ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1565/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 26.02.2021, la Tribunalul Covasna sub dosar nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 300.000 euro în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății și la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculată de la data de 20.12.2019 și până la data achitării integrale a debitului principal, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1270 C. civ., art. 1.350, art. 1.516 și art. 1549- 1552 din același cod.

Prin sentința civilă nr. 551/03.06.2021, Tribunalul Covasna a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta S.C. B. S.R.L și, în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L. Cluj Napoca.

Prin decizia civilă nr. 1549/AP pronunțată la 3 decembrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. Cluj Napoca împotriva sentinței civile nr. 551/03.06.2021 a Tribunalului Covasna, cu consecința schimbării acesteia, în tot, în sensul că: a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta S.C. B. S.R.L. Sfântu Gheorghe; a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Cluj Napoca în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Sfântu Gheorghe și a obligat-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 300.000 euro, în echivalent RON la cursul de schimb BNR din ziua plății, și la plata dobânzii calculate la aceasta, începând cu data de 20.12.2019, până la data achitării integrale a debitului; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.690,56 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță și, de asemenea, a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 23.850 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1549/AP din 3 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea principiului contradictorialității și disponibilității.

Din perspectiva principiului contradictorialității, redând dispozițiile art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., recurenta a solicitat a se observa că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, rămânând în pronunțare doar în ceea ce privește excepția prescripției invocată de pârâtă, prin întâmpinare.

Întrucât prima instanță a admis excepția prescripției, iar intimata-reclamata a formulat apel strict cu privire la raționamentele expuse de judecătorul fondului (discuțiile și dezbaterile din fața instanței de apel vizând in mod exclusiv respectivele critici formulate de apelantă cu privire la soluția dată excepției prescripției), celelalte aspecte referitoare la fondul cauzei nu au mai fost puse în discuție de către instanța de apel.

Cu toate acestea, deși a rămas în pronunțare cu privire la fondul apelului (referitor la excepția prescripției), instanța de apel s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor cauzei, chiar dacă acestea nu au fost puse in discuția părților și, în speță, se impunea pronunțarea unei hotărâri intermediare de admitere a apelului și citarea ulterioară a părților pentru judecarea procesului cu evocarea fondului cauzei.

După redarea art. 14 alin. (4), (5) și 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs să observe că, prin întâmpinarea formulată în fața tribunalului, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., iar, întrucât prima instanță a rămas în pronunțare doar în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active nu a mai fost nici pusă în discuția părților și nici soluționată de tribunal.

Ulterior, în etapa procesuală a apelului, instanța nu a mai pus în discuție excepția lipsei calității procesuale active, deși, conform art. 14 alin. (5) C. proc. civ., se impunea ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților.

Cu toate acestea, în cuprinsul hotărârii recurate, instanța de apel a făcut o scurta referire la excepția arătată, fără a o analiza în concret și fără a o pune in discuția contradictorie a părților, încălcând, astfel, regulile de procedura impuse de principiul contradictorialitatii, guvernat de dispozițiile art. 14 C. proc. civ.

Referitor la încălcarea principiului disponibilității, evocând dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (6) din același cod, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a depășit limitele învestirii, având în vedere că reclamanta și-a precizat cererea de chemare in judecată la primul termen, stabilind, în mod exclusiv, drept cauză a cererii formulate, rezoluțiunea convenției nr. 6/11.02.2015, precum și având în vedere că nu a formulat apel împotriva celor reținute de prima instanță cu privire la această precizare.

Așa fiind, apelanta nu putea schimba cadrul procesual obiectiv în calea de atac a apelului (art. 478 alin. (1) C. proc. civ.) și nu își putea întemeia pretențiile pe o cu totul altă stare de fapt.

Instanța de apel putea analiza doar termenul de prescripție și cazurile de întrerupere ale acestuia prin raportare la antecontractul de vanzare-cumparare nr. x/2015; nu se puteau referi la cea de-a doua pretinsă înțelegere intervenită între părți fără să fi fost sesizată în mod legal, în condițiile în care temei al pretențiilor 1-a constituit doar raportul juridic inițial și dreptul de restituire născut in baza sa, nu și alte pretinse noi convenții.

Cu toate acestea, temeiul admiterii apelului și, în consecință, a cererii de chemare in judecată l-a constituit această a doua convenție.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată nu îndeplinește exigențele motivării hotărârii judecătorești impuse de art. 425 C. proc. civ. și, totodată, conține motive contradictorii.

