ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 283/2024

Ședința publică din data de 06 februarie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 25 iunie 2019, reclamanții Arhiepiscopia Ortodoxă Arad și Parohia Ortodoxă Română Turnu au chemat în judecată pârâții A., B. și C., solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.12.2010, de către Biroul Notarului Public D., prin care Parohia Ortodoxă Română Turnu, prin preotul paroh A., a vândut către preotul său paroh următoarele imobile: terenul extravilan arabil în suprafață de 140.000 mp situat în extravilanul municipiului Arad, înscris în CF nr. x sub B,l.l- Arad provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x de sub Al CAD: x și terenul extravilan arabil în suprafață de 3691 mp situat în extravilanul municipiului Arad, înscris în CF nr. x Arad provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x de sub Al CAD: x.

Primul ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 308 din 14 decembrie 2020, Tribunalul Arad a respins acțiunea formulată de reclamantele Arhiepiscopia Ortodoxă Arad și Parohia Ortodoxă Română Turnu, și le-a obligat pe acestea să plătească pârâtului C. cheltuieli de judecată în cuantum de 2500 RON.

Prin decizia civilă nr. 181 din 05 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele Parohia Ortodoxă Română Turnu și Arhiepiscopia Ortodoxă Arad împotriva sentinței civile nr. 308/14.12.2020, pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019, și au fost obligate apelantele-reclamante, în solidar, la plata sumei de 2500 RON către intimatul pârât C., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 1091 din 18 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantele Parohia Ortodoxă Română Turnu și Arhiepiscopia Ortodoxă Arad împotriva deciziei nr. 181 din data de 05 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosarul nr. x/2019.

A casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 125 din 03 mai 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de apelantele-reclamante Parohia Ortodoxă Română Turnu și Arhiepiscopia Ortodoxă Arad, în contradictoriu cu intimații pârâți A., B. și C., împotriva sentinței civile nr. 308/14.12.2020, pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2019.

A schimbat în parte sentința primei instanțe în sensul că a admis în parte acțiunea formulată.

A constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/03.12.2010, respectiv nr. 1746/27.10.2008 de BNP D..

A dispus anularea contractului de dare în plată autentificat sub nr. x/20.01.2012 de BNP E., și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.12.2010 de BNP D..

A obligat pârâții să restituie reclamantei Parohia Ortodoxă Română Turnu imobilele care au făcut obiectul contractelor anterior anulate.

A dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară.

A menținut soluția de respingere pentru rest.

A obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 12.969 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română Turnu.

Împotriva deciziei civile nr. 125 din 03 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs pârâții C., B. și A..

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește nulitatea absolută care ar rezulta din aplicarea art. 178 alin. (3) din Statutul persoanei juridice de drept privat.

Arată că nulitatea, ca sancțiune de drept civil, poate opera doar în ipoteza încălcării dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii actului juridic, în speță a dispozițiilor legale în vigoare la datele de 03.12.2010 și 27.10.2008, când au fost încheiate cele două contracte de vânzare-cumpărare.

Consideră că, așa cum a statuat și în jurisprudența sa Curtea Constituțională, în considerentele deciziei nr. 146/2004, "conceptul de "lege" are mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectata în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) teza a II-a din Constituție, republicată, conform cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării", cu prevederile art. 76, 77 și 78... Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate. În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, Curtea a reținut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecință, întrucât un act juridic normativ, în general, se definește atât prin formă, cât și prin conținut, legea în sens larg, deci cuprinzând și actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material". Natura juridică a hotărârilor emise de Guvern, în temeiul art. 107 alin. (2) din Constituție, pentru executarea legii este tot aceea de acte administrative emise în executarea legii.

Arată, de asemenea, că potrivit art. 41 alin. (1) din Statut: "Patriarhia Română, mitropolia, arhiepiscopia, episcopia, vicariatul, protopopiatul (protoieria), mănăstirea și parohia sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică, cu drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul statut".

Astfel, susțin pârâții că statutul unei persoane juridice de drept privat și utilitate publică, chiar dacă este recunoscut prin Hotărâre de Guvern, nu poate reglementa decât organizarea și funcționarea respectivei persoane juridice. Drept urmare, sancțiunea nulității absolute, chiar prevăzută expres într-un astfel de statut, nu poate fi calificată ca fiind o sancțiune prevăzută într-un act cu caracter normativ.

