ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5603/2021

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 1971/05.10.2016 cu privire la suma de 19.898 RON și obligării autorității publice pârâte la efectuarea plății sumei pretinse și la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1835 din 27 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat decizia nr. 1971/05.10.2016 emisă de pârât, cu consecința obligării pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă înregistrată sub nr. x/15.03.2016.

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, iar suma de 1.500 RON reprezentând onorariu avocat.

A respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1835 din 27 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

1.3.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe fiind criticată exclusiv cu privire la următoarele aspecte:

- soluția prin care s-a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/2015, iar nu ale Legii nr. 135/1995;

- soluția prin care s-a respins cererea A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

În esență, a susținut că raportul legal de garantare s-a născut odată cu raportul principal de asigurare, la momentul încheierii poliței RCA nr. x din 16.09.2013, drept urmare legea aplicabilă unui raport juridic, născut cu trei ani anterior adoptării Legii nr. 213/2015, este Legea nr. 136/1995. (Cum dispozițiile Legii nr. 136/1995 nu prevedeau un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit prin Legea nr. 213/2015, echivalează cu aplicarea retroactivă a legii, fapt ce contravine dispozițiilor constituționale din art. 15 alin. (12).

Concluzionând, a apreciat că soluția prin care instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) din noul C. civ. raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

În continuare, a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 13, 14 și 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE si art. 21 alin. (3) din Constituția României, privind dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

În acest sens, a arătat că potrivit dispozițiilor procedurale din Legea nr. 213/2015 care reglementează modalitatea de soluționare a cererilor de plată, FGA este obligată să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative atașate (inclusiv eventuale documente și/sau informații suplimentare solicitate de FGA) și normele aplicabile în materie și condițiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

În aceste condiții, este evident că odată ce FGA a soluționat cererea de plată și nu a înțeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidență a plafonului de 450.000 RON, este evident că fie FGA a verificat toate celelalte condiții și a ajuns la concluzia că acestea sunt îndeplinite, fie a renunțat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluționată pe fond. Or, în măsura în care ar fi fost posibilă o soluționare în etape a cererii de plată, aceasta posibilitate ar fi fost prevăzută în mod expres de procedura reglementată în Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ și care conferă instanței posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecății, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea și obligarea Fondului la plata sumei indicată în cererea de plată.

Pe de altă parte, soluția de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră efectele evocate supra și încalcă dreptul A. la soluționarea procesului (adică a întregii dispute cu FGA) într-un termen rezonabil.

A precizat că hotărârea recurată a fost pronunțată și cu nesocotirea dispozițiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF, întrucât nicăieri în Decizie nu se menționează că FGA și-ar fi limitat analiza la simpla depășire a plafonului si că nu ar mai fi analizat fondul cererii, așa cum susține pro causa în cadrul litigiului pendinte.

A solicitat obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

1.3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut caracterul contradictoriu al motivării primei instanțe în ceea ce privește calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamantei și greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, recurentul-pârât a prezentat interpretarea proprie a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015 arătând că, contestatoarea are o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu. În definirea noțiunilor de creanțe de asigurări și creditori de asigurări Legea nr. 213/2015 nu face referire la acțiunea de regres a asigurătorului de asigurare facultativă împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului și implicit împotriva asigurătorului RCA.

A menționat că activitatea de regres este o activitate de asigurare comercială. Ca natură juridică, acțiunea de regres este o acțiune de recuperare a unor sume achitate, iar nu o acțiune în despăgubiri, așa cum apreciază asigurătorii care formulează cerere de plată de la FGA, ca urmare a plăților efectuate pentru asigurații lor.

A susținut că recurenta-reclamantă, în urma subrogării în drepturile asiguraților săi Casco, devine un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, deținând mai multe creanțe de asigurări. Contestatoare a formulat cerere de plata la FGA ca și creditor de asigurare, în limitele și condițiile stipulate de Legea nr. 213/2015 privind FGA, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (12) din actul normativ menționat anterior, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Pe cale de consecință, consideră că recurenta-reclamantă nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asigurații săi Casco, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment B., cumulând creanțele de asigurare pentru care a formulat cerere de plată din disponibilitățile FGA.

În continuare, a arătat că din moment ce în procedura de faliment recurenta-reclamantă este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deține mai multe creanțe, este normal, ca și în procedura administrativă de plată desfășurată în fața FGA, să fie considerată tot un singur creditor de asigurare, fiind necesar ca dispozițiile legale să fie interpretate și aplicate unitar în ceea ce privește tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment.

Calitatea de creditor de asigurare al A. nu poate fi stabilită de către FGA, aceasta calitate decurgând din lege, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile impuse de actele normative incidente. Prin urmare, orice statuare a instanței de fond în sensul că FGA ar fi recunoscut calitatea de creditor de asigurare al A. nu prezintă niciun fel de relevanță, neputând constitui argumente în susținerea sau combaterea pretențiilor din cererea de chemare în judecată.

În continuare, a considerat că interpretarea dată de prima instanță art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică per creanță de asigurare/per poliță de asigurare, adaugă la lege.

