ÎCCJ, decizie (scj.ro #197427)

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 decembrie 2014, pe rolul Tribunalului București – Secția a II-a contencios administrativ, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate („ ANI ”), a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. 47530/G/II/26.11.2014, emis de autoritatea de pârâtă. 1.

Prin sentința civilă nr. 3859 din 25 mai 2015, Tribunalul București – Secția a II-a contencios administrativ a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29 iulie 2015. 1.

La data de 15 decembrie 2015, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 91 alin. (3) și (4) din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Prin încheierea din 2 februarie 2016, prima instanță a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate și a suspendat judecata cauzei până la soluționarea excepției. Prin încheierea din 29 mai 2017 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei, ca urmare a soluționării excepției de neconstituționalitate în sensul respingerii, potrivit deciziei nr. 339/11.05.2017, pronunțată de Curtea Constituțională a României. 1.

La data de 19 septembrie 2017, reclamantul A a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la cinci întrebări formulate, cerere respinsă prin încheierea din 3 octombrie 2017. 1.

La data de 14 noiembrie 2017, reclamantul A a invocat excepția de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între ANI și ANAF la data de 10.12.2008, în temeiul art. 4 din Legea nr.554/2004. Prin încheierea din 14 noiembrie 2017 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a ANAF și ONRC. Prin încheierea din 13 februarie 2018 instanța de fond a respins excepția de nelegalitate, ca inadmisibilă. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civile nr. 1733 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1733 din 11 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă, solicitând casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și admiterea cererii introductive. 1. Un prim motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant este cel prin care se susține că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dreptului intern, a Convenției EDO și a CDFUE, în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, în componenta referitoare la dreptul la o hotărâre motivată. Recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, rămânând neanalizate următoarele: solicitarea de aplicare cu prioritate a dispozițiilor dreptului unional privind protecția datelor cu caracter personal cuprinse în Directiva 65/46 față de dispozițiile din dreptul românesc cuprinse în art. 15 din Legea nr. 176/2010; solicitarea de aplicare cu prioritate a dispozițiilor din CDFUE față de prevederile art. 25 alin.(2) din Legea nr. 176/2010; solicitarea de aplicare cu prioritate a dispozițiilor dreptului unional față de normele cuprinse în legislația națională și constatarea, pe cale de consecință, a lipsei de efecte juridice după data de 01.12.2002 a deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE (decizia MCV), precum și a legislației naționale de implementare a deciziei sus-amintite, și anume Legea nr.176/2010; susținerea potrivit căreia procedura de evaluare a incompatibilităților în baza Legii nr. 176/2010 este o procedură penală în sensul art. 6 alin.(1) din Convenția EDO, cu consecința aplicării principiilor și garanțiilor Convenției în această materie, printre care se numără: aplicarea legii ulterioare mai favorabile, îndoiala îi profită celui acuzat, sarcina probei îi revine acuzării. 2. Prin al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că sentința este pronunțată cu încălcarea principiului priorității Convenției EDO, în condițiile în care procedura administrativă de evaluare a incompatibilităților este o procedură „penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția EDO, ceea ce atrage aplicabilitatea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și în cazul abaterii administrative a incompatibilității. Domeniul incompatibilităților fiind unul în care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, dispozițiile constituționale referitoare la aceste drepturi trebuie interpretare în concordanță cu Convenția EDO. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții EDO, materia penală nu acoperă numai sfera formal definită astfel potrivit dreptului național, ci și unele abateri administrative, în funcție de natura abaterii și a sancțiunii sau de gravitatea sancțiunii. Incompatibilitatea este sancționată, potrivit art. 25 din Legea nr. 176/2010, cu eliberarea din funcție, aplicându-se și sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa orice funcții publice eligibile timp de 3 ani. Dată fiind gravitatea sancțiunii și caracterul public al acesteia, este demonstrat că Legea nr. 176/2010 urmărește un scop exclusiv punitiv, prin aplicarea unor sancțiuni grave de natură penală, ceea ce atrage calificarea procedurii ca fiind una penală, în sensul art. 6 alin.