Arată că textul prevăzut la art. 57 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, citat de instanța de apel, se referă la statute sau norme cu caracter preponderent tehnic, iar nu la statutele unor persoane juridice de drept privat, care nu pot fi calificate ca având natura unor acte normative.

Concluzionând, se susține că o eventuală nerespectare a dispozițiilor art. 170 alin. (10) din Statut, care se referă la necesitatea aprobării Consiliului Eparhial, nu poate fi sancționată cu nulitatea absolută, sancțiunea aplicabilă fiind cea care va rezulta din dispozițiile de drept comun.

Or, o analiză realizată din perspectiva dispozițiilor civile duce la concluzia potrivit căreia nu sunt întrunite condițiile pentru a opera nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, nefiind vorba în speță despre ocrotirea unui interes general.

Conform art. 41 din Statul Bisericii Ortodoxe Române, parohia este persoana juridică de drept privat.

Mai mult, susținerile reclamantelor conform cărora ar fi fost încălcat interesul general al unei comunități este contrazis de probele administrate în cauză, respectiv din procesele-verbale din 23 iunie 2007 și 29 iunie 2008, din care rezultă a existat un mandat din partea Consiliului Parohial de a vinde preotului paroh către sine terenurile în discuție, aspect despre care Arhiepiscopia Ortodoxă Arad avea cunoștință.

Mai arartă că destinația sumelor de bani primite cu titlu de preț a fost probată, acestea fiind folosite pentru renovarea bisericii.

De asemenea, arată că instanța fost sesizată cu o acțiune în constarea nulității absolute, iar nu cu o acțiune în anularea contractelor (nulitate relativă), însă, și în acest caz solicită a se avea în vedere că atât conduita Arhiepiscopiei, care a avut cunoștință de încheierea contractelor de vânzare cumpărare, cât și atitudinea organelor superioare, au confoirmat existența acordului implicit al forurilor competente pentru operațiunile parohiei.

Sub un al doilea aspect, arată recurenții că, în speță, nu este îndeplinită condiția cauzei ilicite. Astfel, chiar prin decizia atacată s-a reținut, în mod corect, că în analizarea bunei sau relei credințe a recurentului A. nu pot fi ignorate nici procesele-verbale ale Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu prin care s-a hotărât vânzarea terenurilor datorită caracterului inundabil al acestora și nici adresa nr. x/2023 emisă de F. prin care a fost confirmată această împrejurare. Starea de fapt reținută, confirmă că scopul mediat nu a fost unul ilicit, ci unul legitim, părțile fiind de bună - credință, iar scopul esențial urmărit prin vânzare a fost asigurarea finanțării necesare pentru renovarea lăcașului de cult, în condițiile în care terenul vândut era situat în zona inundabilă, nefiind arendabil.

Sub un al treilea aspect, se arată că, în mod greșit s-a dat valență principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, în condițiile în care buna - credință se prezumă până la proba contrară.

Sub acest aspect, arată că actul de dare în plată a fost încheiat în data de 20.01.2012, astfel că nu se susține teza instanței de apel potrivit căreia intervalul de timp scurs între acest moment și cel al încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în 2008 și 2010, a fost unul scurt.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se invocă caracterul contradictoriu al reținerilor curții de apel care, pe de-o parte reține buna-credință a dobânditorului inițial, A. iar, pe de altă parte, că terțul subdobânditor, C., ar fi putut cunoaște cu minime diligente cauza de nulitate.

Mai mult, instanța de apel nu a indicat elemente concrete de fapt din care să rezulte o eventuală rea-credință a terțului subdobânditor, C., din această perspectivă hotărârea atacată necuprinzând motivele pe care se sprijină.

Mai mult, solicită a se observa că instanța de apel nu a fost admis capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea relei-credințe a acestora. Or, raportat la această soluție, terțul subdobânditor nu poate fi considerat decât ca fiind de bună - credință.

De asemenea, deși au fost invocate în apărare dispozițiile art. 901 din noul C. civ., instanța de apel nu a analizat aceste dispoziții, care stabilesc cele trei condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca terțul să fie considerat de bună-credință, respectiv:

a) nu a fost înregistrata nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare - condiție îndeplinita;

b) din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane - condiție îndeplinită;

c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare - condiție îndeplinita, lipsind orice dovadă contrară, dimpotrivă starea de fapt care rezultă din probele administrate confirmă contrariul și anume: buna-credințâ a terțului subdobânditor;

Conchizând, solicită a se avea în vedere că în intervalul de timp de 10 ani, scurs de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare și până la data promovării acțiunii în anulare, în condițiile în care atât încheierea actelor cât și condițiile în care s-au realizat acestea erau cunoscute de reclamante, ar face ca anularea actului subsecvent să încalce principiul securității raporturilor juridice și să afecteze stabilitatea circuitului civil.

