ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1228/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin Primar General și Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, a solicitat instanței să constate că pârâtul refuză restituirea apartamentului nr. x situat în strada x, nr. 108A, București. La data de 14.09.2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență funcțională și a declinat competența de soluționare în favoarea secțiilor civile. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 11.11.2016 sub nr. x/2016**. La termenul din data de 31.01.2017, reclamantul și-a precizat acțiunea arătând că solicită - în fapt - soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 05.11.2016. La termenul din data de 17.03.2017, reclamantul și-a precizat acțiunea arătând că nu mai insistă în soluționarea capătului de cerere cu privire la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, solicitând doar restituirea în natură a apartamentului și soluționarea notificării formulată în baza Legea 10/2001. Prin sentința civilă nr. 372/17.03.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca nefondată. Prin cererea depusă în dosarul nr. x/2016, formulată la data de 03.12.2018, reclamantul A. a solicitat completarea sentinței civile nr. 372/17.03.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în acest dosar.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 266/15.02.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția tardivității cererii de completare a sentinței civile nr. 372/17.03.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și a respins, ca tardivă, cererea de completare astfel formulată. Împotriva sentinței civile nr. 266/15.02.2019 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a formulat apel reclamantul A..

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1669/A din 4 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul A. ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul A..

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C4, la data de 07 aprilie 2022, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părților, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din cod. Părțile nu au depus punct de vedere la raport. Prin rezoluția din 09 mai 2022 s-a acordat termen la 26 mai 2022, în camera de consiliu, fără citarea părților, pentru analiza admisibilității în principiu a recursului. II. Considerentele Înaltei Curți În raport de prevederile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, admisibilitatea recursului, reținând următoarele: În speță, atât petitul acțiunii și precizările ulterioare, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării primei instanțe cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți, iar ulterior cu o cerere de completare a soluției pronunțate de tribunal. În drept, Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia a fost formulată acțiunea, în art. 26 alin. (3) teza a II-a, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prevede că: "Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel". Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziei sau a dispoziției motivate de respingere a notificării este supusă recursului, acesta fiind de competența curții de apel. Dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data de 25 noiembrie 2010. Or, în cauză, hotărârea tribunalului de respingere a cererii introductive a fost pronunțată ulterior acestei date, respectiv la 17 martie 2017, iar hotărârea ce privește completarea sentinței primei instanțe a fost pronunțată la 15 februarie 2019. În speță, se constată totodată incidența dispozițiilor tranzitorii ale art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., intrată în vigoare ulterior Legii nr. 202/2010 și care stipulează că: "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs, ori, după caz, legea folosește o altă expresie similară". Din interpretarea sistematică a dispozițiilor menționate rezultă că împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001, calea de atac recunoscută de lege este apelul, recursul fiind suprimat. Cum potrivit art. 446 din C. proc. civ.: "Încheierile pronunțate în temeiul art. 442 și 443, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 444 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea", rezultă că și împotriva hotărârii pronunțate de tribunal într-o cerere de completare a unei sentințe pronunțate în materia Legii nr. 10/2001, singura care de atac aflată la dispoziția părții interesate este apelul. Pentru argumentele expuse, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. cu cele ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ale art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 și art. 446 din C. proc. civ., rezultă că decizia nr. 1669/A din 04 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, nu este susceptibilă de recurs. Art. 457 din C. proc. civ., care consacră principiul legalității căii de atac, prevede la alin. (1) că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora trebuie să se realizeze în condițiile legii. Pentru argumentele expuse, se va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1669/A din 04 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.