ÎCCJ, Decizia nr. 303/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 5 septembrie 2001, S.C. C. S.A. Ialomița, în calitate de debitor urmărit, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, în calitate de creditor urmăritor, a formulat contestație la executare, împotriva scoaterii la vânzare, prin licitație publică, a bunurilor înscrise în oferta publicată în ziarul Adevărul din 27 august 2001, solicitând anularea actelor de executare. În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că debitul invocat de creditoare a fost stins prin plată în momentul în care aceasta a intrat în posesia unui număr de 18.936 acțiuni la purtător preluate de la S.C.

U.I. S.A. cu care a fost garantată achitarea prețului din contractul de cesiune, conform contractelor de garanție reală mobiliară nr. 3391 din 26 mai 2000 și 2962 din 27 aprilie 2000, iar cum în discuție nu este un credit neperformant, în mod greșit creditoarea a pornit executarea potrivit procedurii stabilite prin O.U.G. nr. 51/1998. Prin sentința nr. 47 din 28 septembrie 2001, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins contestația la executare. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că debitul are la origine un credit neperformant, în legătură cu active bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, așa încât aceasta, în mod corect, a urmat procedura executării silite prevăzută de O.U.G.

nr. 51/1998. Totodată, s-a mai reținut că debitoarea-contestatoare nu a făcut dovada acoperirii creanței prin plățile efectuate, respectiv contravaloarea celor 18.936 acțiuni la purtător preluate de la S.C. U.I. S.A. Împotriva acestei sentințe, contestatoarea S.C. C. S.A. Ialomița a declarat recurs, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. S-a susținut că prima instanță a interpretat eronat dispozițiile art. 19 13 din Legea nr. 409/2001, extinzând aria acestora la situații neavute în vedere de legiuitor. S-a mai susținut că debitul, din contractul de cesiune, a fost stins prin realizarea gajului de către creditoare. În concluzie, contestatoarea a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii contestației la executare, așa cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 791 din 7 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul și a modificat sentința atacată în sensul că a admis contestația la executare și a anulat formele de executare. În motivarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că recurenta a cumpărat o creanță de la intimată, obligându-se să o plătească la termenul stabilit. Urmare acestei operațiuni, s-a născut un nou raport juridic, între Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare și S.C. C. S.A. Ialomița, ce nu intră sub incidența dispozițiilor art. 19 18 din O.U.G. nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 409/2001. Totodată, creanța Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare a fost stinsă, potrivit unicei modalități de recuperare stabilită prin contract, urmare faptului că aceasta a devenit proprietara acțiunilor, prin simpla tradițiune a acestora.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că hotărârea judecătorească criticată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Astfel, potrivit convenției încheiate la 27 aprilie 2000, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a cesionat către S.C. C. S.A. Ialomița creanța deținută împotriva S.C. U.I. S.A. Slobozia, în valoare de 151.104.535.781,88 lei, preluată în baza unui contract de cesiune de creanță încheiat cu S.C. B. S.A.

Plata a fost garantată cu un număr de 18.936 acțiuni, evaluate la 10.043.500 lei fiecare, parte din ele aflându-se în patrimoniul garantului real imobiliar S.I., restul fiind obținut de cesionară pe parcursul derulării contractului de cesiune, conform obligației pe care aceasta și-a asumat-o, de a converti creanța în acțiuni la societatea debitoare S.C. U.I. S.A. În condițiile în care cesionara nu a achitat prețul conform planificării stabilite în art. 3 din contractul de cesiune, cedenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a început executarea silită împotriva bunurilor debitoarei, luând în posesie cele 18.936 acțiuni gajate, ce fuseseră depuse spre păstrare la B.C.R. Cedenta a organizat, fără rezultat, două licitații pentru valorificarea acțiunilor preluate.