Drept urmare, solicită admiterea recursului și respingerea capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea actului subsecvent de dare în plată prin care C. a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 448 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În data de 27 octombrie 2023, cu respectarea termenului legal, intimatele Parohia Ortodoxă Română Turnu și Arhiepiscopia Ortodoxă Arad au formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare indicate prin cererea de recurs iar, în susbsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește excepția nulității recursului, aceasta urmează să fie respinsă ca nefondată, având în vedere că, astfel cum se va arăta, o parte din criticile formulate de recurenți sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia recurată, ultima instanță devolutivă a stabilit în fapt că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.12.2010, de BNP D., Parohia Ortodoxă Română Turnu prin preot A. a vândut în baza procesului-verbal al Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu nr. 29.06.2008 cumpărătorului A. terenurile înscrise în CF nr. x Arad, arabil extravilan, respectiv CF nr. x Arad, arabil extravilan, iar potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.10.2008, de BNP D., Parohia Ortodoxă Română Turnu prin preot A. a vândut în baza procesului-verbal al Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu nr. 03/16.04.2006 cumpărătorului A. terenul înscris în CF nr. x nedefinitivă Arad.

Ulterior, potrivit contractului de dare în plată autentificat sub nr. x/20.01.2012 de BNP E. imobilele care au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare au fost transmise către creditorul C., fiul cumpărătorului A. în vederea stingerii totale a obligației de plată a sumei de 100.000 euro.

Terenurile în discuție înscrise în CF nr. x Arad, respectiv CF nr. x Arad se aflau la data încheierii convențiilor de vânzare-cumpărare în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Turnu, astfel că aveau conform prevederilor art. 170 alin. (1), (7) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008, destinația de bunuri comune ale patrimoniului bisericesc, ele urmând a fi supuse regimului aplicabil acestei categorii de bunuri, așa cum este reglementat de actul normativ menționat anterior.

Potrivit dispozițiilor art. 170 alin. (10) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române­-Anexă la H.G. nr. 53/2008," transmiterea cu orice titlu a folosinței sau proprietății asupra bunurilor imobile care aparțin parohiilor, mânăstirilor, protopopiatelor și altor instituții bisericești cu personalitate juridică din cuprinsul eparhiei (vânzare, cumpărare, închiriere, schimbare etc.), precum și grevarea cu sarcini sau afectarea de servituți a acestor bunuri prevăzute la alin. (6) și (7), se aprobă de Consiliul eparhial, iar înstrăinarea bunurilor imobile (clădiri și terenuri) ale Centrului eparhial, de către Sinodul mitropolitan."

În cauză încheierea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/03.12.2010, respectiv nr. 1746/27.10.2008 de BNP D. privind bunuri comune ale patrimoniului bisericesc, s­-a făcut doar în baza proceselor-verbale ale Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu, fără a exista aprobarea Consiliului eparhial, singurul organism abilitat care putea hotărî cu privire la înstrăinarea unui bun imobil aflat în patrimoniul parohiei așa cum cereau dispozițiile imperative menționate anterior.

În continuare, se reține că art. 178 alin. (3) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008 prevede că "actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută."

Instanța de apel a reținut că prin încheierea contractelor, au fost eludate dispozițiile art. 170 alin. (10) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008. Această situație este de natură a atrage nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare pentru motivul cauzei ilicite, sancțiunea stabilită de art. 178 alin. (3) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008, pentru eludarea dispozițiilor art. 170 alin. (10) din același act normativ fiind nulitatea absolută a convențiilor în discuție, aceasta operând independent de poziția părților și neputând fi acoperită prin confirmare.

S-a apreciat, în drept, că Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008, reprezintă, în lumina art. 57 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, un act normativ, a cărui încălcare atrage nulitatea absolută, în acord cu norma specială.

Recurenții critică decizia recurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esență, că nulitatea, ca sancțiune de drept civil, nu poate interveni decât pentru încălcarea unei legi - ca act legislativ adoptat de Parlament - iar nu pentru încălcarea statutului unei persoane juridice de drept privat, fie și acesta unul de utilitate publică; se apreciază de asemenea că art. 57 din Legea nr. 24/2000 nu este incident, Statutul Bisericii Ortodoxe Române nefiind un act normativ. Totodată, recurenții reiterează criticile referitoare la inexistența unui interes public ocrotit.

