea prejudiciului și îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Recurenta opinează că instanța a analizat în mod superficial condițiile răspunderii civile delictuale, apreciind greșit că reclamanta a făcut dovada existenței prejudiciului în privința sumei de 215.153,39 RON reprezentând taxă de timbru, onorariu de expert și onorariu avocațial; nu a analizat și nu a argumentat condiția existenței prejudiciului, respectiv al caracterului cert al acestuia prin prisma documentelor existente la dosar, într-o manieră unitară și consecventă cu privire la toate onorariile solicitate. Totodată, arată că onorariile achitate către av. E. nu au la bază înscrisuri care să dovedească prestarea serviciilor avocațiale cu referire la dosarul civil nr. x/2011, niciunul dintre onorariile avocatului nu au fost dovedite cu copia contractului de asistența juridică, a facturii ori a chitanței. Drept urmare, suma facturată în cuantum de 6.000 RON nu poate fi circumscrisă serviciilor prestate în dosarul mai sus menționat. Cât privește suma de 16.000 RON reprezentând onorariu încasat de Cabinet de avocat F., subliniază că la dosar nu s-a depus factura nr. x care apare menționată în cuprinsul celor patru chitanțe și nici contractul de asistență juridică.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți la data de 23 august 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului nr.

Cererea de recurs a fost comunicată, însă intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare. Prin rezoluția din 04 noiembrie 2021, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului în ședința din 26 ianuarie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată are ca obiect pretenții constând în cheltuieli de judecată avansate de reclamantă în legătură cu dosarele civile nr. x/2011, nr. y/2011* și nr. w/2011 ale Tribunalului Brașov, cauze care au fost soluționate anterior formulării prezentei cereri, în mod definitiv. Prin sentința civilă nr. 230 din 22 decembrie 2020, prima instanță, Tribunalul Brașov a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 45.289 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorarii de avocat, taxă de timbru și onorariu de expert dovedite ca avansate de reclamantă în cadrul dosarelor civile nr. x/2011 și nr. y/2011 Analizând înscrisurile depuse în susținerea acțiunii, tribunalul a reținut că sunt întemeiate pretențiile reclamantei în ceea ce privește suma de 6.200 RON aferentă contractului de asistență juridică nr. x/12.10.2015 încheiat între reclamantă și Cabinet de avocat E. având ca obiect asistență juridică în dosarul civil nr. x/2011, în fața Curții de Apel Constanța; suma de 6.000 RON aferentă contractului de asistență juridică nr. x/20.05.2016 încheiat între reclamantă și Cabinet de avocat E. având ca obiect asistență juridică în dosarul civil nr. x/2011 în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție; suma de 16.000lei aferentă facturii fiscale nr. x/15.09.2016 emisă de Cabinet de avocat F. pentru asistență juridică și reprezentare în dosarul nr. x/2011 în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție; suma de 5.300 RON pentru onorariu expert achitat în dosarul nr. x/2011 și suma de 11.789 RON pentru taxa de timbru suportată de reclamantă în dosarul nr. x/2011. Restul pretențiilor decurgând din celelalte contracte de asistență juridică încheiate între reclamantă și avocații G., H., E. și F. au fost respinse motivat de faptul că nu a fost făcută dovada că aceste cheltuieli au fost făcute în cele două dosare. Prin decizia civilă nr. 821/Ap/24.06.2021, instanța de apel a respins apelul declarat de pârâtă; a admis, în parte, apelul declarat de reclamantă și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 215.153 RON reprezentând cheltuieli de judecată avansate de către societatea reclamantă în baza contractelor de asistență juridică încheiate cu avocat G., apreciind ca fiind dovedite. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a susținut, într-o primă critică, că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că nu au fost analizate motivele sale de apel care au vizat fondul raportului juridic litigios, cu referire la onorariile acordate în primă instanță, în cuantum de 28.200 RON percepute de Cabinetul de avocat E., respectiv de către Cabinetul de avocat F., iar în ce privește acordarea onorariului către av. G. cuprinde motive contradictorii. Contrar susținerilor recurentei, lecturarea considerentelor deciziei civile recurate relevă că instanța de apel a reținut, în ceea ce privește pretențiile constând în onorariul de avocat achitat de reclamantă către av. F., încuviințate de prima instanță, sunt datorate de către recurentă, reținând că acest avocat a avut delegație de reprezentare în dosarul nr. x/2011 ICCJ, emisă în baza contractului de asistență juridică nr. x/2014, a fost prezent la termenul de judecată din 05.12.2014, a redactat concluzii scrise și a susținut recursul. De asemenea, au fost avute în vedere activitățile desfășurate de acest avocat în dosarul nr. x/2011, în temeiul contractelor de asistență juridică nr. x/2012 și nr. 12/2013, constând în formularea unei cereri de studiu dosar anterior soluționării acestui litiigu de către Tribunalul Brașov, formularea cererii de probe și de concluzii scrise, a unei cereri de recuzare, faptul că a fost