Decizia nr. 1091/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 25 iunie 2019, reclamanții Arhiepiscopia Ortodoxă Arad și Parohia Ortodoxă Română Turnu au chemat în judecată pârâții A., B. și C., solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.12.2010 de către Biroul Notarului Public D. prin care Parohia Ortodoxă Română Turnu, prin preotul paroh A. a vândut către preotul său paroh următoarele imobile: terenul extravilan arabil în suprafață de 140000 mp situat în extravilanul municipiului Arad, înscris în CF nr. x sub B,l.l- Arad provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x de sub Al CAD: 11511 și terenul extravilan arabil în suprafață de 3691 mp situat în extravilanul municipiului Arad, înscris în CF nr. x Arad provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x de sub Al CAD: 11512. Reclamanții au solicitat de asemenea constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 27.10.2008 de către Biroul Notarului Public D. prin care Parohia Ortodoxă Română Turnu, prin preot paroh A. a vândut către pârâtul preot paroh A. terenul arabil din extravilanul municipiului Arad în suprafață de 140000 mp, imobil înscris în CF x nedefinitiva - Arad cu nr. cad x de sub E. din CF x în baza actului de parcelare nr. x/2007 cu titlu de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991; anularea contractului de dare în plată autentificat sub nr. x din data de 20.01.2012 de către Biroul Notarului Public F. ca o consecință a anulării contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.12.2010 de către Biroul Notarului Public D. și contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 27.10.2008 de către Biroul Notarului Public D.. Au solicitat a se constata reaua credință a pârâților la încheierea contractelor mai sus menționate; obligarea pârâților să restituie Parohiei Ortodoxe Române Turnu imobilele ce au făcut obiectul contractelor anterior precizate, precum și îndrumarea Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară să efectueze cuvenitele modificări în Cartea Funciară.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Arad, secția I civilă. Prin sentința civilă nr. 308 din 14 decembrie 2020, Tribunalul Arad a respins acțiunea pentru constatarea nulității actelor juridice și restabilirea situației anterioare formulată de reclamantele Arhiepiscopia Ortodoxă Arad și Parohia Ortodoxă Română Turnu și le-a obligat pe acestea să plătească pârâtului C. cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 RON.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Timișoara Cluj, secția I civilă. Prin decizia civilă nr. 181 din 05 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele Parohia Ortodoxă Română Turnu și Arhiepiscopia Ortodoxă Arad împotriva sentinței civile nr. 308/14.12.2020 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019 și au fost obligate apelantele reclamante, în solidar, la plata sumei de 2500 RON către intimatul pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 181 din 05 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au formulat recurs reclamantele Parohia Ortodoxă Română Turnu și Arhiepiscopia Ortodoxă Arad. În cuprinsul cererii de recurs, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea în tot, cu reținere spre rejudecare, a deciziei civile nr. 181/05.10.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul x/2019 și a sentinței civile nr. 308 din data de 14.12.2020, pronunțată de Tribunalul Arad, iar, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată. În susținerea cererii de recurs, recurentele-reclamante au susținut că atât decizia civilă nr. 181/05.10.2021 pronunțată de Curtea De Apel Timișoara, cât și sentința civilă nr. 308 din data de 14.12.2020 pronunțată de Tribunalul Arad au fost date prin încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, respectiv ale art. 43, art. 49, art. 95, art. 170 alin. (10), din Hotărârea nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, ale art. 31 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești potrivit, ale art. 27 din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor și ale art. 1235, art. 1236, art. 996 și art. 998 C. civ. În dezvoltarea motivelor, recurentele au învederat că au solicitat instanței de judecată să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x din data de 03.12.2010 de către Biroul Notarului Public D. și sub nr. 1746/din data de 27.10.2008 de către Biroul Notarului Public D., arătând că acestea au fost încheiate: cu încălcarea interesului general; nu au avut o cauză licită și a lipsit consimțământul Parohiei Ortodoxe Române Turnu la încheierea celor două convenții. Arată că Tribunalul Arad, analizând