În prealabil analizării criticilor formulate, Înalta Curte reține că o parte din chestiunile de drept invocate prin motivele de casare evocate în cele ce preced au primit dezlegare prin decizia de casare pronunțată în primul ciclul procesual, respectiv decizia nr. 1091/18.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Prin această decizie s-a statuat că, potrivit art. 176 alin. (3) din Anexa la H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, act normativ pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată,:

"Actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută".

În referire la critica vizând greșita calificare a interesului ocrotit prin intermediul normelor a căror încălcare s-a invocat, se constată că pentru ipoteza încălcării prevederilor statutare la momentul încheierii actelor juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, normele speciale reglementează sancțiunea incidentă, stipulând că actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută.

În acest context, nefiind în discuție o nulitate virtuală, devine irelevant în calificarea regimului sancțiunii incidente, criteriul interesului ocrotit. Ca urmare, critica recurentelor care aduce în dezbatere argumente care vizează această chestiune, a clarificării naturii interesului ocrotit prin adoptarea normelor speciale nu se mai impune a fi analizată.

Ca urmare, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că sancțiunea incidentă potrivit normei speciale este nulitatea absolută, față de caracterul expres al normei în această privință nemaifiind necesară calificarea tipului de nulitate, absolută sau relativă, prin raportare la interesul ocrotit prin norma încălcată.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. Această normă este pe deplin aplicabilă și în cadrul recursului subsecvent, exercitat împotriva hotărârii prin care cauza a fost rejudecată în fond, soluția fiind necesară pentru a evita rediscutarea repetată, în cicluri procesuale succesive, a acelorași probleme de drept, în privința cărora este inadmisibilă nesocotirea forței obligatorii și autorității de lucru judecat a primei decizii de casare.

Așa fiind, nu pot fi primite criticile recurenților referitoare la inexistența unui interes public ocrotit prin norma încălcată, nici motivele prin care se invocă faptul că încălcarea unui statut al unei persoane juridice de drept privat este o chestiune de interes privat, iar nu de interes general, întrucât toate aceste motive tind la repunerea în discuție a ceea ce s-a judecat deja în mod definitiv în primul ciclu procesual.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la inexistența unei legi a cărei încălcare să determine sancțiunea nulității absolute și, ca un corolar necesar, nici criticile prin care se neagă caracterul de normă juridică (act normativ) normei statutare încălcate.

Potrivit art. 1.246 alin. (1) C. civ., orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune.

Este constant în literatura de specialitate și în jurisprudență că noțiunea de lege la care se referă această regulă de drept trebuie interpretată în sensul substanțial, extins al noțiunii, lege fiind orice normă de conduită cu caracter general, abstract și având putere obligatorie pentru destinatarii săi, și aceasta indiferent de nivelul organului emitent ori de denumirea actului normativ care cuprinde respectiva normă de conduită.

Altfel spus, este vădit nefondată susținerea potrivit căreia noțiunea de lege ar trebui privită exclusiv în accepțiunea sa formală, de act normativ adoptat de Parlament, în acord cu prevederile art. 73 și urm. din Constituție, o asemenea interpretare fiind contrară doctrinei și jurisprudenței constante.

Cultele religioase se bucură de un statut constituțional și legal bine conturat, Constituția însăși arătând în cuprinsul art. 29 alin. (3) că cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.

Așadar, aceste statute proprii se bucură de o veritabilă recunoaștere constituțională; în aplicarea acestei reguli fundamentale a fost adoptată Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Potrivit art. 8 alin. (1) din această lege, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. Acest text constituie sursa normativă a forței obligatorii a regulilor de conduită generale și abstracte stabilite prin statutul cultelor religioase, desigur pentru destinatarii respectivelor reguli - în speță, este evident și de altfel necontestat că recurentului A. îi erau aplicabile regulile Statutului Bisericii Ortodoxe Române, la data actelor juridice a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată, în virtutea calității sale de preot al respectivului cult religios.

