ÎCCJ, Decizia nr. 303/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 5 septembrie 2001, S.C.

C. S.A. Ialomița, în calitate de debitor urmărit, în contradictoriu cu

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, în calitate de creditor

urmăritor, a formulat contestație la executare, împotriva scoaterii la vânzare,

prin licitație publică, a bunurilor înscrise în oferta publicată în ziarul

Adevărul din 27 august 2001, solicitând anularea actelor de executare.

În motivarea contestației la

executare, contestatoarea a arătat că debitul invocat de creditoare a fost

stins prin plată în momentul în care aceasta a intrat în posesia unui număr de

18.936 acțiuni la purtător preluate de la S.C. U.I. S.A. cu care a fost

garantată achitarea prețului din contractul de cesiune, conform contractelor de

garanție reală mobiliară nr. 3391 din 26 mai 2000 și 2962 din 27 aprilie 2000,

iar cum în discuție nu este un credit neperformant, în mod greșit creditoarea a

pornit executarea potrivit procedurii stabilite prin O.U.G. nr. 51/1998.

Prin sentința nr. 47 din 28

septembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins

contestația la executare.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că debitul are la origine un credit neperformant, în

legătură cu active bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Bancare, așa încât aceasta, în mod corect, a urmat procedura

executării silite prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998.

Totodată, s-a mai reținut că

debitoarea-contestatoare nu a făcut dovada acoperirii creanței prin plățile

efectuate, respectiv contravaloarea celor 18.936 acțiuni la purtător preluate

de la S.C. U.I. S.A.

Împotriva acestei sentințe,

contestatoarea S.C. C. S.A. Ialomița a declarat recurs, invocând motivele de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

S-a susținut că prima instanță a

interpretat eronat dispozițiile art. 19

13

din Legea nr. 409/2001,

extinzând aria acestora la situații neavute în vedere de legiuitor.

S-a mai susținut că debitul, din

contractul de cesiune, a fost stins prin realizarea gajului de către

creditoare.

În concluzie, contestatoarea a

solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul

admiterii contestației la executare, așa cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 791 din 7 februarie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul și a

modificat sentința atacată în sensul că a admis contestația la executare și a

anulat formele de executare.

În motivarea acestei decizii,

instanța de recurs a reținut că recurenta a cumpărat o creanță de la intimată,

obligându-se să o plătească la termenul stabilit. Urmare acestei operațiuni,

s-a născut un nou raport juridic, între Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Bancare și S.C. C. S.A. Ialomița, ce nu intră sub incidența

dispozițiilor art. 19

18

din O.U.G. nr. 51/1998, aprobată prin Legea

nr. 409/2001.

Totodată, creanța Autorității pentru

Valorificarea Activelor Bancare a fost stinsă, potrivit unicei modalități de

recuperare stabilită prin contract, urmare faptului că aceasta a devenit

proprietara acțiunilor, prin simpla tradițiune a acestora.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ.

S-a susținut că hotărârea

judecătorească criticată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Astfel, potrivit convenției

încheiate la 27 aprilie 2000, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Bancare a cesionat către S.C. C. S.A. Ialomița creanța deținută împotriva S.C.

U.I. S.A. Slobozia, în valoare de 151.104.535.781,88 lei, preluată în baza unui

contract de cesiune de creanță încheiat cu S.C. B. S.A.

Plata a fost garantată cu un număr

de 18.936 acțiuni, evaluate la 10.043.500 lei fiecare, parte din ele aflându-se

în patrimoniul garantului real imobiliar S.I., restul fiind obținut de

cesionară pe parcursul derulării contractului de cesiune, conform obligației pe

care aceasta și-a asumat-o, de a converti creanța în acțiuni la societatea debitoare

S.C. U.I. S.A.

În condițiile în care cesionara nu a

achitat prețul conform planificării stabilite în art. 3 din contractul de

cesiune, cedenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a început

executarea silită împotriva bunurilor debitoarei, luând în posesie cele 18.936

acțiuni gajate, ce fuseseră depuse spre păstrare la B.C.R.

Cedenta a organizat, fără rezultat,

două licitații pentru valorificarea acțiunilor preluate.

Drept urmare, cedenta a trecut,

conform art. 1718 C. civ., la executarea silită a bunurilor imobile și mobile

aflate în patrimoniul cesionarei S.C. C. S.A. Ialomița.

S-a susținut că, în raport de

situația de fapt prezentată, au fost încălcate dispozițiile legale ce

reglementează modul de stingere a obligațiilor, cât și cele privind garanțiile

mobiliare, considerându-se că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Bancare, devenind proprietara bunurilor gajate, prin tradițiune, și-a recuperat

creanța.