prezent la termenele de judecată, stabilite de acestea instanțe, situație de fapt în raport de care a apreciat că onorariul acordat de prima instanță, în cuantum de 16.000 RON este pe deplin justificat, neimpunându-se reducerea conform celor solicitate de către pârâtă. În ceea ce privește suma de 12.200 RON, stabilită în sarcina pârâtei prin hotărârea primei instanțe cu titlu de onorariu achitat de reclamantă către av. E., curtea de apel, în urma analizei înscrisurilor depuse la dosar, a constatat că s-a făcut dovada plății onorariului convenit de părți, la încheierea contractului de asistență juridică nr. x/2015, (depus la dosarul cauzei) pentru care au fost emise facturile nr. x/13.10.2015 și nr. y/25.05.2016, în sumă de 6.200 RON și respectiv 6.000 RON, sume achitate prin ordin de plată. Totodată, curtea de apel a reținut că faptul că nu a fost depusă nicio delegație a respectivului avocat pentru dosarul nr. x/2011 nu poate conduce la concluzia că serviciul de asistență juridică nu a fost prestat, întrucât contractul de asistență juridică poate fi încheiat numai pentru asistență juridică, activitate distinctă de reprezentarea beneficiarului în fața instanței. De asemenea, curtea de apel a analizat coroborat conținutul facturilor depuse în probațiune și cel al contractului de asistență juridică, probe administrate de reclamantă pentru dovedirea acestor pretenții și necontestate conform procedurii reglementate prin art. 301 alin. (1) din C. proc. civ., concluzionând că nu s-a probat că acestea au fost emise pentru un contract de asistență juridică permanentă. De asemenea, referitor la cuantumul acestor două onorarii, curtea de apel a reținut că acestea sunt justificate de complexitatea cauzelor aflate în rejudecare și respectiv în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că nu se impune reducerea onorariilor. Înalta Curte constată, așadar, urmărind raționamentul judiciar exprimat, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din analiza considerentelor deciziei recurate reieșind că aceasta conține o analiză reală și efectivă făcută de instanța de prim control judiciar relativ situației dedusă judecății, analiză care reflectă o evaluare a ansamblului probelor administrate prin raportare atât la susținerile făcute prin cererea de apel formulată de pârâtă, cât și la cadrul legal specific litigilor având ca obiect cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată. În plus, se impune a se observa că art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu presupune ca în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, acestea putând fi analizate în funcție de teza căreia i se subscriu, inclusiv prin inserarea unor considerente comune. Astfel, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil măsura dispusă, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns motivelor de apel care au învestit legal instanța. Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat soluția de menținere a dispozițiilor date de prima instanță și a analizat criticile aduse de pârâtă, iar împrejurarea că această analiză a fost realizată de către instanța de apel în cadrul unor considerente comune menite să răspundă argumentelor ambelor părți litigante care vizau fondul raportului juridic litigios, așa cum s-a întâmplat în cauză, fără a nu are semnificația susțintă de recurentă, anume aceea a omisiunii acestei instanțe de a analiza motivele de apel pe care le-a formulat cu privire la fondul raportului juridic litigios. Întrucât, în speță, instanța de apel a exercitat controlul de legalitate cu care a fost învestită prin cererea de apel formulată în cauză de pârâtă și a răspuns argumentat tuturor criticilor formulate de pârâta recurentă prin motivele de apel, arătând de o manieră coerentă și judicioasă care sunt considerentele pentru care, raportat la criticile apelantei-pârâte circumscrise fondului raportului juridic litigios, a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că susținerea recurentei în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde nicio referire la faptul că apelul a vizat și soluția dată de tribunal pe fondul cauzei apare ca lipsită de fundament. În plus, Înalta Curte constată că demersul analitic astfel realizat asupra probatoriului administrat a condus la stabilirea de către instanță a situației de fapt, iar reperul de evaluare a justeței pretențiilor reclamantei a fost reprezentat de situația de fapt stabilită în urma propriei evaluări. Împrejurarea că, în speță, instanța de apel a reținut o situație de fapt diferită de cea evocată de recurentă este consecința faptului că analiza probatoriului administrat a condus la configurarea respectivei situații, iar faptul că situația astfel stabilită în ceea ce privește apărările pârâtei din apel, a fost concordantă cu cea reținută de prima instanță și expusă în apărare de către reclamantă reliefează faptul că apărările pârâtei nu au fost susținute de probele pe care instanța le-a găsit ca fiind pertinente și concludente. Dezacordul recurentei față de evaluarea făcută de instanța de apel în privința probelor și față de situația de fapt reținută pe baza acestei evaluări nu are semnificația nemotivării hotărârii, ci reflectă o opinie diferită a părții recurente cu privire la modul de analiză a respectivelor probe. Cum în recurs nu este