(1) din Convenție. Astfel, devin aplicabile principiul retroactivității legii penale mai favorabile și regulile referitoare la standardul probei. Or, în cauză a intervenit o lege mai favorabilă - Legea nr. 87/2017, care a modificat definiția incompatibilității, introducând condiția exercitării funcției incompatibile, în loc de simpla deținere a acesteia. Drept urmare, Agenția Națională de Integritate trebuia să dovedească exercitarea de către reclamant a funcției de administrator, dincolo de orice îndoială rezonabilă, ceea ce nu s-a probat în cauză. De asemenea, modalitatea de definire a incompatibilității prin raportare la deținerea funcției nu poate fi reținută sub imperativul aplicării legii mai favorabile. Numai exercitarea efectivă a funcției considerată incompatibilă cu funcția publică dă naștere incompatibilității, aceasta fiind interpretarea care corespunde scopului legii, chiar în forma acesteia anterioară modificărilor adus prin Legea nr. 87/2017. Recurentul-reclamant invocă în acest sens o seamă de decizii, cu titlu de practică judiciară. 3. Prin al treilea motiv de recurs se arată că sentința este pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului unional, respectiv a Directivei 95/46 privind protecția datelor cu caracter personal. Articolele 10, 11 și 13 din Directivă se opun unor măsuri naționale precum cele reglementate prin art. 15 din Legea nr. 176/2010, care permit autorităților statului membru să transmită autorității cu atribuții în evaluarea incompatibilităților date cu caracter personal ale persoanelor care ocupă funcții sau demnități publice, precum și prelucrarea ulterioară a acestor date, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare. Ca atare, dispozițiile art. 15 din Legea nr. 176/2010 trebuind înlăturate de la aplicare, ca fiind contrare Directivei, iar drept consecință, rămâne fără temei legal procedura administrativă și raportul de evaluare emis. Recurentul invocă hotărârea CJUE în cauza C-201/14 Bara, în raport de care arată că reglementarea din art. 15 din Legea nr. 176/2010 nu poate constitui o informare prealabilă în sensul art. 10 din Directivă, solicitarea datelor de la alte autorități și instituții publice și prelucrarea lor de către Agenția Națională de Integritate impunând obligația de informare a persoanei vizate. Informarea prealabilă în sensul Directivei presupune referirea la categoriile de date vizate. În al doilea rând, cu privire la incidența excepției de la obligația de informare, prevăzută de art. 13 din Directivă, recurentul-pârât arată că excepția trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să se refere la unul dintre domeniile de interes general enumerate; să fie adoptată printr-o măsură legislativă; să fie necesară și proporțională. Agenția Națională de Integritate exercită o funcție de monitorizare/inspecție legată de exercitarea autorității publice, având ca scop prevenirea și detectarea infrancțiunilor, fiind astfel îndeplinită prima condiție, însă în ce privește cea de-a doua condiție situația evaluărilor ANI este similară cu situația legislației incidente considerată contrară dreptului UE de către CJUE în cauza Bara. Argumentul reținut de instanța europeană cu privire la art. 315 din Legea nr. 95/2006 este valabil mutatis mutandis în privința prevederilor art. 15 din Legea nr. 176/2010, în sensul că această ultimă normă nu face decât să se refere în principiu la transmiterea datelor personale deținute de autorități și instituții publice, în timp ce definiția informațiilor transmisibile, precum și modalitățile de efectuare a transmiterii acestor informații au fost elaborate nu prin intermediul unor măsuri legislative, ci prin intermediul unor protocoale încheiate de Agenția Națională de Integritate cu alte autorități/instituții publice. În concluzie, sunt contrare dreptului Uniunii Europene măsurile naționale care permit autorităților administrației publice să transmită date persoanele către Agenția Națională de Integritate, precum și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare. 4. Al patrulea motiv de recurs este cel prin care se susține încălcarea de către instanța de fond a principiului priorității dreptului unional în privința proporționalității sancțiunilor. Art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 încalcă mai multe dispoziții din CDFUE, iar Legea nr. 176/2010 reprezintă legislație de implementare pentru decizia MCV. Sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa orice funcții publice eligibile timp de 3 ani se aplică automat potrivit