Decizia nr. 1111/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 5/2021 a Tribunalului Dolj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 12 februarie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta Curtea de Conturi a României a chemat în judecată pârâtul BNP A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 261.901 RON, reprezentând prejudiciul cauzat Curții de Conturi a României prin neîndeplinirea obligațiilor profesionale prevăzute de art. 103 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, respectiv prin neînregistrarea în registrul de evidență a succesiunilor a deschiderii procedurii succesorale a defunctului B.. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1258, art. 1349, art. 1357 și art. 1359 din noul C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 5 din data de 12.01.2021, Tribunalul Dolj a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Curtea de Conturi a României prin președinte C., în contradictoriu cu pârâtul BNP A., ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul BNP A. în contradictoriu cu Casa de răspundere civilă a notarilor publici din cadrul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România. A fost admisă în parte cererea pârâtului BNP A. privind cheltuielile de judecată și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 3.570 RON în favoarea pârâtului, reprezentând onorariu avocațial. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Curtea de Conturi a României.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 310 din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Curtea de Conturi a României prin președinte C., împotriva sentinței civile nr. 5 din data de 12.01.2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu intimatul pârât BNP A. și chemata în garanție Casa de răspundere civilă a notarilor publici din cadrul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, ca nefondat. A fost obligată apelanta - reclamantă la plata către intimatul - pârât BNP A. a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Curtea de Conturi a României, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1258, art. 1349, art. 1357 și art. 1359 din noul C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală. Instanța de apel și-a fundamentat soluția exclusiv pe dispozițiile art. 431 C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat, fără a analiza în niciun fel îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, analiză care are prioritate în raport de instituția autorității de lucru judecat. Or, instanța de apel ar fi trebuit să verifice motivul pentru care dosarul nr. x/2016 a rămas în nelucrare, acesta fiind în mod cert culpa intimatului-pârât. Recurenta consideră că este corect raționamentul primei instanțe care a reținut existența faptei ilicite și a vinovăției pârâtului. Astfel, fapta ilicită constă în neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor stabilite de dispozițiile art. 237 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, de neînregistrare în registrul de succesiuni a dosarului succesoral, care a condus la imposibilitatea de identificare a moștenitorilor numitului B., respectiv la imposibilitatea reclamantei de a îndeplini condițiile impuse de art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru continuarea judecății. Fapta culpabilă a pârâtului este anterioară și determinantă în ce privește lăsarea în nelucrare a dosarului. Or, aceste aspecte ar fi trebuit analizate de către instanța de apel. Vinovăția pârâtului rezidă în neîndeplinirea obligațiilor profesionale prevăzute de lege și de regulamentul de aplicare a legii, respectiv neînregistrarea procedurii succesorale a numitului B., ceea ce a determinat comunicarea către reclamantă a unor informații false, de natură a produce acesteia prejudiciul în sumă de 261.901 RON. Se susține că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că repunerea pe rol a unei cauze suspendate în vederea introducerii cauză a moștenitorilor părții decedate nu poate avea ca temei anticiparea unor situații posibile, ci înscrisuri oficiale, emise de profesioniști în exercitarea atribuțiilor și în considerarea caracterului de serviciu de interes public. Or, singura autoritate competentă să furnizeze informațiile necesare pentru repunerea pe rol a cauzei a fost Camera Notarilor Publici Craiova, iar informațiile furnizate au fost false, datorită culpei pârâtului. În situația în care acesta și-ar fi îndeplinit obligațiile profesionale, nu ar fi fost nevoit să anticipeze că defunctul ar avea moștenitori. Se arată că fapta ilicită culpabilă a notarului public se impune față de culpa reclamantei determinată tocmai de conduita notarului public. Concluzionând, recurenta arată că instanța de apel nu a analizat îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii delictuale a pârâtului, soluționând cauza fără a analiza cererea sub aspectul normelor de drept material invocate.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât BNP A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, odată cu întâmpinarea a formulat și cerere de chemare în garanție a Casei de răspundere civilă a notarilor publici din cadrul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România, la a cărei susținere a renunțat la termenul de judecată din data de 19 mai 2022. Recurenta-reclamantă Curtea de Conturi a României a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Cu titlu prealabil, urmează a fi expusă situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare, nefiind contestată prin prezenta cale de atac. Obiectul prezentului litigiu îl constituie solicitarea reclamantei Curtea de Conturi de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului BNP A. în vederea acoperirii prejudiciului generat de imposibilitatea de judecare pe fond a cauzei înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului București, judecată pe care o apreciază că i-ar fi fost favorabilă. Prejudiciul invocat de reclamantă îl reprezintă suma de 261.901 RON, pe care trebuie să o plătească moștenitorilor lui B. în temeiul sentinței civile nr. 4711/10.09.2008 a Tribunalului Dolj, prin care a fost obligată Curtea de Conturi la plata sporului pentru gestionarea fondurilor comunitare în cuantum de 75% începând cu data de 01.02.2006 și pînă la încetarea discriminării, pentru un număr de 20 de auditori publici externi din cadrul Camerei de Conturi Dolj, printre care și defunctul B.. În baza acestui titlu executoriu defunctul B. a pornit executarea silită împotriva Curții de Conturi, fiind deschis dosarul de executare nr. 645/2016 de D., iar contestația la executare formulată de reclamanta de față a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 21833/05.12.2006 a Judecătoriei Sector 1 București. Prin decizia civilă nr. 2952/18.09.2018 Tribunalul București a constatat perimarea apelului declarat împotriva acestei sentințe, după ce, în prealabil cauza fusese suspendată de drept la data de 07.11.2017, în temeiul disp. art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a moștenitorilor intimatului B., decedat la 26.10.2017, aceștia nefiind însă indicați în termenul de 6 luni prevăzut de lege. Recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia nr. 452R/04.06.2019 a Curții de Apel București care a menținut soluția perimării, reținând culpa contestatoarei (reclamanta de față) în lăsarea în nelucrare a cauzei, și argumentând cu împrejurarea de fapt că, în cadrul procedurii de executare silită declanșată de moștenitorii defunctului, la data de 13.03.2018, a cunoscut numele moștenitorilor din înscrisurile ce i-au fost comunicate. În plus, a adăugat, că, la o dată anterioară, 2.11.2017, una dintre moștenitoare a formulat cerere privind plata ajutorului de deces către recurentă, ceea ce i-a conferit posibilitatea certă de cunoaștere a cel puțin unui moștenitor. De asemenea, s-a reținut că ulterior decesului lui B., moștenitorii legali ai acestuia au formulat o cerere de executare silită împotriva aceluiași debitor, în baza aceluiași titlu executoriu, cerere ce a făcut obiectul dosarului execuțional nr. x/2018 al D., în cadrul căruia executorul judecătoresc a emis, la data de 06.03.2018 somație de executare către Curtea de Conturi, ce a fost comunicată Curții de Conturi la 13.03.2018 și în cadrul căreia se face mențiunea expresă despre calitatea intimatei E. de a fi moștenitoare legală a defunctului B., după cum în dosarul nr. x/2018 se menționează expres că E. acționează în numele și ca mandatară a celorlalți moștenitori. S-a mai reținut că dispozițiile art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. impun obligația de indicare a moștenitorilor, nu și pe aceea de dovedire a calității acestora, drept urmare inducerea în eroare de către adresa Camerei Notarilor nu a fost considerată decisivă pentru nelăsarea în nelucrare a cauzei. Curtea de apel, prin decizia ce face obiectul prezentului control judiciar a reținut că printr-o decizie definitivă s-a statuat, asupra culpei în ceea ce privește lăsarea în nelucrare a cauzei, chestiune juridică care este invocată de Curtea de Conturi ca temei al răspunderii civile delictuale și în cel de-al doilea litigiu, astfel încât pronunțarea hotărârii anterioare lipsește de interes și de finalitate analizarea din nou a acestui aspect, astfel că, dând eficiență autorității de lucru judecat a hotărârii menționate anterior a apreciat că nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate între fapta notarului public și prejudiciul produs apelantei reclamante, constatând că în mod corect a fost respinsă acțiunea. Recurenta susține că au fost încălcate normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală deoarece instanța de apel și-a fundamentat soluția exclusiv pe dispozițiile art. 431 C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat, fără a analiza în niciun fel îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, analiză care ar avea prioritate în raport de instituția autorității de lucru judecat. Or, așa cum s-a arătat în precedent, instanța de apel a pornit de la situația factuală reținută cu autoritate de lucru judecat și de la concluzia instanței anterioare referitoare la existența culpei contestatoarei (reclamanta de față) în lăsarea în nelucrare a cauzei, care a condus finalmente la perimarea cererii sale de apel declarată împotriva sentinței prin care i se respinsese contestația la executare, observând că în prezentul litigiu nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate între fapta notarului public și prejudiciul produs apelantei reclamante, deci a constatat că nu este îndeplinită una dintre condițiile impuse de art. 1349 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Așadar, statuările din considerentele deciziei recurate în prezentul dosar nu constituie dezlegări noi, întrucât analiza faptei de inducere în eroare de către adresa Camerei Notarilor a fost efectuată în litigiul anterior și nu a fost considerată decisivă pentru lăsarea în nelucrare a cauzei, ba mai mult s-a constatat în mod exclusiv culpa Curții de Conturi în atitudinea procesuală ce a condus la perimarea cererii sale de apel. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", acest text reglementând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Prin urmare, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecății, Curtea de apel a apreciat în mod corect că în privința acelorași chestiuni nu poate exista o concluzie contrară celei anterioare, dezlegările acesteia impunându-se cu putere de lucru judecat. Curtea a luat act că, potrivit dezlegărilor anterioare, culpa în lăsarea în nelucrare a pricinii îi aparține reclamantei care nu a luat măsuri de a indica în termen util moștenitorii, a căror identitate îi fusese adusă la cunoștință pe alte căi, anterior împlinirii termenului, informațiile eronate din adresa Camerei Notarilor Publici, generate de lipsa înregistrării de către pârât a dosarului succesoral, nefiind considerate decisive pentru lăsarea în nelucrare a cauzei. Ca atare, în mod corect instanța de apel a observat că în cauza pendinte, deși a existat fapta imputată pârâtului BNP A., aceea de a nu lua măsuri de înregistrare în registrul de evidență a succesiunilor a deschiderii procedurii succesorale a defunctului B., aceasta nu a condus la producerea prejudiciului pretins, lipsind deci una din condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale a acestuia - aceea a legăturii de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu. Dat fiind că lipsa uneia din cerințele prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile art. 1258, art. 1349, art. 1357 și art. 1359 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală impune respingerea acțiunii, fără a mai fi necesară analiza celorlalte, nu se poate constata o nemotivare a soluției pronuntațe de instanța de apel și o eventuală incidență a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În aceste condiții apar ca fiind fără relevanță susținerile recurentei referitoare la neanalizarea existenței faptei ilicite pretinse (neîndeplinirea de către pârât a obligațiilor stabilite de dispozițiile art. 237 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, de înregistrare în registrul de succesiuni a dosarului succesoral) și a vinovăției pârâtului, câtă vreme instanța a arătat în mod coerent și clar că lipsește o altă condiție - aceea a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. De altfel, recurenta, susținând că fapta culpabilă a pârâtului este anterioară și determinantă în ce privește lăsarea în nelucrare a dosarului și apreciind că instanța ar fi trebuit să reverifice ea însăși motivul pentru care dosarul nr. x/2016 a rămas în nelucrare, încearcă să schimbe cele reținute de către Curtea de Apel București în cadrul deciziei nr. 452R/04.06.2019, ceea ce nu este permis în economia speței, în considerarea autorității de lucru judecat a hotărârii menționate și a situației factuale stabilite prin raportare la aceasta. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, așa cum solicită recurenta, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare și de a aprecia că omisiunea pârâtului de a înregistra dosarul succesoral a fost determinantă în lăsarea în nelucrare și perimarea cererii de apel a constestatoarei. Mai susține recurenta că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că repunerea pe rol a unei cauze suspendate în vederea introducerii cauză a moștenitorilor părții decedate nu poate avea ca temei anticiparea unor situații posibile, ci înscrisuri oficiale, emise de profesioniști în exercitarea atribuțiilor și în considerarea caracterului de serviciu de interes public, iar singura autoritate competentă să furnizeze informațiile necesare pentru repunerea pe rol a cauzei a fost Camera Notarilor Publici Craiova, informațiile furnizate fiind false, datorită culpei pârâtului, care dacă și-ar fi îndeplinit obligațiile profesionale, reclamanta nu ar fi fost nevoită să anticipeze că defunctul ar avea moștenitori. Cu privire la această critică, instanța de apel a arătat că potrivit dispozițiilor art. 415 pct. 2 C. proc. civ. judecata cauzei suspendate se reia prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moștenitorilor, deci când cererea de repunere pe rol este formulată de partea adversă, legiuitorul a impus, pentru repunerea pe rol a cauzei doar indicarea moștenitorilor nu și necesitatea depunerii de înscrisuri în susținerea cererii. Or, Înalta Curte constată că, și în ipoteza în care pârâtul ar fi înregistrat dosarul succesoral în discuție și astfel ar fi facilitat accesul reclamantei la informațiile privind moștenitorii defunctului, aceasta nu ar fi condus de plano la stabilirea unei alte soluții date acțiunii în cauza de față, câtă vreme o instanță judecătorească a statuat că aceasta cunoștea deja moștenitorii, anterior împlinirii termenului de perimare, pe alte căi, iar culpa în neindicarea în termen util a acestora îi aparține, nefiind deci direct determinată de omisiunea pârâtului. Față de considerentele expuse anterior se observă că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent reținută în considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că au fost interpretate și aplicate în mod corect dispozițiile C. civ., referitoare la îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii delictuale, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Față de cele mai sus arătate, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Curtea de Conturi a României împotriva deciziei civile nr. 310 din 23 noiembrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Cu referire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, de 1.785 RON reprezentând cheltuieli de transport și 4.760 RON reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte, făcând o apreciere a proporționalității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de recurs, raportat la pretențiile deduse judecății și complexității cauzei, constată că onorariul fixat de intimat cu apărătorul său este disproporționat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligată recurenta cu acest titlu la un cuantum care se apreciază că este corespunzător complexității cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar și deplasărilor la instanță. Pe cale de consecință, reținând culpa procesuală a părții căzute în pretenții și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata către intimat a sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din același act normativ.