posibilă reevaluarea situației de fapt și a probelor, opinia astfel exprimată de recurentă nu poate constitui suportul realizării controlului judiciar în această etapă procesuală. Așadar, nici din această perspectivă nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Subsumat aceluiași motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește acordarea onorariilor de avocat către av. G., în condițiile în care pentru proba acestor onorarii, la a căror plată a fost obligată pârâta, nu au fost depuse la dosar contractele de asistență juridică, deși, cu privire la alte onorarii, prin decizia civilă recurată s-a apreciat că nu pot fi acordate tocmai pentru că nu au fost depuse aceste convenții. În ceea ce privește acest motiv de recurs invocat de recurentă, Înalta Curte reține că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată ori contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată. Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat în mod logic și coerent soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii, în condițiile în care instanța a analizat raporturile juridice dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză. Astfel, în speță, instanța de apel, în argumentarea soluției adoptate, a analizat fiecare sumă solicitată, în parte, și, în raport de probele dosarului, a admis sau a respins sumele solicitate în funcție de cum acestea au fost sau nu probate. În concret, cu privire la sumele solicitate cu titlul de onorariu achitate către av. G., instanța de apel a reținut că au fost depuse la dosar delegațiile avocațiale emise în baza contractelor de asistență juridică nr. x/2012 și nr. x/2012, pentru dosarele nr. x/2011 și respectiv nr. w/2011, iar în baza acestora, avocatul a asigurat reprezentarea părții redactând întâmpinări, concluzii scrise, fiind prezent la termenele de judecată și formulând concluzii în fața instanțelor judecătorești, activitate pentru care a emis facturile nr. x/05.01.2012 și nr. x/01.02.2012, ambele achitate, dovada plății fiind anexată la dosar. Drept urmare, este evident că instanța de apel, reținând realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al sumele solicitate, în mod judicios, a obligat pârâta la plata acestora. În ceea ce privește pretențiile constând în onorariile de avocat solicitate de reclamantă și apreciate de către instanța de apel ca nefiind fondate, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, că acestea au fost respinse nu pentru simplul fapt că nu au fost depuse contractele de asistență juridică, ci pentru că nu existau înscrisuri (nici contracte, nici delegații, acte de procedură întocmite în dosarele nr. x/2011, y/2011* și nr. w/2011 sau alte probe) care să facă dovada serviciilor juridice prestate și a legăturii de cauzalitate între sumele solicitate și culpa procesuală a pârâtei invocată de reclamantă drept cauză a cererii, mai exact că serviciile de asistență juridică pretise de reclamantă au fost prestate în dosarele menționate. În realitate, ceea ce invocă recurenta nu vizează o contrarietate între considerentele deciziei și nici între acestea și dispoziv, ci maniera în care instanța devolutivă a procedat la evaluarea și aprecierea probelor administrate de reclamantă în dovedirea pretențiilor deduse judecății, pretenții care au ca element comun faptul că reprezintă onorarii de avocat avansate de reclamantă în litigii anterioare. Astfel, prin construcția juridică prezentată recurenta urmărește reținerea unei alte situații de fapt decât cea stabilită de instanța devolutivă, ca efect al analizei coroborate a probelor apreciate ca fiind concludente sub aspectul analizat - acela al realității și necesității cheltuielor de judecată avansate de reclamantă în litigiile anterioare - contrar prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Or, o atare critică care vizează mijloacele de probă administrate în cauză și modalitatea în care acestea au fost evaluate de către instanța devolutivă, excedează controlului de legalitate care poate fi realizat în recurs, actuala structură a căii de atac a recursului permițând cenzurarea hotărârilor recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie. Drept urmare, se reține că decizia dată în apel nu cuprinde, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motive contradictorii, considerentele deciziei din apel prezentând în mod clar și coerent logic și juridic raționamentul care susține soluția de respingere a apelului pârâtei și de admitere a apelului reclamantei. În ceea de privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente: Astfel, recurenta pretinde că în cauză au fost aplicate și interpretate greșit de către instanța de apel normele care reglementează răspunderea civilă delictuală din perspectiva în care, în opinia acestei părți, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, condițiile stipulate de lege referitoare la declanșarea acestui tip de răspundere civilă, respectiv cea referitoare la certitudinea prejudiciului produs intimatei-reclamante A. S.R.L.. În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită, în speță, a prevederilor art. 1357 alin. (1) din C. civ., Înalta Curte apreciază că se impune a se reține statuările anterioare și obligatorii ale instanței supreme, din cuprinsul deciziei nr. 19/2013 pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, și