legii naționale și nu este supusă individualizării, încălcând astfel art. 47 din Cartă, care garantează dreptul la o cale de atac eficientă precum și art. 49 din Cartă care instituie principiul proporționalității sancțiunilor și art. 52 care instituie principiul proporționalității restrângerilor drepturilor fundamentale prevăzute de Cartă, între care dreptul la muncă și dreptul de a fi ales. 5. Un alt motiv de recurs este cel prin care se susține că sentința este pronunțată cu încălcarea principiului priorității dispozițiilor dreptului unional din perspectiva lipsei de efecte juridice după 1 decembrie 2009 a deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum și a legislației naționale de implementare a deciziei sus-amintite, respectiv Legea nr. 176/2010. Decizia MCV este caducă după 12 decembrie 2009 - data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că aceasta nu se mai încadrează în competențele Uniunii Europene post-Lisabona. Sistemele judiciare ale statelor membre nu se mai regăsesc printre domeniile de competență ale UE post-Lisabona. Drept consecință și Legea nr. 176/2010 este caducă/lipsită de efecte juridice și trebuie înlăturată de la aplicare, iar ca atare, rămâne fără temei legal raportul contestat. 6. Sentința recurată este dată și cu încălcarea dispozițiilor privind dreptul la apărare al reclamantului în procedura administrativă, dată fiind ignorarea completă și evidentă a punctului de vedere exprimat de acesta. Agenția Națională de Integritate nu a analizat conținutul acestui punct de vedere, iar instanța de fond a tratat superficial acest motiv de nelegalitate. Conform raționamentului instanței de fond, dreptul la apărare în procedura administrativă este unul formal, impunând numai obligația autorității de a solicita un punct de vedere, nu și pe aceea de a răspunde apărărilor persoanei evaluate.

Cu privire la starea de incompatibilitate confirmată de instanța de fond, recurentul-reclamant arată că sentința este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, având în vedere că fapta imputată recurentului-reclamant nu există. Ulterior validării în funcția de primar, respectiv la 9.07.2012, reclamantul a predat atribuțiile de administrare a societății lui B, în conformitate cu hotărârea asociaților societății nr. 4 /9.07.2012. Aceasta este prezumată a fi întocmită la data consemnată în cuprinsul său, în temeiul art. 277 alin.(3) Cod procedură civilă, iar mențiunile din Registrul Comerțului nu au relevanță asupra stării de incompatibilitate, relevantă fiind manifestarea de voință în sensul renunțării la funcția de administrator, așa cum s-a stabilit în practica judiciară constatată a ÎCCJ-SCAF. Prin urmare, instanța de fond eronat a luat în considerare rezoluția din iunie 2014 a ONRC Bihor.

În fine, sentința este dată și cu încălcarea dispozițiilor privitoare la prescripția extinctivă a răspunderii administrative a recurentului- reclamant, dat fiind că termenul general de prescripție de 3 ani de la săvârșirea presupuselor fapte s-a împlinit. Presupusa stare de incompatibilitate reținută a încetat la 18.06.2014 iar în analiza legalității raportului de evaluare, instanța trebuie să verifice și împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii civile, așa cum se statuează în decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale. Cu toate acestea și în pofida citării considerentelor deciziei nr. 449/2015, instanța de fond a reținut că Agenția Națională de Integritate nu ar fi stabilit o răspundere administrativă. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare, dar a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 5. Cererea de suspendare a soluționării cauzei La termenul de judecată din 13 aprilie 2022, recurentul-reclamant a formulat, în temeiul art. 413 alin. (1) 1 Cod procedură civilă, cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cauzei C-40/2021, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la trimiterea preliminară dispusă de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 38497/3/2019, prin încheierea din 12.11.2020. 6. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Prin cererea depusă la termenul de judecată din 13 aprilie 2022, recurentul-reclamant A a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: (i) Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităților și a conflictelor de interese, de către Agenția Națională de Integritate – ANI, în privința judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluționează contestațiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenției și în care Agenția este parte – posibilitate care nu este îngrădită sau însoțită de garanții – este contrar part. 2 TUE, privind statul de drept și art. 19 alin. (1) TUE, coroborat cu art. 