Referitor la cerința motivării, s-a menționat că în considerentele deciziei atacate s-au reținut următoarele: ulterior antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2015 părțile au agreat o nouă înțelegere, conform căreia societatea parata si-a asumat fata de apelanta reclamanta obligația de a transmite dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole in suprafața totala de 21 ha, situate in localitatea Borosneu Mare, județul Covasna, înscrise in C.F. nr. x, părțile convenind ca societatea pârâtă să păstreze cu titlu de plată în avans suma de 300.000 Euro achitată de către apelanta reclamanta in anul 2015, in temeiul antecontractului. Ca urmare a neindeplinirii obligației de către pârâtă, prin notificarea de rezoluțiune nr. x/19.11.2019, apelanta a procedat la rezoluțiunea acestei noi înțelegeri, solicitând intimatei pârâte să restituie suma de 300.000 euro.

Prin raportare la considerentele relevate, se solicită a se observa că instanța de apel nu arată care sunt probele pe care se fundamentează aceste constatări, ingnorând în totalitate argumentele recurentei-pârâte, potrivit cărora între B. și intimata-reclamantă A. nu a mai fost încheiată nicio nouă înțelegere privind înstrăinarea unor alte terenuri, ulterior desființării antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2015, și creând o nouă situație de fapt.

De altfel, constatările anterior citate sunt în vădită contradicție cu alte considerente reținute de către instanța de apel în decizia recurată, potrivit cărora "părțile nu au mai încheiat convenția din 2017 cu privire la folosirea sumei de 300.000 euro achitate ca avans in baza antecontractului reziliat la 14.12.2015".

Contradictorialitatea considerentelor este și mai evidentă, în condițiile în care instanța de apel apreciază că s-a și întrerupt teremenul de prescripție al obligației de restituire născută în baza rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2015, dar s-a născut și o obligație nouă de restituire ca urmare a încheierii unei noi convenții în anul 2017.

Este evident că decizia atacată nu a fost în mod corect fundamentată pe ansamblul probatoriu administrat în cauză, în condițiile în care nu există niciun înscris sau corespondență din cuprinsul cărora să rezulte că între părți (A. și B.) a fost încheiată o nouă înțelegere în cursul anului 2017 sau că pârâta ar fi recunoscut, în mod expres sau tacit, debitul pretins a fi datorat către A..

De asemenea, trebuie observat că raționamentele expuse prin decizia recurată nu cuprind nicio analiză a modalității în care trebuie să aibă loc recunoașterea dreptului (art. 2538 C. civ.) pentru ca aceasta să producă efectul întreruptiv al prescripției. Deși, prin actele procesuale efectuate în fața instanței de apel, a subliniat recurenta, nu a recunoscut niciodată debitul pretins a fi datorat către A. și nici nu a făcut o asemenea recunoaștere în mod direct către intimata-reclamantă, judecătorul apelului nu a expus niciun punct de vedere pe marginea acestor argumente.

Concluzionând, după prezentarea unor opinii teoretice și jurisprudențiale, recurenta a solicitat instanței de recurs să constate că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și, in același timp, nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate argumentele esențiale și decisive prezentate în cuprinsul actelor sale procesuale depuse la dosar.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2538 C. civ.

În acest sens, s-a arătat că îndeplinirea unor obligații contabile și fiscale legale, nu pot fi interpretate ca având efect de recunoaștere și, cu atât mai puțin, nu pot fi considerate ca reprezentând o manifestare de voință voluntară de recunoaștere a unui debit.

De asemenea, în ceea ce privește recunoașterea ca ipoteza de întrerupere a prescripției, s-a arătat că este extrem de important elementul ce trebuie recunoscut. In speță, ceea ce ar fi trebuit recurenta să recunoască este obligația de restituire a sumei de 300.000 de euro, ca urmare a rezoluțiunii antecontractului nr. x/11.02.2015, iar nu recunoașterea faptului că a încasat această sumă de la reclamantă.

Așa fiind, recurenta nu a recunoscut niciodată că are de restituit intimatei-reclamante A. suma solicitată prin cerererea de chemare în judecată și, cu atât mai mult, nu a făcut niciodată o astfel de recunoaștere în mod direct către intimata-reclamanta.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut, în mod eronat, în considerentele hotărârii că "intimata pârâtă a înregistrat sumele încasate de la apelanta reclamantă în situațiile financiare anuale întocmite și depuse în perioada 2015-2019, înscrierea acestor sume reprezentând nu doar o recunoaștere a încasării datoriei față de reclamantă, potrivit art. 280 C. proc. civ., ci și o recunoaștere a obligației de restituire în temeiul art. 5 alin. (2) din contract".