doar motivele de nulitate (respectiv primele două capete de cerere) a apreciat că în ceea ce privește primul motiv de nulitate "nu se pune problema unei lipse a consimțământului, ci doar a valabilității acestuia, nevalabilitatea fiind afirmativ derivată din nerespectarea procedurilor interne ale bisericii și anume prevederile art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române", întrucât prin această procedură a aprobării vânzării de către consiliul eparhial nu se ocrotește un interes general, ci doar interesul particular al Bisericii Ortodoxe. În ceea ce privește cauza ilicită invocată s-a reținut că nu s-a dovedit în cauză, nefiind probat că scopul vânzării, de către reclamant "către sine a terenurilor a fost acela de a apropia terenurile în dauna intereselor parohiei pe care o conduce". În ceea ce privește încălcarea interesului general, consideră că prin vânzarea terenurilor în litigiu s-au încălcat norme legale care ocrotesc un interes general, aceste încălcări ale dispozițiilor legale eludând interesul general al comunității ortodoxe din Turnu. Cu privire la lipsa consimțământului Parohiei Ortodoxe Române Turnu la încheierea celor două convenții, arată că instanța de apel nu s-a aplecat asupra analizei textelor de lege care susțineau teza lipsei consimțământului la încheierea celor două tranzacții arătând în mod greșit că textele de lege de care s-au prevalat recurentele pentru susținerea cauzei de nulitate cu privire la lipsa consimțământului vizează nevalabilitatea acestuia și nu lipsa lui. Apreciază că instanțele de fond au pierdut din vedere dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, potrivit cărora "orice parohie din cadrul Bisericii Ortodoxe Române poate dobândi în proprietate sau în administrare, bunuri mobile și imobile asupra cărora poate dispune în conformitate cu statutele proprii 2. Conform acestor dispoziții legale, Parohiei Ortodoxe Române Turnu, nu îi era interzisă înstrăinarea bunurilor proprii, însă consimțământul parohiei trebuie exprimat potrivit HGR nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române și a Regulamentului pentru administrarea averilor bisericești aprobat de către Ministerul Cultelor prin Decizia nr. 32-234/1950 care se aplică pana la elaborarea unui alt regulament." Consideră că, în lumina acestor dispoziții legale, se poate concluziona că în prezenta cauză vorbim de o lipsă a consimțământului parohiei la încheierea contractelor de vânzare cumpărare ce fac obiectul prezentului dosar, în condițiile în care preotul paroh, fără respectarea procedurilor anterior menționate, nu a putut să exprime în numele parohiei sale consimțământul cu privire la înstrăinarea unui imobil, cu atât mai mult cu cât art. 95 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române prevede că doar Consiliul Eparhial are puterea de a lua hotărâri și de a-și exprima consimțământul cu privire la transmiterea cu orice titlu a folosinței sau proprietății asupra bunurilor imobile ale unităților bisericești din eparhie (vânzare, cumpărare, închiriere, schimb etc), precum și asupra grevării cu sarcini sau afectării de servituți a bunurilor acestor unități, cu excepția bunurilor sacre care sunt inalienabile. În ceea ce privește cauza ilicită, recurentele au arătat că instanțele de fond au pierdut din vedere și nu au aplicat în mod corect normele legale referitoare la reaua credință a intimatului și fraudarea intereselor comunității pe care a păstorit-o, care este dovedită prin simplul fapt că acesta a nesocotit cu bună știință dispozițiile legale urmărindu-și propriul său interes în detrimentul interesului comunității.

Apărările formulate în cauză. Intimații-pârâți A., B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 08 decembrie 2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Prin rezoluția din 16 februarie 2022, în baza art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) și (6) din C. proc. civ., modificat și completat prin Legea nr. 310/2018, s-a stabilit termen pentru analiza recursului la 18 mai 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Criticile de nelegalitate formulate de recurentele-reclamante împotriva deciziei atacate sunt fondate, în limitele și pentru considerentele următoare: Prin cererea de recurs, recurentele-reclamante s-au prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că prin decizia recurată instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept substanțial aplicabile pentru soluționarea pretențiilor deduse judecății, respectiv că în mod greșit instanța de apel a refuzat analiza cererii de chemare în judecată, prin prisma argumentelor care vizau nerespectarea procedurilor interne ale bisericii, și anume a prevederilor art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe. Înalta Curte reține că, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1235, art. 1236, art. 1236, art. 996 și art. 998 C. civ., precum și pe dispozițiile Regulamentului pentru administrarea averilor bisericești și pe dispozițiile H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, reclamantele solicitând constarea nulității absolute a două contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile ce au aparținut Parohiei Turnu, încheiate între reclamanta Parohia Turnu și pârâtul A.. Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, intimatul-pârât A., în calitatea sa de preot paroh al Parohiei Turnu, prevalându-se de adeverința cu numărul x/27.10.2008 și de procesele-verbale încheiate în data de 29.06.2008 și în data de 23.06.2007 cu ocazia întrunirii ședinței Consiliului Parohial al Parohiei Ortodoxe Române Turnu, a procedat la vânzarea către sine și familia sa a imobilelor care au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.12.2010 de către Biroul Notarului Public D. și al contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 27.10.2008 de către Biroul Notarului Public D.. Ulterior, intimații-pârâți A. și B. au transferat dreptul de proprietate asupra acestor terenuri în favoarea fiului lor, C., printr-un act de dare în plată, autentificat prin încheierea nr. 146/20.01.2012 a BNP F.. Darea în plată a fost încheiată în considerarea unui împrumut în valoare de 100.000 euro, acordat de pârâtul C. părinților săi în cursul anului 2004, împrumut în privința căruia a fost încheiat. În aceste condiții, reclamantele au formulat cererea de chemare în judecată, solicitând constatarea nulității absolute a celor trei contracte anterior menționate, susținând ca motive de nulitate absolută: lipsa consimțământului reclamantei Parohia Turnu la primele două înstrăinări făcute în favoarea pârâților A. și B., înstrăinare ce s-a realizat fără respectarea procedurii instituite prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008, precum și cauza ilicită a acestor acte juridice. În privința contractului de dare în plată, reclamantele au invocat principiul desființării actelor subsecvente, apreciind că nulitatea ce afectează primele două înstrăinări se răsfrânge și asupra contractului ulterior. Astfel învestită, prima instanță a reținut că, în ceea ce privește motivul de nulitate vizând lipsa unui consimțământ valabil exprimat, din argumentația reclamantelor raportată la starea de fapt, nu este vorba de o lipsă a consimțământului, ci de o nevalabilitate a acestuia. Totodată, prima instanță a reținut că distincția dintre nulitatea absolută sau relativă se face în funcție de interesul general sau particular al dispoziției legale încălcate și cum, în speță, nu se pune problema ocrotirii unui interes general, a constatat că nerespectarea procedurii obținerii aprobării consiliului eparhial nu constituie un motiv de nulitate absolută a contractului încheiat în lipsa aprobării. Dimpotrivă, este vorba despre un caz de nulitate relativă, iar instanța nu a fost învestită cu o cerere în acest sens. În ceea ce privește al doilea motiv de nulitate absolută, respectiv cauza ilicită, a constat că nu este dovedit în cauză, iar în ceea ce privește nulitatea actului de dare în plată, acest capăt de cerere fost respins fiind un capăt de cerere accesoriu, care urmează soarta capetelor principale. La rândul său, instanța de apel a confirmat soluția dată de prima instanță, reținând că, față de motivele invocate în susținerea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, în mod corect prima instanță le-a calificat ca vizând nevalabilitatea consimțământului, atâta timp cât se referă la lipsa aprobării Consiliului eparhial pentru înstrăinarea bunurilor imobile ale parohiei în conformitate cu dispozițiile art. 170 alin. (10) din Hotărârea nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române sau nerespectarea procedurii prevăzute pentru situația înstrăinării bunurilor imobile ale unei parohii. Totodată, a fost validată aprecierea primei instanțe în sensul că ceea ce se pretinde în speță este încălcarea unui interes privat, iar nu a interesului public. În acest context, instanța de apel a considerat că nu a fost învestită cu analiza unui petit în constatarea nulității relative și a apreciat că nu se mai impune analiza cererii prin prisma textelor legale care impun anumite aprobări și proceduri pentru vânzarea imobilelor unei parohii, cât timp ele vizează nevalabilitatea consimțământului, care este sancționată cu nulitatea relativă a actului juridic. Analizând prin prisma acestor