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existența unei influențe exterioare asupra activității de judecată a acestor contestații și nu înlătură astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într-o societate democratică și într-un stat de drept? (ii) Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități administrației publice cu atribuții în evaluarea conflictelor de interese și incompatibilităților persoanelor care ocupă funcții publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare? (iii) Principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, conținut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică și altor fapte decât cele definite în mod formal de legea națională ca fiind infracțiuni, dar care pot fi considerate „acuzații în materie penală”, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancțiunii complementare constând în interdicția de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani? (iv) Dacă răspunsul la întrebarea precedentă este afirmativ, principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcție de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? (v) Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alineatul 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 și 40 din Cartă, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce privește o persoană ce ocupă o funcție publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? II. Soluția instanței de recurs II.1. Referitor la cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea cauzei C-40/2021, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene Recurentul-reclamant a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1 1 ) Cod procedură civilă, până când Curtea de Justiție a Uniunii Europene se va pronunța în cauza C-40/21, care are ca obiect o trimitere preliminară efectuată de Curtea de Apel Timișoara într-o cauză similară (dosarul nr. 38497/3/2019). Raportat la conținutul trimiterii preliminare invocate în susținerea cererii de suspendare a judecății, se constată că pe calea respectivei trimiteri au fost adresate CJUE trei întrebări privitoare la interpretarea principiului proporționalității pedepselor, prevăzut de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE), în contextul sancțiunii aplicabile potrivit legislației naționale în cazul constatării conflictului de interese, și anume a interdicției ocupării unei funcții publice eligibile pe o perioadă de 3 ani. Întrebările au privit și compatibilitatea sancțiunii din norma națională cu dreptul la muncă garantat de art. 15 alin. (1) și cu dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prevăzute de art. 47 din CDFUE. Potrivit art. 413 alin. (1 1 ) Cod procedură civilă, reprezintă caz de suspendare facultativă a judecății situația în care, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară. Înalta Curte constată că o condiție implicită a admiterii unei astfel de suspendări este aceea ca interpretarea cerută pe calea deciziei preliminare să aibă relevanță în soluționarea cauzei a cărei suspendare se solicită. Întrebările din cauza menționată sunt preluate de recurentul-reclamant în cererea de sesizare a CJUE formulată în cadrul recursului de față. Pentru motivele care vor fi arătate atât în soluționarea cererii de sesizare a CJUE, cât și analiza motivelor de recurs propriu-zise, Înalta Curte constată că întrebările nu sunt relevante pentru soluționarea recursului. Drept urmare, va respinge cererea intimatului-reclamant de suspendare a judecării recursului. II.2. Referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singura competentă a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și care ar trebui să fie conținutul acestora, este instanța națională. In conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. Deci, instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Acceptând premisa că litigul intră în domeniul de aplicare a dreptului unional, din perspectiva legăturii criticilor din recurs cu Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE și cu Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, Înalta Curte apreciază că nu se impune în cauză sesizarea CJUE, întrebările propuse de recurent nefiind pertinente. Prima întrebare se referă la situația exercitării activității de evaluare a ANI și în privința judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluționează cauzele persoanelor vizate de rapoartele ANI, situație pe care intimatul-reclamant o găsește contrară art. 2 TUE și art. 19 alin.(1) TUE coroborat cu art. 47 alin.(1) și (2) CDFUE. Deci recurentul pune problema dacă completurile de judecată ale secțiilor de contencios administrativ ale ICCJ-SCAF și curților de apel, competente să soluționeze contestațiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanțe imparțiale și independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate. Ar rezulta că intimatul-reclamant are o îndoială cu privire la independența și imparțialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări. Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept și art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin.(1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, nefiind prezentate de către reclamant argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunțe instanța de recurs și nici o dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naționale. Împrejurarea că o reglementare națională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în materie de incompatibilități, conflicte de interese și dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independența judecătorului și, astfel, să nască îndoieli în privința îndeplinirii cerinței de asigurare a unei protecții jurisdicționale efective, cerință impusă de art. 19 alin. (1) TUE. Lipsa de pertinență a celorlalte întrebări (referitoare la transmiterea datelor personale de la autorități ale administrației publice ale statului către autoritatea cu atribuții în evaluarea conflictelor de interese și incompatibilităților, pe care intimatul-reclamant o apreciază contrară art. 10, 11, și 13 din Directiva 95/46; interpretarea principiului proporționalității pedepselor, prevăzut de art. 49 din CDFUE; invocata încălcare a dreptului la muncă prevăzut de art. 15 alin. (1) CDFUE, a dreptului de a fi ales - art.39 și 40 CDFUE, precum și a dreptului la un proces echitabil – art. 47 CDFUE, prin instituirea de către legislația națională a sancțiunii complementare a interdicției de a ocupa funcții publice eligibile pe o perioadă de 3 ani, ca urmare a constatării stării de incompatibilitate sau a conflictului de interese) va reieși din analiza punctuală a motivelor de recurs. II.3. Analizând motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: II.3.1. Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.5 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant susține neanalizarea de către instanța de fond a unor argumente esențiale pe care le-a invocat în fond, și anume: aplicarea cu prioritate a dispozițiilor dreptului unional privind protecția datelor cu caracter personal cuprinse în Directiva 65/46 față de dispozițiile din dreptul național cuprinse în art. 15 din Legea nr. 176/2010; aplicarea cu prioritate a dispozițiilor CDFUE față de prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010; aplicarea cu prioritate a dispozițiilor dreptului unional față de normele cuprinse în legislația națională și constatarea, pe cale de consecință, a lipsei de efecte juridice, după 01.12.2002, a deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum și a legislației naționale de implementare a deciziei sus-amintite, respectiv Legea nr. 176/2010; susținerea potrivit căreia procedura de evaluare a incompatibilităților în baza Legii nr. 176/2010 este o procedură penală în sensul art. 6 alin.(1) din Convenția EDO, cu consecința aplicării principiilor și garanțiilor Convenției în această materie, printre care se numără: aplicarea legii ulterioare mai favorabile, îndoiala îi profită celui acuzat, sarcina probei îi revine acuzării. Se constată, însă, că cererea de chemare în judecată nu cuprinde susținerile anterior arătate, ci sunt expuse doar următoarele argumente de nelegalitate a raportului de evaluare: nerespectarea dreptului la apărare al reclamantului în procedura administrativă prin ignorarea completă a punctului de vedere exprimat față de proiectul de raport și inexistența incompatibilității ca urmare a revocării reclamantului din funcția de administrator al societății la data de 9.07.2012 coroborată cu nerelevanța înregistrării cu întârziere la ORC a actului constitutiv actualizat al societății. De asemenea, reclamantul nu a formulat o cerere modificatoare a cererii introductive. Argumentele pretins neanalizate se regăsesc exclusiv în notele scrise prin care reclamantul a solicitat instanței de fond sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pe calea procedurii trimiterii preliminare și în concluziile scrise expuse asupra fondului în termenul de amânare a pronunțării. Cererea de sesizare a CJUE a fost respinsă de către instanța de fond prin încheierea din 3.10.2017, nerecurată. Având în vedere că cererea de chemare în judecată este cea prin care sunt stabilite limitele obiective ale procesului, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor pe care se sprijină, Înalta Curte reține că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, neexistând o obligație a judecătorului de a analiza motive neinvocate prin actul de învestire a instanței. II.3.2. Trecând la analiza motivelor