ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6817/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta F.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Statul Român prin M.F.P., Guvernul României și Președintele României, obligarea acestora, în solidar, să ia măsuri urgente administrative operative pentru prevenirea erorilor judiciare flagrante prin decongestionarea instanțelor de judecată și eliberarea din funcția de magistrat a persoanelor necorespunzătoare; aprobarea, de către C.S.M.

și Președintele României, a retragerii din magistratură a judecătorului care a pronunțat sentința civilă nr. 21349 din data de 28 noiembrie 2011 în Dosarul nr. 9448/212/2011 al Judecătoriei Constanța, precum și obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 180.046 RON reprezentând contravaloarea celor 4 camere edificate de F.C la brutăria din comuna Chirnogeni, județul Constanța, retrocedată de justiție către autorii lui I.V., pârâți în dosarul susmenționat. Prin sentința civilă nr. 2282 din 30 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta F.C.

ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că cererea reclamantei nu se încadrează în prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit ca s-a adresat in prealabil pârâților în procedura prevăzută de dispozițiile art. 7 din legea contenciosului administrativ, necesară atât în cazul în care se solicită anularea unui act administrativ, cât și atunci când se solicită emiterea unui act de autoritate. Împotriva sentinței civile nr. 2282 din 30 martie 2012 a formulat recurs reclamanta F.C., solicitând modificarea acesteia și admiterea cererii sale, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a susținut că sentința pronunțată de instanța de fond apără Guvernul României de răspunderea care îi revine pentru inițierea unei legislații incoerente, instabile, neclare, confuze și incomplete, inclusiv pentru eliminarea căii de atac a recursului extraordinar în anulare, iar Ministerul Justiției și Guvernul României nu efectuează operațiunile administrative care ar asigura protejarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei, păgubită prin sentința civilă nr. 21349 din 28 noiembrie 2011 cu suma de 180.046 lei. Recurenta a mai susținut că hotărârea instanței de fond nu motivează respingerea acțiunii față de pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României, că s-a adresat acestora solicitând înlăturarea din rândul magistraților a judecătorilor care pronunță hotărâri vădit nelegale, cu încălcarea legii, măsură pe care pârâții sunt pe deplin competenți a o dispune.

A mai arătat că acțiunea sa este admisibilă prin prisma faptului că justițiabilul achită taxa de timbru, precum și alte taxe și impozite la bugetul de stat, din care se achită cheltuielile pentru funcționarea justiției, având, astfel, dreptul la un proces echitabil și la o hotărâre pronunțată în spiritul și litera legii, sens în care autoritățile competente sunt obligate a dispune măsurile administrative care se impun. A criticat considerentele instanței de fond privind neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, arătând că s-a adresat acestora, anterior învestirii instanței de judecată, primind răspuns doar de la intimatul C.S.M. Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de susținerile recurentei și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, se constată că reclamanta-recurentă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care solicita, în esență, obligarea unor autorități publice la luarea unor măsuri privind funcționarea instanțelor de judecată, excluderea din magistratură a unui judecător și plata unei sume cu care recurenta ar fi fost prejudiciată în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești apreciată de aceasta ca nelegală.

Art. 1 alin. (1) din Lega nr. 554/2004 arată că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, iar art. 8 prevede că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.” La rândul său, actul administrativ este definit de același act normativ, în art. 2 alin. (1) lit. c), ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

Acest ansamblu de dispoziții conturează și delimitează cu claritate limitele contenciosului administrativ, în sensul obiectului cererii cu care poate fi învestită instanța de judecată. Or, capetele de cerere cu care recurenta-reclamantă s-a adresat instanței de contencios administrativ nu pot fi încadrate în nici una din ipotezele avute în vedere de dispozițiile legale sus-citate, chiar dacă aceasta invocă, în demersul său de a justifica admisibilitatea cererii, faptul că solicită luarea unor măsuri, calificate ca administrative, care ar avea ca efect protejarea drepturilor și intereselor sale legitime, acest aspect nefiind relevant per se, ci numai în contextul întrunirii tuturor condițiilor avute în vedere de dispozițiile art. 8 raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Este evident, din această perspectivă, faptul că cererea recurentei-reclamante excede cadrului stabilit de legea contenciosului administrativ, astfel încât în mod justificat a fost apreciată, în întregime, ca inadmisibilă, de către prima instanță. Pentru aceste considerente, neexistând motive pentru reformarea hotărârii instanței de fond, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta F.C. împotriva Sentinței civile nr. 2282 din 30 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2013.