ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1083/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 26.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, au solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor să emită dispoziție privind restituirea în natură și/sau despăgubiri, iar, în subsidiar, pronunțarea unei hotărâri care să stabilească cuantumul despăgubirilor, titularul obligației și termenul în care urmează a se efectua plata; obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții sau orice alt act administrativ echivalent prin care să fie rezolvată situația bunurilor care fac obiectul Dispoziției nr. 8782/23.12.2013 emisă de Primarul Municipiului Brașov; obligarea pârâtelor la finalizarea procedurii de restituire în natură sau acordare de despăgubiri cu privire la toate bunurile care au făcut obiectul notificărilor comunicate Primăriei Municipiului Brașov; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013.

Prin sentința civilă nr. 856 din 31 iulie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Brașov la data de 03 decembrie 2021.

Prin sentința civilă nr. 56/S din 16 martie 2021, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată prin cereri adiționale, și, pe cale de consecință: a modificat în parte art. 1 din decizia de compensare nr. 31498/14.01.2020 emisă de Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor, în sensul că a stabilit următoarele drepturi: 114.810 puncte compensatorii în favoarea reclamantului A., în loc de 101.854 puncte, cum a stabilit comisia și 114.811 puncte compensatorii în favoarea reclamantei B., în loc de 101.855 puncte, cum a stabilit comisia.

A menținut în rest decizia de compensare. A respins restul pretențiilor reclamanților. A respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca fiind promovată în contradictoriu cu o persoană fără calitatea procesuală pasivă.

A respins solicitarea reclamanților de a obliga pârâta Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1118/Ap din 05 octombrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 56/S din 16 martie 2021 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă. A admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a modificat în parte art. 1 din decizia de compensare nr. 31498/14.01.2020 emisă de Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor, stabilind următoarele drepturi: 259.059 puncte compensatorii în favoarea reclamantului A., în loc de 101.854 puncte, cum a stabilit comisia și 259.059 puncte compensatorii în favoarea reclamantei B., în loc de 101.855 puncte, cum a stabilit comisia.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

A obligat pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata către reclamanți a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1118/Ap din 05 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, au formulat recurs reclamanții A. și B., criticând soluția pentru nelegalitate.

Prin motivele de recurs încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, prevede că pentru imobilele preluate abuziv, a căror restituire nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent și compensare prin puncte.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții arată că pârâta Comisia Națională Pentru Compensarea Imobilelor are calitate procesuală pasivă în cauză potrivit prevederilor legale.

Concluzionând, recurenții critică hotărârea instanței de apel susținând că, prin pronunțarea deciziei, au fost încălcate principii legale, stabilite expres în art. 13 și art. 16 din Legea nr. 274/2005, fiindu-le astfel încălcate interesele legitime.

Arată că sunt titularii drepturilor de compensație, iar natura creanței este certă, lichidă și exigibilă, Legea nr. 274/2005 recunoscându-le dreptul de a stabili modul de despăgubire. Însă, în contradicție directă cu prevederile legale, instanța nu a avut deloc în vedere restituirea în natură a bunului, iar până la data sesizării instanței pârâtele din prezenta cauză nu au efectuat nici un demers pentru stabilirea listei cu bunurile care pot fi acordate în compensare, limitându-se la înaintarea unei adrese din care rezultă că la nivelul Municipiului Brașov nu au fost identificate bunuri care pot fi acordate în compensare, deși există terenuri libere în Brașov și în zona sa metropolitană.

Recurenții au solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și pronunțarea unei decizii prin care să se admită ca respectiva compensare a bunului să fie realizată în bani, echitabilă cu valoarea bunului, cel puțin comparabilă cu valoarea de piață la momentul preluării. În subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 13 decembrie 2021, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 10.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția inadmisibilității căii de atac în raport cu prevederile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 care prevede că hotărârile judecătorești pronunțate cu privire la deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și art. 34 sunt supuse numai apelului, astfel că recursul este inadmisibil fiind îndreptat împotriva unei hotărâri pentru care legea nu prevede o astfel de cale de atac. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenții au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției inadmisibilității și admiterea recursului.

Examinând recursul din perspectiva excepției inadmisibilității acestuia, invocată de intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a cărei analiză se impune cu prioritate conform art. 248 alin(.1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul prezentului litigiu îl constituie cererea prin care reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, au solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor să emită dispoziție privind restituirea în natură și/sau despăgubiri, iar, în subsidiar, pronunțarea unei hotărâri care să stabilească cuantumul despăgubirilor, titularul obligației și termenul în care urmează a se efectua plata; obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții sau orice alt act administrativ echivalent prin care să fie rezolvată situația bunurilor care fac obiectul Dispoziției nr. 8782/23.12.2013 emisă de Primarul Municipiului Brașov; obligarea pârâtelor la finalizarea procedurii de restituire în natură sau acordare de despăgubiri cu privire la toate bunurile care au făcut obiectul notificărilor comunicate Primăriei Municipiului Brașov.

Cererea a fost formulată la 26 septembrie 2019 și a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în Romania.

Înalta Curte constată că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reglementează, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dreptul persoanei îndreptățite să atace decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, hotărârea tribunalului fiind supusă recursului, care este de competența curții de apel (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor).

Conform art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în cazul în care în acest act normativ nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se menționează că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară, dispozițiile alin. (1) fiind incidente și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară."

Art. 35 din Legea nr. 165/2013 prevede că:,,(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru." .

Coroborând normele enunțate, se constată că hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, a cărui soluționare intră în competența curții de apel.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Prin urmare, potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia care face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este definitivă, purtând această mențiune în dispozitiv, și nu este susceptibilă de recurs.

Conform principiului legalității o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Din coroborarea dispozițiilor sus evocate, respectiv art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, cu art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ. și cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din același cod, rezultă că decizia nr. 1118/Ap din 05 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă nu este susceptibilă de recurs, fiind supusă numai apelului.

În raport de argumentele expuse și de dispoziții legale enunțate, aplicabile în cauză, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1118/Ap din data de 05 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1118/Ap din data de 05 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 mai 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.