de recurs încadrate în cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că este nefondat motiv de recurs menționat la pct. 6 al cererii de recurs, prin care se reiterează încălcarea dreptului la apărare al reclamantului în procedura administrativă și se susține nelegalitatea sentinței din perspectiva manierei în care a fost tratat acest motiv de nelegalitate al raportului de evaluare. Așa cum a reținut instanța de fond, dreptul la apărare al reclamantului în procedura administrativă a fost respectat, prin informarea sa asupra identificării elementelor situației de incompatibilitate și expunerea în concret a unui punct de vedere scris, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 176/2010. Prin recurs se susține că dreptul la apărare a fost respectat numai în mod formal, nu și efectiv, câtă vreme ANI nu a dat un răspuns prin raportul de evaluare apărărilor formulate prin punctul de vedere al persoanei evaluate. Înalta Curte confirmă soluția instanței de fond asupra netemeiniciei acestui motiv al cererii întrucât, prin punctul de vedere, recurentul-reclamant a susținut doar că ar fi intervenit revocarea sa din funcția de administrator al societății „C”, concomitent cu numirea în această funcție a lui B, la data adoptării hotărârii Adunării generale a asociaților din 9.07.2012. Împrejurarea că, în cuprinsul raportului de evaluare, nu s-a dat eficiență hotărârii invocate, reținându-se că reclamantul a deținut funcția de administrator până la data de 18.06.2014, conform evidențelor ORC, nu echivalează cu ignorarea punctului de vedere, ci înseamnă că ANI a evaluat situația de incompatibilitate pe baza înscrisurilor administrate în procedura administrativă, iar această evaluare a fost confirmată și prin hotărârea instanței de fond. II.3.3. Prin motivul de recurs menționat la pct. 7 al cererii de recurs, se arată că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, respectiv prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, întrucât situația de incompatibilitate nu a existat. Argumentul hotărâtor este cel invocat și în fața instanței de fond, dar și în procedura administrativă, respectiv revocarea recurentului-reclamant din funcția de administrator încă din 9.07.2012, conform hotărârii adunării generale a asociaților anterior menționate. În acest sens, recurentul susține că instanța de fond în mod greșit s-a raportat la rezoluția Oficiului Registrului Comerțului din 24.06.2014 prin care s-a luat act de schimbarea administratorului și nu a dat prevalență hotărârii menționate, care probează inclusiv cu privire la data emiterii sale, în conformitate cu art. 277 alin. (3) Cod procedură civilă. Înalta Curte constată că, potrivit art. 277 alin. (3) Cod procedură civilă, înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său, însă, totodată data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă. În contextul în care data înscrisului este esențială în susținerea revocării din funcția de administrator a recurentului-reclamant încă din luna iulie 2012, instanța de fond a reținut că data înscrisului nu poate fi cea pretinsă, câtă vreme hotărârea de care acesta se prevalează nu a fost înregistrată în vreun registru al societății, nu a fost urmată de vreun act adițional la actul constitutiv și nici nu a fost înregistrată la ORC. Mai mult, s-a dovedit în cauză că un act adițional de modificare a actului constitutiv al societății „C” a fost încheiat abia la data de 18.06.2014, autentificat de Biroul notarial X, iar modificarea intervenită cu privire la funcția de administrator a fost operată în Registrul Comerțului conform rezoluției nr. 11654/24.06.2014 a ORC de pe lângă Tribunalul Bihor în baza actului adițional anterior menționat, iar nu a hotărârii de care se prevalează recurentul-reclamant. Astfel, în cauză s-a făcut proba contrară datei pretinse a înscrisului sub semnătură privată, din coroborarea cuprinsului înscrisurilor întocmite de asociați în 2014 cu neînregistrarea în registrele societății a pretinsei hotărâri adoptate sub nr. 4/9.07.2012 rezultând că data încheierii acestui ultim înscris nu este cea menționată în cuprinsul său și nu poate fi opusă în procedura de evaluare a situației de incompatibilitate. A mai arătat recurentul că nu este relevantă data efectuării formalităților de publicitate a revocării sale din funcția de administrator, ci importantă este data manifestării de voință în acest sens. Reținând că data înscrisului de care se prevalează recurentul a fost combătută prin celelalte probe administrate în cauză, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a dat prevalență formalităților de publicitate a schimbării administratorului, ci însăși modificării intervenite în conducerea societății, care însă nu poate fi reținută a fi avut loc la data pretinsă - 9.07.2012, ci a avut loc mult mai târziu, respectiv la 18.06.2014, conform actului adițional de modificare a actului constitutiv al societății. II.3.4. Tot din perspectiva greșitei aplicări a temeiului de drept în baza căruia a fost reținută situația de incompatibilitate, recurentul-reclamant susține (prin motivul menționat la pct. 2 al cererii de recurs) și că judecătorul fondului trebuia să aplice forma art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017, mai favorabilă recurentului-reclamant prin referirea la condiția exercitării funcției incompatibile de administrator, iar nu la condiția simplei dețineri a acestei funcții. Deși acest motiv nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, instanța de recurs îl va analiza pe fond pentru că ține de forma legii aplicabile, pe care judecătorul fondului era dator să o identifice, conform principiului jura novit curia. Recurentul susține că procedura administrativă de constatare a situației de incompatibilitate reprezintă o acuzație în materie penală, în sensul art. 6 din Convenția EDO, din perspectiva gravității sancțiunii pe care art. 25 din Legea nr. 161/2003 o prevede în cazul constatării incompatibilității, și anume destituirea din funcția ori demnitatea publică respectivă (pe care ar exercita-o persoana evaluată la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate asupra raportului de evaluare), completată cu interdicția de ocupare a unei funcții eligibile pe o perioadă de 3 ani. Urmarea calificării pretinse, apreciază recurentul că este aplicabil principiul retroactivității legii penale mai favorabile, dar și standardul de probă din materia penală. Înalta Curte constată că distincția deținere-exercitare a funcției de administrator, raportat la formele consecutive ale normei de drept substanțiale incidente este nerelevantă în cauză pentru că, așa cum a reținut instanța de fond, societatea „C” a funcționat în perioada pentru care s-a reținut situația de incompatibilitate, iar în cauză s-a probat că schimbarea intervenită cu privire la funcția de administrator datează din iunie 2014, iar nu din iulie 2012. Din coroborarea acestor două aspecte factuale rezultă că recurentul-reclamantul nu doar a deținut, ci chiar a exercitat funcția de administrator al societății. Câtă vreme o societate este activă, desfășoară activități economice, având angajați și înregistrând profit, nu se poate considera că administratorul acesteia doar ar „deține” funcția incompatibilită cu funcția publică și că ar fi necesare probe asupra „exercitării” efective a acestei funcții, respectiv a efectuării unor acte materiale sau juridice în cadrul funcției. Dimpotrivă, din faptul dovedit al desfășurării de activități economice se trage prezumția că administratorul a exercitat funcția sa, proba contrară revenind persoanei evaluate. Ca atare, calificarea activității de evaluare a ANI ca o acuzație în materie penală în scopul aplicării legii ulterioare mai favorabile nu își dovedește utilitatea în cauză. Pe de altă parte, simpla invocare a gravității sancțiunii nu este aptă să conducă la calificarea activității de evaluare a situației de incompatibilitate drept acuzație în materie penală. Recurentul-reclamant nu a invocat vreun reper jurisprudențial al Curții EDO care să susțină afirmația sa referitoare la încadrarea procedurii derulate de ANI în noțiunea autonomă prevăzută de Convenția EDO a acuzației în materie penală . Este de remarcat că sancțiunea interdicției de a ocupa o funcție eligibilă pe o perioadă de 3 ani, pe care recurentul o apreciază gravă, disproporționată și aptă să aducă atingere drepturilor sale nu se află în legătură cu dreptul la muncă, ci cu dreptul de a ocupa o funcție/demnitate publică și nici nu are o durată îndelungată. Prin urmare, nu au fost arătate argumente care să pledeze în favoarea incidenței garanțiilor în materie penală în prezenta cauză. II.3.5. Tot din perspectiva greșitei aplicări a legii, recurentul-reclamant susținut (prin motivul de recurs menționat la pc. 5 al cererii) și că, în aplicarea priorității dreptului unional, ar trebui să se rețină lipsa de efecte juridice după data de 01.12.2009 a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE (Decizia MCV), precum și a legislației naționale de implementare a respectivei decizii, și anume a Legii nr. 176/2010. Recurentul s-a referit la o invocată caducitate a Deciziei MCV, ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și, pe cale de consecință, și a legii naționale de punere în aplicare a Deciziei. Înalta Curte constată că susținerile recurentului-reclamant referitoare la lipsa de efecte a Legii nr. 176/2010 (care reglementează procedurile ANI) sunt nefondate. Împrejurarea că organizarea justiției - domeniu de care ține decizia Comisiei Europene 