Drept urmare, cedenta a trecut, conform art. 1718 C. civ., la executarea silită a bunurilor imobile și mobile aflate în patrimoniul cesionarei S.C. C. S.A. Ialomița. S-a susținut că, în raport de situația de fapt prezentată, au fost încălcate dispozițiile legale ce reglementează modul de stingere a obligațiilor, cât și cele privind garanțiile mobiliare, considerându-se că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, devenind proprietara bunurilor gajate, prin tradițiune, și-a recuperat creanța. Totodată, s-a mai susținut că, în lipsa unei clauze în acest sens în contract, în mod greșit s-a reținut că cedenta a fost de acord ca, în situația în care debitoarea nu va reuși să achite, în totalitate, prețul cesiunii, să se transfere dreptul de proprietate asupra acțiunilor afectate garanției.

În raport de cele arătate, s-a susținut că în mod corect prima instanță a apreciat că procedura executării ce trebuie urmată este cea specială, prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii primei instanțe. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 3 lit. b) din O.U.G.

nr. 51/1998, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 409/2001, prin credite neperformante se înțeleg „credite și dobânzi aferente și creanțe atașate acestora, evidențiate în conturile din bilanț, asupra unor debitori, persoane fizice sau juridice care, conform nomelor Băncii Naționale a României, sunt clasificate în categoriile „îndoielnic” sau „pierdere”, precum și creanțe evidențiate în conturi extrabilanțiere, în baza prevederilor normelor Băncii Naționale a României referitoare la utilizarea provizioanelor specifice de risc și a celor privind evidențierea în contabilitatea băncilor a creditelor și a dobânzilor aferente contractelor de credit investite cu formulă executorie, precum și a bunurilor mobile și imobile dobândite ca urmare a executării silite a creanțelor”.

Pe de altă parte, prin art. 13 alin. (1) din același act normativ s-a stabilit că „urmărirea creanțelor bancare supuse valorificării se va efectua de către agenție, în nume propriu, potrivit dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență”. Din economia textelor legale menționate rezultă că sunt supuse procedurii speciale de executare silită, reglementată prin O.U.G. nr. 51/1998, exclusiv creanțele neperformante, definite prin art. 3 lit. b) din actul normativ menționat. Or, în cauză, creanța urmărită potrivit procedurii speciale nu este o creanță neperformantă, în sensul dispozițiilor menționate, litigiul fiind provocat de neîndeplinirea de către contestatoare, în calitate de cesionară, a obligației de plată asumate prin contractul de cesiune.

Ca atare, cum executarea silită nu privește o creanță neperformantă, în mod corect instanța de recurs a decis că în cauză nu poate fi urmată procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998, așa încât criticile formulate prin recursul în anulare, cu referire la acest aspect, se constată a fi neîntemeiate. În cauză, îndeplinirea obligației de plată, asumată de cesionară prin contractul de cesiune, a fost garantată prin două contracte de garanție reală mobiliară, încheiate la 27 aprilie 2000 și respectiv 20 mai 2001. Potrivit Legii nr. 99/1999, Titlul VI, Capitolul I, art. 2 lit. a), sunt supuse regimului juridic al garanțiilor mobiliare stabilite de acest act normativ „toate cesiunile drepturilor de creanță”.

Garanția reală care s-a reglementat prin acest titlu constituie, potrivit art. 9 alin. (1), un drept real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligații. Prin art. 11 alin. (1) s-a stabilit că „dacă debitorul nu își îndeplinește obligația, garanția reală îi dă dreptul creditorului de a intra în posesia sau de a reține bunul afectat garanției și dreptul de a-l vinde pentru a-și obține plata obligației garantate”. Totodată, prin art. 62 alin. (1) s-a stabilit că „în cazul neîndeplinirii obligației garantate, creditorul va putea să aleagă între a iniția procedura de executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau de a executa garanția reală potrivit prevederilor prezentului capitol”.

În cauză, contestatoarea nu și-a îndeplinit obligația de plată asumată prin contractul de cesiune. Cedentul și-a valorificat dreptul conferit pin art. 11 pct. 1 din actul normativ menționat în sensul că a intrat în posesia acțiunilor afectate garanției reale mobiliare. Ca atare, în raport de prevederile legale menționate și starea de fapt corect reținută de instanțe și redată prin recursul în anulare, în mod corect instanța de recurs a constatat că obligația de plată a cesionarei s-a stins prin preluarea acțiunilor gajate, așa încât criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate și sub acest aspect. Așa fiind, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., invocat prin recursul în anulare. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 791 din 7 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.