Cu privire la aceste considerente, recurenta a solicitat a se observa că înregistrarea unor sume în contabilitatea internă a unei societăți nu poate echivala cu un act de recunoaștere a dreptului, în sensul avut în vedere de art. 2538 C. civ. și, cu atât mai mult, nu poate echivala cu o recunoaștere a dreptului făcută în mod direct creditorului.

Prin urmare, în mod eronat a reținut instanța de apel că înregistrarea în contabilitatea internă a avansului achitat de către A., în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/2015, reprezintă un act întreruptiv de prescripție.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit și Declarația nr. 42152/12.10.2018, dată de către reprezentantul recurentei în legătură cu adresa de înființare a popririi asupra sumelor datorate de aceasta către intimata-reclamantă și a reținut, totodată, de o manieră părtinitoare că recurenta ar fi recunoscut față de intimata-reclamantă A. existența obligației de restituire a sumei de 300.000 de euro.

O altă recunoaștere identificată in mod părtinitor de către instanța de apel face referire la un anumit e-mail transmis de reprezentantul recurentei-pârâte către intimata-reclamanta la data de 23.07.2019. Potrivit instanței de apel, prin acest e-mail "se confirma utilizarea avansului de 300.000 euro conform noii înțelegeri dintre părți în legătură cu predarea terenurilor, astfel că nici la acea dată, nu se putea pune problema restituirii sumei de 300.000 euro și nici cu privire la începerea curgerii termenului de prescripție privind restituirea echivalentului în RON a sumei de 300.000 euro".

Contrar considerentelor anterior arătate, potrivit acestui e-mail nu se recunoaște niciun drept de restituire a sumelor solicitate de A. prin cererea de chemare in judecată și nici nu se recunoaște de către recurentă că ar fi fost de acord cu perfectarea sau executarea vreunei alte convenții încheiate cu A. în afară de antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/2015.

În mod greșit a reținut instanța de apel că obligația de restituire a devenit exigibilă începand cu anul 2019, în condițiile în care termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 29.12.2015 și s-a implinit la data de 29.12.2018, iar în această perioadă nu a intervenit niciun act înreruptiv al prescripției săvârșit de recurentă.

In concluzie, recurenta solicită a se observa că nu a fost dovedit nici unul din cazurile de întrerupere a termenului de prescripție, întrucât nu a executat voluntar nicio plată parțială din suma de 300.000 euro, nu a recunoscut expres, dar, nici tacit, că datorează această sumă, ci, a rezultat din înscrisurile menționate, că a negat existența obligației de plată a vreunei sume către intimata-reclamantă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și totodată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și admiterea recursului formulat.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează să o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că o parte din criticile prezentate în cuprinsul cererii de recurs pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În prima parte a recursului s-a susținut că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Într-o primă critică, subsumată acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă, redând dispozițiile art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., susține, în sinteză, că, deși tribunalul a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului (rămânând în pronunțare doar în ceea ce privește excepția prescripției), instanța de apel s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor cauzei, chiar dacă acestea nu au fost puse în discuția părților și chiar dacă, în speță, se impunea pronunțarea unei hotărâri intermediare de admitere a apelului și citarea ulterioară a părților pentru judecarea procesului cu evocarea fondului cauzei.

Această critică este nefondată.

Astfel, în primul rând se impune a fi menționat că, deși recurenta-pârâtă redă art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., nici această prevedere legală și nicio altă dispoziție normativă, nu instituie obligația instanței de apel de a pronunța inițial o hotărâre intermediară (de anulare a sentinței) și, ulterior, printr-o hotărâre distinctă, de a pronunța o soluție în evocarea fondului, în cazul incidenței unei situații, precum cea în speță.

