ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1786/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 16.12.2020, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 25157/25.11.2020 emise de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 460,34 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 București și cheltuieli de executare silită, cu cheltuieli de judecată ocazionate de proces.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 707 din 23 aprilie 2021, Curtea a admis cererea de chemare în judecată, a anulat Decizia nr. 25157/25.11.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 460,34 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 București. A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.078,06 RON cheltuieli de judecată, din care suma de 50 de RON reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 2.028,06 RON onorariu de avocat.

Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând, respingerea contestației intimatei-reclamante, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză. A susținut recurentul că obligarea la plata cheltuielilor de judecată își are izvorul în răspunderea contractuală, și nicidecum în contract, fiind vorba despre neexecutarea contractului de către părțile contractante. Fundamentul suportării cheltuielilor de judecată rămâne culpa procesuală decurgând din atitudinea părții care a ocazionat declanșarea demersului judiciar, acordarea acestora nefiind condiționată de motivele pentru care partea obligată la plata cheltuielilor a pierdut procedul. Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător, obligația sa de plată fiind una legală, iar nu consecința directă a riscului asigurat. Instanța de fond nu a înțeles că FGA nu plătește pentru asigurătorul falit, după cum nici asigurătorul falit nu plătește prin FGA. FGA analizează evenimentul asigurat și produs respectând dispozițiile legale și condițiile de asigurare încheiate de asigurătorul falit, dar nu se confundă cu asigurătorul falit, nefiind parte contractantă iar culpa contractuală nu îi aparține. Dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu prevăd asumarea de către FGA și a răspunderii contractuale pentru a putea fi atrasă culpa contractuală sau delictuală și, implicit, obligarea FGA la a suporta această culpă. FGA nu este succesor în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, nu este continuator sau garant. În raport cu Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cheltuielile de judecată își au izvorul în răspunderea contractuală, în neexecutarea contractului de către asigurătorul RCA, în prezent în faliment. Răspunderea contractuală este egalul executării prin echivalent, al daunelor-interese menite să compenseze prejudiciul generat de neexecutarea contractului sau, într-o altă formulare, să compenseze pierderea cauzată de neexecutarea obligației inițiale. Debitorul (contractual) trebuie să facă dovada executării ori a unei împrejurări neimputabile care a împiedicat executarea. Astfel, FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deține mai multe creanțe de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător, a faptului că FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și a faptului că legiuitorul a obligat FGA să analizeze și să instrumenteze dosarele de daună.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol nefiind dezvoltat în niciun fel de către recurentul-pârât. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004, anularea Deciziei nr. 25157/25.11.2020 emise Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea acestuia la plata sumei de 460,34 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2014 și cheltuieli de executare silită. Prima instanță a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei solicitate, însă Înalta Curte nu împărtășește soluția pronunțată de instanța de fond, apreciind că aceasta a interpretat eronat dispozițiile legale în ceea ce privește caracterul de creanță de asigurări a sumelor reprezentate de cheltuieli de judecată și de executare. Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține incidența art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv, "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, cheltuielile de judecată și cheltuielile de executare silită nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata altor sume de bani cu titlu de penalități de întârziere, dobânzi legale, cheltuieli de judecată sau cheltuieli de executare silită. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților, cheltuielilor de judecată sau cheltuielilor de executare silită întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului, criticile formulate de recurentul-pârât fiind, din această perspectivă, fondate. În raport cu considerentele Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept invocată de recurentul-pârât, mai exact a considerentelor de la pct. 123 și 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit caracterul de creanță de asigurări a cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de executare pretinse de la asiguratorul falit, în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ci, dimpotrivă, s-a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea ca despăgubirile solicitate de asigurator, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare. Pe de altă parte, este de observat că intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat. De reținut este și faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 București, ci B. S.A.. Prin urmare, asigurătorul poate datora cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului și a procedurii de executare silită. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25157/25.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod eronat că suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare ar reprezenta creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, temeiul răspunderii pârâtului neconstituindu-l contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015. Față de cererea recurentului de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite și a obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurent, constând în 100 RON taxă judiciară de timbru achitată pentru formularea recursului.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa hotărârea recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei A. S.A., ca neîntemeiată, obligând intimata-reclamantă la plata sumei de 100 RON către recurent, reprezentând cheltuieli de judecată recurs.