ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1122/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă 826 din 25 iunie 1999, Tribunalul București a respins contestația la executare formulată de contestatoarea SC P.H. SA, în contradictoriu cu SC B.A. SA, privind formele de executare ce fac obiectul dosarului de executare nr. 1521/1998. Instanța de apel a reținut, în esență, că, prin cererea de executare silită, SC B.A. SA a solicitat executarea bunurilor mobile ale debitoarei pentru suma de 1.377.319 dolari S.U.A., rezultată din convențiile 661/1992 și 253/1993 și care, prin O.G. nr. 43/1997, au devenit titluri executorii. Curtea de Apel București, prin decizia civilă 180 A din 5 aprilie 2000, a admis apelul declarat de contestatoare, în contradictoriu cu SC B.A.

SA și A.V.A.B., a schimbat sentința atacată, în sensul admiterii contestației la executare și anulării formelor de executare. S-a reținut că în urma expertizei efectuate, SC P.H. SA nu este debitoare față de SC B.A. SA, aceasta din urmă având o datorie de 1.334.469.019 lei. În urma recursului declarat împotriva deciziei sus menționate, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia 5354 din 3 noiembrie 2000, a admis cererea intimatei A.V.A.B., a casat hotărârea curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare, considerând că declanșarea procedurii lichidării judiciare impunea analiza cererii prin care s-a solicitat suspendarea judecății, iar expertiza, în baza căreia s-a stabilit valoarea debitului, trebuia comunicat SC B.A.

SA sau A.V.A.B. În rejudecare, Curtea de Apel București, prin decizia civilă 1528 din 7 decembrie 2001, a admis apelul SC P.H. SA, a schimbat în tot sentința și, admițând contestația la executare, a anulat formele întocmite de executorul judecătoresc. Instanța de apel a considerat că debitul pretins de SC B.A. SA nu există, situație confirmată de cele trei rapoarte de expertiză, astfel încât inițierea executării imobiliare împotriva debitoarei nu poate fi și susținută. Împotriva deciziei astfel pronunțată, SC B.A. SA – R. și A.V.A.B. au declarat recurs la data de 12 iunie 2002 și, respectiv, 18 iunie 2002. SC B.A. SA – R. susține că instanța de apel a interpretat greșit probele. Convențiile din 1992 și 1993 au impus băncii garantarea unor trate în valoare de 4.439.665,26 dolari S.U.A.

în favoarea băncii externe, A.B.N. A.B.N.V. Amsterdam, prin care s-au achitat importurile efectuate de contestatoare, în condițiile reglementate de Norma B.N.R. nr 1782 din 19 noiembrie 1991. În mod greșit, instanța de apel a reținut, ca singură obligație a debitoarei, asigurarea cu 30 zile înainte de scadență a echivalentului în lei a tratelor, după cum greșit s-a considerat că riscul diferenței de curs valutar aparține garantului, respectiv, băncii. A.V.A.B., în recursul declarat, susține că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul de a dispune efectuarea unei noi expertize și a considerat greșit că cele două contracte nu constituie titluri executorii, excedând dispozițiile O.U.G.

nr. 43/1997. Recursurile sunt fondate și vor fi admise pentru considerentele ce se vor expune. Prin convențiile nr. 661/1992 și nr. 253/1993, SC B.A. SA garanta achitarea importurilor făcute de SC P.H. SA, care s-au plătit prin banca externă A.B.N. A.B.N.V. Amsterdam. La data de 18 august 1998, SC P.H. SA a efectuat ultima plată către bancă, rămânând de achitat suma de 1.013.751,31 dolari S.U.A., la care se adaugă dobânda. Potrivit art. 3 al Convenției nr. 661/1992, societatea garantată avea obligația de a rambursa băncii contravaloarea în devize a tratelor achitate de bancă la extern, iar art. 4 al aceleiași convenții obliga societatea comercială garantată să asigure depozitele în lei pentru obținerea valutei necesare rambursării ratelor și dobânzilor.

În lipsa posibilităților de procurare a valutei de către societate, banca a plătit din resurse proprii, în calitate de garant, tratele scadente, fără a–i fi restituită integral suma plătită. Prin Norma B.N.R. nr. 1782/1991 (art. 9) s-a stabilit obligația echilibrării pe piața valutară interbancară, în cadrul ședințelor de stabilire a cursului de schimb al leului, a sumelor în valută, necesare plăților scadente în contul clienților, neacoperite din resurse proprii. Lipsa valutei disponibile a determinat banca să cumpere valută în numele debitorului ei, care era ținut să ramburseze contravaloarea tratelor achitate la extern. Fără a asigura depozitele în lei cu 30 zile înainte de data scadenței, pentru obținerea valutei necesare rambursării ratelor și dobânzilor, debitoarea a încălcat dispozițiilor art. 4 din Convenția nr. 661/1992.

De altfel, și art. 3 din Convenția nr. 253/1993, prevedea expres că SC P.H. SA se obligă să achite băncii ratele scadente și dobânzile aferente. Este adevărat că lipsa disponibilităților valutare, la un moment dat, a determinat ca banca garantă să plătească tratele scadente din resurse proprii, pentru a fi, însă, desdăunată de clientul său, potrivit acordului de voință al părților. De altfel, riscul contractual – privind diferența de curs valutar - nu putea aparține băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea tratelor achitate în calitate de garant. În privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute în vedere de părți la momentul încheierii convențiilor, se impun precizări.

Teoria impreviziunii (rebus sic stantibus ) trebuie recunoscută, în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurări în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată în contract. Se apreciază astfel, dacă obligația a pierdut identitatea, verificând dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variația circumstanțelor, și de aici noile sarcini ce afectează executarea, fac parte, mai degrabă, din riscul contractului, pe care-l suportă debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare. Chiar dacă relația între risc și impreviziune este imprecisă, considerându-se modificarea circumstanțelor ca exclusă din sfera riscului, reparația este determinată prin interpretarea convenției, în funcție de natura contractului.

Cel de-al doilea recurs este în egală măsură fondat, în considerația înlăturării caracterului de titlu executoriu al contractelor, dar și al nerespectării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Fără a aduce atingere principiului tempus regit actum , O.U.G. nr. 43/1997, prin art. 5, a stabilit puterea de titlu executoriu al contractelor încheiate de SC B.A. SA, pentru creditele și dobânzile ce intră sub incidența ordonanței. Avalizarea tratelor constituie o formă de creditare, prin care se garantează plata furnizorilor externi, determinând astfel caracterul executoriu al titlului. Pe de altă parte, în art. 9 din Legea nr. 409/2001, se prevede că, pe data preluării de către A.V.A.B.

a activelor bancare, contractele de credit ajunse la scadență, constituie de drept titlu executoriu, fără să mai fie necesară învestirea cu formulă executorie. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursurile declarate împotriva deciziei nr. 1528 din 7 decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței civile 826 din 25 iunie 1999, pronunțată de Tribunalul București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de A.V.A.B. București și SC B.A. SA – R.B. SA București, împotriva deciziei nr. 1528 din 7 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul SC P.H. SA București, ca nefondat, declarat împotriva sentința civile nr. 826 din 25 iunie 1999 a Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2003.