Totodată, s-a mai susținut că, în

lipsa unei clauze în acest sens în contract, în mod greșit s-a reținut că

cedenta a fost de acord ca, în situația în care debitoarea nu va reuși să

achite, în totalitate, prețul cesiunii, să se transfere dreptul de proprietate

asupra acțiunilor afectate garanției.

În raport de cele arătate, s-a susținut

că în mod corect prima instanță a apreciat că procedura executării ce trebuie

urmată este cea specială, prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și menținerea

hotărârii primei instanțe.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 3 lit. b) din O.U.G.

nr. 51/1998, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 409/2001, prin credite

neperformante se înțeleg „credite și dobânzi aferente și creanțe atașate

acestora, evidențiate în conturile din bilanț, asupra unor debitori, persoane

fizice sau juridice care, conform nomelor Băncii Naționale a României, sunt

clasificate în categoriile „îndoielnic” sau „pierdere”, precum și creanțe

evidențiate în conturi extrabilanțiere, în baza prevederilor normelor Băncii

Naționale a României referitoare la utilizarea provizioanelor specifice de risc

și a celor privind evidențierea în contabilitatea băncilor a creditelor și a

dobânzilor aferente contractelor de credit investite cu formulă executorie,

precum și a bunurilor mobile și imobile dobândite ca urmare a executării silite

a creanțelor”.

Pe de altă parte, prin art. 13 alin.

(1) din același act normativ s-a stabilit că „urmărirea creanțelor bancare

supuse valorificării se va efectua de către agenție, în nume propriu, potrivit

dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență”.

Din economia textelor legale

menționate rezultă că sunt supuse procedurii speciale de executare silită,

reglementată prin O.U.G. nr. 51/1998, exclusiv creanțele neperformante,

definite prin art. 3 lit. b) din actul normativ menționat.

Or, în cauză, creanța urmărită

potrivit procedurii speciale nu este o creanță neperformantă, în sensul

dispozițiilor menționate, litigiul fiind provocat de neîndeplinirea de către

contestatoare, în calitate de cesionară, a obligației de plată asumate prin

contractul de cesiune.

Ca atare, cum executarea silită nu

privește o creanță neperformantă, în mod corect instanța de recurs a decis că

în cauză nu poate fi urmată procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998,

așa încât criticile formulate prin recursul în anulare, cu referire la acest

aspect, se constată a fi neîntemeiate.

În cauză, îndeplinirea obligației de

plată, asumată de cesionară prin contractul de cesiune, a fost garantată prin

două contracte de garanție reală mobiliară, încheiate la 27 aprilie 2000 și

respectiv 20 mai 2001.

Potrivit Legii nr. 99/1999, Titlul

VI, Capitolul I, art. 2 lit. a), sunt supuse regimului juridic al garanțiilor

mobiliare stabilite de acest act normativ „toate cesiunile drepturilor de

creanță”.

Garanția reală care s-a reglementat

prin acest titlu constituie, potrivit art. 9 alin. (1), un drept real care are

ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligații.

Prin art. 11 alin. (1) s-a stabilit

că „dacă debitorul nu își îndeplinește obligația, garanția reală îi dă dreptul

creditorului de a intra în posesia sau de a reține bunul afectat garanției și

dreptul de a-l vinde pentru a-și obține plata obligației garantate”.

Totodată, prin art. 62 alin. (1) s-a

stabilit că „în cazul neîndeplinirii obligației garantate, creditorul va putea

să aleagă între a iniția procedura de executare prevăzută de Codul de procedură

civilă sau de a executa garanția reală potrivit prevederilor prezentului

capitol”.

În cauză, contestatoarea nu și-a

îndeplinit obligația de plată asumată prin contractul de cesiune.

Cedentul și-a valorificat dreptul

conferit pin art. 11 pct. 1 din actul normativ menționat în sensul că a intrat

în posesia acțiunilor afectate garanției reale mobiliare.

Ca atare, în raport de prevederile

legale menționate și starea de fapt corect reținută de instanțe și redată prin

recursul în anulare, în mod corect instanța de recurs a constatat că obligația

de plată a cesionarei s-a stins prin preluarea acțiunilor gajate, așa încât

criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate și

sub acest aspect.

Așa fiind, hotărârea atacată nu este

supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat

prin recursul în anulare.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 791 din 7 februarie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția comercială, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică azi, 6

octombrie 2003.