Din dispozițiile art. 17 și art. 22 din aceeași lege rezultă de asemenea că statutul unui cult religios constituie un instrument normativ care prezintă importanță generală, fiind rolul statului de a veghea ca aceste ansambluri de reguli normative să fie conforme cu securitatea publică, ordinea, sănătatea și morala publică, respectiv cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Așadar, Înalta Curte reține, în drept, că Statutul Bisericii Ortodoxe Române are natura unui act normativ care cuprinde reguli de conduită obligatorii pentru subiectele de drept cărora le este destinat, fiind o lege în sensul mai larg uzitat de art. 1.246 alin. (1) C. civ. Este real că acest statut, ca și statutele cultelor în general, nu au o proveniență statală, fiind doar recunoscut, dar nu și edictat de stat. Statul este însă în drept să recunoască valoare normativă unor reguli non-statale, ceea ce a mai făcut, de altfel, și în alte materii - Înalta Curte de Casație și Justiție menționează, cu titlu de exemplu, Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Națională a Barourilor din România, dar care produce efecte juridice în temeiul legii speciale.

În raport de considerentele ce preced, rezultă caracterul nefondat al criticilor formulate, fiind de prisos analizarea semnificației art. 57 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, de vreme ce natura de act normativ a Statutului Bisericii Ortodoxe Române rezultă din prevederile Legii nr. 489/2006.

În ceea ce privește evocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 146/2004, este limpede că recurenții au scos din context un considerent al acelei decizii, în condițiile în care instanța constituțională a apreciat, în esență, că este conformă Constituției stabilirea unor reguli de drept tranzitoriu (intertemporal) printr-o Ordonanță de Urgență, aceasta având calitatea de lege în sensul material al termenului. Decizia amintită este străină de problematica analizată în prezenta cauză și nu este aptă să susțină în vreun fel critica recurenților.

Nu pot fi primite nici criticile care evocă aprobarea consiliului parohial, situația concretă a terenurilor vândute, pretinsa cunoaștere (și deci tolerare) a actelor atacate de către Arhiepiscopie, precum și pretinsa buna-credință a recurenților, A., ca achizitor nemijlocit, repectiv C., ca subdobânditor. Toate aceste chestiuni privesc temeinicia deciziei recurate, respectiv stabilirea faptelor, fiind vorba despre critici care exced în mod vădit dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. Recursul nu constituie al treilea grad de jurisdicție în fond și nu deschide calea cenzurării unor constatări de fapt eronate ori incomplete, examinarea hotărârii fiind posibilă doar din perspectiva strictă a motivelor de nelegalitate enunțate de art. 488 C. proc. civ.; acestea însă nu pot fi invocate formal, pentru a deduce judecății Curții de Casație chestiuni de fapt.

Potrivit dispozițiilor art. 170 alin. (10) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române­-Anexă la H.G. nr. 53/2008," transmiterea cu orice titlu a folosinței sau proprietății asupra bunurilor imobile care aparțin parohiilor, mânăstirilor, protopopiatelor și altor instituții bisericești cu personalitate juridică din cuprinsul eparhiei (vânzare, cumpărare, închiriere, schimbare etc.), precum și grevarea cu sarcini sau afectarea de servituți a acestor bunuri prevăzute la alin. (6) și (7), se aprobă de Consiliul eparhial, iar înstrăinarea bunurilor imobile (clădiri și terenuri) ale Centrului eparhial, de către Sinodul mitropolitan."

Instanța de apel a stabilit în mod suveran că, în cauză încheierea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/03.12.2010, respectiv nr. 1746/27.10.2008 de BNP D. privind bunuri comune ale patrimoniului bisericesc, s­-a făcut doar în baza proceselor-verbale ale Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu, fără a exista aprobarea Consiliului eparhial, singurul organism abilitat care putea hotărî cu privire la înstrăinarea unui bun imobil aflat în patrimoniul parohiei așa cum cereau dispozițiile imperative menționate anterior. Această situație de fapt nu mai poate fi contestată în recurs (și de altfel, inexistența aprobării Consiliului eparhial nu a fost contestată de recurenți).

Art. 178 alin. (3) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române-Anexă la H.G. nr. 53/2008 prevede că "actele juridice având ca obiect bunurile din patrimoniul bisericesc, încheiate cu încălcarea prevederilor prezentului statut, sunt lovite de nulitate absolută."

De vreme ce norma statutară încălcată constituie o lege, în sensul art. 1.246 alin. (1) C. civ., iar sancțiunea incidentă este nulitatea absolută, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat și în primul ciclu procesual, se constată că cele două acte de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută pentru încălcarea dispozițiilor Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române­.