În al doilea rând, trebuie arătat că, prin întâmpinarea formulată în fața instanței de apel, intimata-pârâtă a arătat că înțelege să reitereze și să se prevaleze "de toate cele invocate la judecarea fondului cauzei, atât ca excepții (excepția lipsei calității procesuale active a apelantei) cât și pe fondul cauzei", solicitând, dacă se va proceda la judecarea fondului cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

De asemenea, se observă că, în cauză a existat o dezbatere publică asupra probelor, astfel cum reiese din încheierea pronunțată la 8 septembrie 2021, iar, la termenul când pricina a rămas în pronunțare, 24 noiembrie 2021, instanța a acordat cuvântul părților "asupra apelului formulat". Astfel, apelanta-reclamantă, prin avocat, a solicitat admiterea apelului, cu consecința respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și, rejudecând fondul, admiterea cererii de chemare în judecată, iar avocatul intimatei-pârâte, a solicitat respingerea apelului formulat și menținerea hotărârii atacate, rezumându-se a susține concluzii orale în sensul celor reținute în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării.

În acest context, se reține că regula instituită prin art. 480 din C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanța de apel, care judecă litigiul, în raport cu care care urmează a fi analizate, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, așa cum a procedat, în mod corect, instanța de apel.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă pornește de la faptul că, prin întâmpinarea formulată în fața tribunalului, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, care, însă, având în vederea reținerea cauzei în pronunțare pe excepția prescripției, nu a mai fost pusă în discuția părților și nici nu a fost soluționată de tribunal; apoi, redând dispozițiile art. 14 alin. (4), (5) și 6 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de prim control judiciar că, în apel, nu a mai pus în discuția contradictorie a părților această excepție, deși legea o impunea, subliniind că în cuprinsul deciziei atacate s-a făcut o scurtă referire la respectiva excepție fără a fi analizată în concret. Procedând în acest mod au fost încălcate regulile de procedură impuse de principiul contradictorialitatii, guvernat de dispozițiile art. 14 C. proc. civ.

Această critică nu este fondată.

Se constată că pârâta, care a câștigat procesul în primă instanță, a invocat în fața acesteia excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar, prin sentința apelată a fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă, în considerentele hotărârii respective, reținându-se, de altfel, că: "Față de aceste clarificări ale obiectului acțiunii instanța a mai constatat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei nu a fost invocată față de pretențiile reclamantei izvorând din contractul încheiat între părți în anul 2015 ci pârâta a arătat că invocă această excepție doar în cazul în care s-ar considera că o promisiune de vânzare cumpărare din anul 2017 ar fi desființată. În consecință, pârâta nu a invocat faptul că reclamanta nu ar fi parte în raportul juridic dedus judecății".

În speță, pentru a putea reproșa instanței de prim control judiciar faptul că a permis să rămână neanalizată în concret excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, pârâta trebuia să învestească instanța de apel în acest sens, prin intermediul unui apel incident, or, împotriva sentinței tribunalului a declarat apel doar reclamanta.

În contextul relevat, văzând soluția primei instanțe, Înalta Curte amintește că, prin art. 472 C. proc. civ., este reglementată instituția apelului incident. Această cale de atac este pusă la dispoziția părții care are interesul de a exercita apel împotriva hotărârii primei instanțe (de exemplu, atunci când ambele părți cad în pretenții), dar nu declară calea de atac în speranța că nici partea adversă nu o va face, sau părții al cărei interes de a declara apel se naște numai în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac și există riscul reformării hotărârii primei instanțe.

Cu toate acestea, deși pârâta, în considerarea obligației de diligență impusă părților de dispozițiile procesuale civile și, în conformitate cu dispozițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., avea posibilitatea de a declara apel incident cu referire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, nu a înțeles să uzeze de acest drept.

Prin urmare, apectele privind respectiva excepție, împotriva cărora nu s-a formulat cale de atac intră în autoritatea de lucru judecat, așa cum rezultă din interpretarea art. 430 alin. (2) C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă nu mai poate aduce în dezbatere în prezenta etapă procesuală aceasă chestiune.

În consecință, criticile invocate de recurentă privind încălcarea principiului contradictorialității de către instanța de apel nu pot fi primite.

Subsumat aceluiași motiv de casare, referitor la încălcarea principiului disponibilității și, evocând dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., respectiv art. 22 alin. (6) din același cod, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a depășit limitele învestirii, având în vedere că reclamanta și-a precizat cererea de chemare in judecată la primul termen, stabilind, în mod exclusiv, drept cauză a cererii formulate, rezoluțiunea convenției nr. 6/11.02.2015, precum și având în vedere că nu a formulat apel împotriva celor reținute de prima instanță cu privire la această precizare. Așa fiind, apelanta nu putea schimba cadrul procesual obiectiv în calea de atac a apelului (art. 478 alin. (1) C. proc. civ.) și nu își putea întemeia pretențiile pe o cu totul altă stare de fapt.