deciziei nr. 59/2017, pronunțată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părții, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Așadar, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine părții care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Prin urmare, Înalta Curte reține că mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală. În consecință, în analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanțial din art. 1349 din C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noțiunii de "parte căzută în pretenții", reglementate de norma procesual civilă reprezentată de art. 453 din C. proc. civ.. Ca atare, regimul juridic al cheltuielilor de judecată fiind reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul, și care reprezintă, de fapt, un caz particular de răspundere civilă, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală. Analizând în continuare critica recurentei subsumată acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că, într-adevăr, o atare fundamentare a cererii în pretenții formulate de reclamantă presupune dovada unui prejudiciu cert înregistrat de titularul cererii, parte câștigătoare în litigiul care a generat avansarea cheltuilelilor de judecată, argumentele cu caracter teoretic expuse de recurentă fiind corecte din punct de vedere juridic. În speță, potrivit considerentelor hotărârii recurate, curtea de apel având obligația de a analiza legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, în limitele devoluțiunii în apel, prin raportare la faptele imputate pârâtei a concluzionat că aceasta poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 215.153,39 RON reprezentând taxe de timbru, onorariu de expert și onorariu avocațial, reținând că prejudiciul invocat de reclamantă a fost dovedit în limitele acestei sume, respectiv a reținut caracterul cert al acestui prejudiciu în raport de înscrisurile administrate de reclamantă și în baza cărora acesta a fost solicitat. Concluzia s-a impus în urma evaluării probatoriului, care a evidențiat că intimata a achitat aceste cheltuieli de judecată pentru asigurarea apărării sub forma asistenței juridice calificate și a reprezentării sale în dosarul nr. x/2011, înregistrat în rejudecare sub nr. x/2011* și, respectiv, în cadrul dosarului civil nr. x/2011 Se impune, totodată, a se observa că, pretinzând că intimata reclamantă nu a făcut dovada existenței și certitudinii prejudiciului în privința sumei de 215.153,39 RON, recurenta-pârâtă nu a demonstrat, prin raportare la situația de fapt reținută în apel, o ipoteză aptă să evidențieze aplicarea greșită în cauză a normelor legale anterior evocate și nu s-a raportat la niciun reper legal pe care instanța de apel să îl fi interpretat sau aplicat în mod greșit, din această perspectivă, ci a făcut trimitere la situația de fapt dedusă judecății, opinând, în esență, că instanța de apel a evaluat greșit probele constând în contractele de asistență juridică, împuternicirile avocațiale, ordinele de plată și facturile anexate la dosar și prezentând propria sa viziune asupra modalității în care ar fi trebuit analizate și evaluate aceste probe. Astfel, argumentele recurentei s-au limitat la a susține necesitatea prezentării contractului de asistență juridică pentru dovedirea plății efective a onorariului stabilit între parte și avocat, lipsa avocatului E. la termenele de judecată stabilite în dosarul nr. x/2011, respectiv la a evidenția pretinse neconcordanțe între mențiunile din contractul de asistență juridică nr. x/2016 și stadiul procesual al dosarului nr. x/2011, pretinsa omisiune a instanței de apel de a analiza integral clauzele contractelor de asistență juridică, respectiv la a evidenția mențiunile/modalitățile în care au fost redactate facturile evaluate de instanța de apel, și la a invoca lipsa concludenței acestei probe, respectiv la a pretinde inexistența unor înscrisuri apte să dovedească prestarea serviciilor avocațiale de către av. E., F. și G.. Față de modalitatea în care recurenta a înțeles să argumenteze incidența acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că verificarea modalității în care instanța de apel a interpretat și aplicat prevederile legale incidente nu poate porni decât de la starea de fapt reținută de către aceasta în cadrul deciziei recurate, și aceasta întrucât sarcina evaluării probelor în cauză și a stabilirii situației de fapt revine în exclusivitate instanțelor de fond, instanța de recurs efectuând exclusiv un examen de legalitate asupra deciziei pronunțate de instanța de apel. Or, analiza argumentelor recurentei presupune reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în fața de instanțelor de fond, ca urmare a reevaluării acestor probe, ceea ce nu este admisibil în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalității deciziei atacate, nu și a temeiniciei hotărârii (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.). Ca urmare, aceste critici nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. Drept urmare, nu se poate reține incidența unui viciu de legalitate a deciziei recurate din perspeciva modalității în care instanța de apel a realizat aplicarea și interpretarea normelor de drept incidente cauzei. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. PENTRU ACESTE MOTIVE,