statuări, criticile recurentelor, Înalta Curte constată că, în speță, așa cum rezultă din argumentația cererii formulate de recurentele-reclamante, acestea au invocat, în esență, în justificarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare, nerespectarea dispozițiilor normative care instituie o procedură specială în adoptarea deciziilor referitoare la pentru înstrăinarea imobilelor în litigiu, stabilită în Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești (recunoscut prin H.G. nr. 53/2008). Se impune a se observa că art. 209 alin. (1) din C. civ. prevede că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. Deopotrivă, noțiunea de consimțământ, ca element al voinței juridice, semnifică hotărârea de a te obliga juridicește și manifestarea ei exterioară, respectiv că în cazul persoanelor juridice consimțământul - are două componente intim legate între ele: decizia (înțeleasă ca act colectiv, volițional, iar nu ca act juridic) și reprezentarea (exprimarea voinței juridice). În lumina acestor considerente, în speță, invocarea nerespectării procedurii speciale instituite prin Regulamentul anterior evocat la momentul încheierii celor două contracte de vânzare, în ceea ce privește decizia de înstrăinare, înțeleasă ca act volițional al Parohiei Turnu, nu are valența lipsei consimțământului persoanei juridice reclamantă, întrucât, prin ipoteză, ceea ce se susține este faptul că la încheierea celor două contracte de vânzare cumpărare consimțământul a existat și a fost exprimat de pârâtul care reprezenta Parohia la momentul încheierii celor două contracte, însă a fost adoptată fără ca procedura specială de înstrăinare, să fie respectată, cele două contracte fiind încheiate fără aprobarea Consiliului Eparhial. În consecință, argumentele recurentelor către susțin lipsa consimțământului vânzătoarei la înstrăinarea imobilelor nu pot fi validate. Analizând, în continuare, susținerile din recurs subsumate pretinsei omisiuni a instanțelor devolutive de a analiza cauza prin prisma normelor speciale pe care recurentele și-au fundamentat cererea, respectiv a celor care circumstanțiază felul nulității invocate ca fiind nulitatea absolută a celor două convenții, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate. Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă." De asemenea, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. impune instanței obligația de a analiza ceea ce s-a cerut, respectiv, cererile în privința cărora instanța a fost legal învestită. Astfel, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut, iar înțelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cu care obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată. Ca urmare, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, revenind în sarcina instanței obligația de a clarifica acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greșit, sau cea în care deși se face referire la o anumită instituție juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituție. Din acest unghi, stabilirea corectă a cadrului judecății impune instanței să dea relevanță în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată aspectelor neîndoielnice, care reies din ansamblul acestui act procedural. În speță, instanțele de fond au procedat la o calificare a motivului de nulitate invocat de reclamante prin prisma dispozițiilor dreptului comun, respectiv C. civ., context în care au apreciat că reclamantele au invocat o cauză de nulitate relativă a celor două contracte de vânzare cumpărare, respectiv că nu au fost legal învestite cu analiza acesteia. Or, o atare analiză ignoră cadrul normativ special pe care reclamantele și-au fundamentat, deopotrivă, cererea, omițând că, în ipoteza actelor juridice de înstrăinare având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, au fost edictate norme speciale care reglementează, pentru ipoteza încheierii unor astfel de acte juridice cu încălcarea prevederilor statutare, un caz de nulitate absolută. Aceasta întrucât cauza cererii de chemare în judecată - fundamentul calificat juridic al cererii - este derivată din argumentul care susține pretenția, denumirea eronată a cauzei de nulitate nefiind aptă să înlăture obligația instanțelor de a analiza această cauză, așa cum rezultă neîndoielnic din prevederile art. 22 alin. (4) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. În acest sens, se impune a fi reținut că, potrivit art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, act normativ pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată,: "Actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută". Totodată, se mai impune a fi observat că principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală. Mai mult, o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, aplicându-se prioritar față de norma generală. Raportat la conținutul normei speciale anterior evocate, instanța de recurs reține că, de vreme ce cauza juridică a acțiunii reclamantelor a fost aceea a nulității absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare ca efect al unei pretinse încălcări a procedurii speciale care reglementează, în ipoteza bunurilor imobile aparținând cultului ortodox, adoptarea deciziilor referitoare la înstrăinarea acestor imobile, este fondată critica din recurs în sensul că în mod eronat instanța de apel nu a procedat la analiza nulității din perspectiva cauzei care a susținut această sancțiune. Cum în lipsa acestor verificări, controlul de legalitate nu poate fi exercitat, deoarece instanța de recurs nu are a se raporta la considerente specifice a căror verificare să poată fi realizată, raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că soluția dată cererii de apel echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, sancționată cu casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantelor. Se impune, așadar, refacerea cercetării judecătorești în raport de pretențiile real afirmate prin cererea de chemare în judecată, dar și de apărările dezvoltate în proces de pârâți. În referire la critica vizând greșita calificare a interesului ocrotit prin intermediul normelor a căror încălcare s-a invocat, se constată că pentru ipoteza încălcării prevederilor statutare la momentul încheierii actelor juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, normele speciale reglementează sancțiunea incidentă, stipulând că actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută. În acest context, nefiind în discuție o nulitate virtuală, devine irelevant în calificarea regimului sancțiunii incidente, criteriul interesului ocrotit. Ca urmare, critica recurentelor care aduce în dezbatere argumente care vizează această chestiune, a clarificării naturii interesului ocrotit prin adoptarea normelor speciale nu se mai impune a fi analizată. În ceea ce privește ultima critică formulată, circumscrisă cauzei ilicite a celor două contracte de vânzare cumpărare, recurentele au făcut, pe de o parte, trimitere la ignorarea, cu rea credință, de către pârâtul fost preot paroh a procedurii speciale de înstrăinare, reglementată prin Statutul adoptat prin H.G. nr. 53/2000, respectiv au susținut încălcarea limitelor stabilite prin hotărârile adoptate de consiliul parohial. Or, o atare susținere nu poate face obiect de analiză în prezentul cadru procesual, considerentele anterior prezentate fiind pe deplin incidente, nefiind posibil controlul judiciar, în lipsa verificării de către instanțele de fond a incidenței unei atare situații premisă. Pe de altă parte, recurentele au apreciat că în mod greșit s-a ignorat faptul că terenurile înstrăinate nu erau unele neproductive, ci puteau fi arendate. În contextul în care, așa cum se subliniază în recurs, nu s-a pretins neplata prețului acestor imobile sau caracterul derizoriu al acestuia, ci s-a urmărit demonstrarea relei credințe a pârâtului A. în formarea voinței juridice a vânzătoarei, în mod eronat nu a fost analizată o atare apărare de către instanțele devolutive, deși era una aptă să influențeze raționamentul pe care judecătorii cauzei ar fi trebuit să îl realizeze, raportat la motivul de nulitate invocat. Subsumat aceleiași critici, recurentele au criticat și modalitatea în care instanța de apel a valorificat, în determinarea situației de fapt, prezumțiile judiciare. Or, aceste argumente nu se circumscriu unei critici de nelegalitate, de vreme ce supun analizei instanței de recurs aprecierea instanței de apel cu privire la concludența și implicit, valoarea probantă a unor mijloace de probă, aspecte care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., normă de ordine publică. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 - art. 498 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, urmând ca în rejudecare, instanța de apel să analizeze și să stabilească situația de fapt și de drept a cauzei în mod complet, inclusiv în ceea ce privește motivul de nulitate ce vizează cauza ilicită. În acest context, va fi reanalizată și soluția dată petitelor cu caracter accesoriu, raportat la modalitatea în care reclamantele au stabilit cadrul procesual obiectiv în speță. Relativ la cheltuielile de judecată solicitate în recurs, având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererile formulate de către intimați având ca obiect obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată în recurs.