Nici această critică nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, art. 22 alin. (6) din același cod, prevede că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

În aplicarea principiului disponibilității, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, dispoziție respectată de instanța de apel, care a procedat la analiza cererii cu care a fost învestită și a decis în limitele acesteia și a căii de atac formulate.

Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a depășit limitele învestirii, în condițiile în care reclamanta a susținut, prin cererea de chemare în judecată (inclusiv prin cele menționate în încheierea primei instanțe din 6.05.2021, la care recurenta a făcut, în mod expres, referire) și prin cererea de apel, că antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.02.2015 este actul în temeiul căruia s-au făcut plățile a căror restituire se solicită, dar și că, ulterior, între părți a intervenit o nouă înțelegere, în cadrul căreia părțile au convenit că avansul de 300.000 euro nu se va restitui, ci va fi folosit ca avans pentru transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor din localitatea Boroșneu Mare.

Față de considerentele anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor în cererea de recurs se deduce că ipotezele avute în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare anterior arătat vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată și motivarea contradictorie.

În primul rând trebuie reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Totodată, Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns tuturor apărărilor formulate și, prin urmare, nu se poate reține că aceasta ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme problema de fond supusă judecații a fost analizată.

În speță, nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte vizând lipsa unei motivări sub aspectul neindicării probelor pe care se fundamentează constatările instanței de apel, redate în cuprinsul cererii de recurs, ingnorând în totalitate argumentele sale și creând o nouă situație de fapt, precum și în privința vreunei analize a modalității în care trebuie să aibă loc recunoașterea dreptului (art. 2538 C. civ.), în condițiile în care criticile recurentei vizează, în realitate, aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să aprecieze probatoriul și să-și argumenteze soluția adoptată.

Oricum, orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în stabilirea situației de fapt și aprecierea probelor, excedează analizei specifice recursului, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

Examinarea concretă a circumstanțelor proprii pricinii deduse judecății, așa cum tinde să solicite recurenta, implică aspecte care țin exclusiv de situația de fapt și de probele administrate, astfel încât evaluarea are caracter cazual, nefiind întrunită ipoteza existenței unor motive de nelegalitate.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv.

Faptul că instanța nu este de acord cu argumentele unei părți, că soluția dată contravine solicitărilor formulate sau faptul că instanța a evaluat într-o anumită modalitate probele din dosar și a reținut o anumită stare de fapt nu echivalează cu lipsa unei motivări sau cu o motivare contradictorie.

Criticile privind contradictorialitatea, afirmată de recurentă, care se referă la analizarea întreruperii termenului de prescripție și la nașterea unei obligații noi de restituire ca urmare a încheierii unei noi convenții în anul 2017, la faptul că decizia atacată nu a fost în mod corect fundamentată pe ansamblul probatoriu administrat în cauză, în condițiile în care nu există niciun înscris sau corespondență din cuprinsul cărora să rezulte că între părți (A. și B.) a fost încheiată o nouă înțelegere în cursul anului 2017 sau că pârâta ar fi recunoscut, în mod expres sau tacit, debitul pretins a fi datorat către A., sunt legate de modul de soluționare a acestora prin raportare la probele administrate în cauză, la stabilirea situației de fapt, care sunt aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate, astfel încât nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a respectat cerințele art. 425 C. proc. civ. și a indicat în considerentele deciziei care sunt motivele pentru care a considerat că apelul reclamantei este fondat, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, și admiterii cererii de chemare în judecată, iar considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, au fost aduse o serie de critici, încadrate de recurentă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest context, Înalta Curte subliniază că Noul C. proc. civ. este categoric și are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deși aceasta nu era incidentă în cauză ș.a.m.d.

Or, criticile recurentei care vizează aprecierea instanței de apel asupra relevanței situațiilor financiare anuale întocmite și depuse în perioada 2015-2019, asupra declarației nr. 42152/12.10.2018, precum și asupra corespondenței electronice (e-mail din data de 23.07.2019), relativ la recunoașterea obligației ca ipoteză de întrerupere a prescripției, au în vedere aspecte de netemeinicie care nu pot fi supuse analizei în această etapă procesuală.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Inaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, in conditiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se opun unei astfel de examinări în recurs.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a probatoriilor în vederea reconsiderării situației de fapt, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării instanței de prim control judiciar date asupra probelor, cu toate că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că prin recursul dedus judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1549/AP din 3 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2022.