În realitate, această concluzie a instanței de fond este vădit neîntemeiată și de natură să încalce grav atât dispoziții exprese din Legea nr. 213/2015, cât și însuși mecanismul garantării și scopul înființării FGA.

În măsura în care leguitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare creanță de asigurări" sau "pe fiecare poliță/contract de asigurare", iar nu "pe un creditor de asigurare".

În mod nelegal a înlăturat prima instanță susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B., calitatea de creditor a A. nu poate fi în niciun caz tratată diferit în cadrul celor două proceduri ce se desfășoară concomitent.

Dimpotrivă, în condițiile în care, în cadrul procedurii de faliment, A. figurează ca unic creditor cu o creanță compusă din totalitatea creanțelor dobândite prin subrogare, în mod evident, față de interdependența celor două proceduri, A. nu poate avea decât calitatea de unic creditor de asigurări și în cadrul procedurii administrative derulate în fața FGA.

A reiterat faptul că legea nu a lăsat la aprecierea si interpretarea pârților nașterea raportului juridic dintre FGA și creditorii de asigurări, nașterea obligației de garantare în sarcina FGA fiind stabilită în mod expres și neechivoc de către legiuitor, respectiv la momentul la care ASF, în calitate de autoritate competentă, constată starea de insolvență a asigurătorului.

Or, FGA intervine în acest context, contrar celor susținute de către instanța de fond, care a ignorat cu desăvârșire cadrul legal de reglementare a falimentului asigurătorului, reținând că determinarea noțiunilor "creanță de asigurări" și "creditor de asigurare" trebuie făcută prin raportare la definițiile de la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, nu prin raportare la definițiile date acestor noțiuni prin art. 3 alin. (1) lit. h) și i) din Legea nr. 503/2004 sau prin prevederile Legii nr. 85/2014.

În mod greșit a interpretat prima instanța și faptul că, prin aplicarea plafonului de garantare de 450.000 RON întregului portofoliu al creanțelor reclamantei, FGA a încălcat dispozițiile art. 44 alin. (2) și art. 53 din Constituție și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că A., deși are un drept de creanță născut din plata despăgubirii conform poliței CASCO, acest drept nu poate fi îndreptat decât împotriva asigurătorului falit, cu limitările prevăzute de legea insolvenței, a cărei compatibilitate cu dispozițiile Convenției nu a fost contestată și nici nu face obiectul discuțiilor din prezenta cauză .

În ceea ce privește o pretinsă creanță pe care ar deține-o împotriva FGA, aceasta este una condițională, nașterea creanței depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

De aceea, având în vedere că, solicitarea de plată a contestatoarei a fost respinsă, rezultă că nu s-ar putea susține că aceasta deține un "bun" în sensul autonom al Convenției.

1.4. Apărările formulate în cauză

Ambii recurenți au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă litigantă, fără a invoca excepții procesuale în cuprinsul acestora.

1.5. Procedura de soluționare a recursurilor

Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursurilor, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate în cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub numărul x/15.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 19.898 RON, reprezentând despăgubiri pentru daunele produse în urma unui accident rutier, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, astfel cum a fost dispus prin sentința civilă nr. 11332/09.09.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2015.

Prin Decizia nr. 1971/05.10.2016, pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de societatea A. S.A., având în vedere exclusiv faptul că în privința reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

În acest context, instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 1971/05.10.2016 cu privire la suma de 19.898 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte la efectuarea plății sumei pretinse și la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, s-a anulat decizia nr. 1971/05.10.2016 emisă de pârât, cu consecința obligării pârâtului să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă înregistrată sub nr. x/15.03.2016.

Ambele părți litigante au formulat critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

2.2. Recursul formulat de reclamanta A. SA

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă vizează următoarele aspecte:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, recurenta-reclamantă apreciind că prezenta speță este supusă dispozițiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici referitoare la respingerea cererii A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate, recurenta-reclamantă considerând că FGA este obligat să analizeze cererile de plată și să le soluționeze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative.

Instanța de control judiciar constată că este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esență, argumentația recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut în același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA emisă de B. și că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, normă care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților.

Art. 20 din această Normă prevede că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

Totodată, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii (15.03.2016), iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede că "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA.

Totodată, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant și, deși despăgubirile solicitate își au originea într-un fapt ilicit consumat anterior acestui din urmă moment, esențial pentru stabilirea legii civile aplicabile este momentul nașterii raportului juridic litigios de drept administrativ.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Concluzionând, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, întrucât raportul de drept administrativ dintre reclamantă și pârât s-a născut la data rămânerii definitive a încheierii din 03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015 (încheiere de deschidere a procedurii falimentului împotriva asigurătorului B.), respectiv la data de 28.04.2016, moment care se situează ulterior ieșirii din vigoare a art. 60 din Legea nr. 136/1995 și intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 213/2015.

Referitor la solicitarea de obligare directă a recurentului-pârât FGA la plata sumei pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse.

Or, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că argumentele de ordin critic formulate de recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs nu sunt în măsură să conducă la reformarea sentinței atacate.

2.3. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susținând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1835 din 27 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2021.