După cum s-a reținut cu autoritate de lucru judecat prin prima decizie de casare, cauza de nulitate în discuție rezultă din normele speciale evocate și derogă de la dreptul comun al C. civ.. Este prin urmare fără relevanță în drept că încheierea actului nu s-ar fi întemeiat pe o cauză ilicită, existând în concret alte mobiluri care l-ar fi animat pe recurentul C.. În mod legal a statuat instanța de apel că fără a ignora că potrivit proceselor-verbale al Consiliului Parohial Ortodox Român din Turnu nr. 3/16.04.2006, respectiv 29.06.2008, s­-a hotărât vânzarea terenurilor datorită caracterului inundabil al acestora, situație confirmată de altfel și adresa nr. x/2023 emisă de F. depusă în apel, așa cum s­-a arătat supra, se impune a se observa că sancțiunea încălcării dispozițiilor instituite pentru nerespectarea procedurii de transmitere a bunurilor bisericești este nulitatea absolută, aceasta operând independent de buna sau reaua credință a pârților. Altfel spus, în speță buna sau reaua credință a părților nu prezintă relevanță.

Ca urmare, Înalta Curte reține că nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/03.12.2010, respectiv nr. 1746/27.10.2008 de BNP D. intervine pentru simplul fapt al lipsei acordului formal al Consiliului eparhial. În aceste coordonate, a fost încălcat regimul juridic aplicabil terenurilor respective, al căror regim de bunuri bisericești a fost reținut în mod suveran de instanța de apel. Din această perspectivă, este nerelevantă împrejurarea că notarul public instrumentator nu ar fi cerut prezentarea aprobării respective, această circumstanță nefiind de natură a înlătura sancțiunea nulității.

Pe de altă parte, pentru a da o rezolvare completă criticilor formulate, Înalta Curte reține că este vădit nefondată susținerea recurenților, potrivit cu care aceștia (la data actului atacat, preot paroh, respectiv fiul acestuia) nu ar fi cunoscut prevederile Statutului Bisericii Ortodoxe Române și necesitatea obținerii acordului Consiliului eparhial. În ceea ce îl privește pe recurentul A., acesta, fiind preot paroh, nu poate invoca cu succes o asemenea necunoaștere a regulilor statutului cultului religios, întrucât în tot cazul putea și trebuia să le cunoască.

În ceea ce privește pretinsa buna-credință a fiului acestuia, recurentul C., instanța de apel nu a încălcat prezumția de bună-credință rezultată din art. 14 alin. (2) C. civ., întrucât această prezumție are caracter relativ; este prin urmare posibil ca, pe temeiul împrejurărilor de fapt concrete ale cauzei, instanța să rețină contrariul, respectiv reaua-credință, instanțele de fond fiind suverane în ceea ce privește stabilirea situației de fapt.

Ca urmare, instanța de apel a decis în mod legal că în temeiul principiului resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis, ca urmare a constatării nulității actelor principale se va desființa cu efect retroactiv și actul subsecvent, în speță contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/20.01.2012 de BNP E.. Se impune a se sublinia că în situația de față, din cauza relației de rudenie dintre părțile contractului de dare în plată, respectiv a calității de tată/fiu a acestora, coroborată cu intervalul relativ scurt dintre contractele succesive, pârâtul C. putea cu diligențe minime să cunoască nevalabilitatea titlului tatălui său, astfel că, actul subsecvent nu reprezintă o excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

Prin această statuare, care cuprinde de altfel un raționament judiciar cu putere de convingere, instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 14 alin. (2) și ale art. 901 C. civ., acestea nefiind incidente în condițiile în care s-a reținut în fapt reaua-credință a subdobânditorului, această chestiune fiind una de temeinicie, iar nu de legalitate.

În lumina celor ce preced, nu se poate constata în cauză incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dispozițiile legale incidente fiind corect interpretate și aplicate situației de fapt reținute.

Nu se poate reține nici o motivare contradictorie, întrucât instanța de apel a arătat de ce buna sau reaua-credință a părților nu prezintă relevanță, iar ulterior a arătat că subdobânditorul nu este de bună-credință în raport de relațiile de familie apropiate cu achizitorul inițial care, după cum s-a arătat deja, trebuia și putea să cunoască regulile încălcate, cuprinse în statutul cultului religios și deci nu poate invoca buna sa credință.

Motivând astfel, Curtea de Apel a expus un raționament judiciar coerent și cursiv, hotărârea fiind motivată în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind prin urmare întrunite.

Va fi așadar respins recursul, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 125 din 03 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 februarie 2024.