2006/928/C - intră în competențele statelor membre nu justifică aserțiunea referitoare la lipsa de efecte a actului unional și, respectiv, a legii naționale în vigoare. Însăși hotărârea CJUE în cauzele reunite C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19și C-397/19, Forumul Judecătorilor din România, de care se prevalează recurentul-reclamant în susținerea recursului, reține că Decizia Comisiei Europene anterior menționate continuă să-și producă efectele cât timp nu a fost abrogată. Aceeași este și situația legii naționale, în baza căreia acționează Agenția Națională de Integritate. Ca atare, susținerile recurentului-reclamant vor fi respinse ca nefondate. II.3.6. Deși prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat intervenirea prescripției răspunderii administrative a recurentului-reclamant pentru situația de incompatibilitate constatată, chestiune care a fost antamată numai în cuprinsul concluziilor scrise, se constată că instanța de fond a înțeles să se pronunțe și asupra acestei chestiuni, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că reiterarea prescripției prin cererea de recurs nu depășește cadrul procesual din fond. Analizând criticile referitoare la intervenirea prescripției, Înalta Curte le constată nefondate. Astfel, din perspectiva intervenirii prescripției răspunderii administrative a recurentului-reclamant este relevant că starea de incompatibilitate reținută a încetat la 18.06.2014, iar procedura de evaluare a fost declanșată de Agenția Națională de Integritate la 16.04.2014. În conformitate cu decizia nr. 74/16.11.2020 a ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, declanșarea activității de evaluare împiedică curgerea termenului de prescripție sau întrerupe cursul prescripției, după caz (a se vedea în acest sens paragrafele 56-64 din hotărârea obligatorie anterior menționată). Ca atare, sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant referitoare la împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii civile, la care se referă decizia Curții Constituționale nr. 449/2015. Această decizie a forului constituțional obligă instanțele să analizeze motivul de nelegalitate a raportului de evaluare referitor la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii administrative, însă în cauză acest termen nici nu a început să curgă, declanșarea activității de evaluare a Agenției Naționale de Integritate fiind anterioră încetării stării de incompatibilitate. II.3.7. Recurentul-reclamant a invocat și motivul de recurs referitor la încălcarea normelor dreptului unional în materie de protecție a datelor cu caracter personal (pct. 3 al cererii de recurs). Este de reținut, în primul rând, că acest motiv de recurs, prin care se susține nelegalitatea raportului de evaluare prin prisma vicierii procedurii administrative prin solicitarea și prelucrarea de către Agenția Națională de Integritate a unor date cu caracter personal ale recurentului-reclamant provenite de la alte autorități/instituții ale statului, fără acordul sau informarea sa prealabilă, nu a fost susținut în fața instanței de fond, depășind cadrul procesual obiectiv al pricinii deduse judecății în fond. Or, un principiu esențial al căilor de atac (care-și găsește consacrarea în art. 478 Cod de procedură civilă) este acela potrivit căruia nu se pot supune analizei în calea de atac motive noi, care nu au fost supuse analizei instanței de fond. În subsidiar, se constată că susținerile referitoare la nelegalitatea procedurii din perspectiva arătată sunt nefondate. În esență, recurentul a invocat faptul că procedura de evaluare a incompatibilității, prevăzută de Legea nr. 176/2010, încalcă legislația Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Smaranda Bara și alții. Înalta Curte constată că, în cauza amintită, reclamanții din litigiul principal au sesizat instanța națională cu o acțiune prin care au contestat legalitatea transferului efectuat de către o autoritate a administrației publice a statului a unor date fiscale cu caracter personal în vederea prelucrării lor de către o altă autoritate a administrației publice (Agenția Națională de Administrare Fiscală – ANAF și Casa Națională de Asigurări de Sănătate - CNAS). Aceștia au susținut că, pe baza unui simplu protocol intern, datele menționate au fost transmise și utilizate în alte scopuri decât cele pentru care fuseseră comunicate inițial către ANAF, fără consimțământul lor expres și fără informarea lor prealabilă. Din decizia de trimitere, reiese că entitățile publice sunt abilitate, în temeiul Legii nr. 95/2006, să transmită date cu caracter personal caselor de asigurări de sănătate pentru a le permite acestora din urmă să stabilească calitatea de asigurat a persoanelor vizate. Instanța de trimitere a urmărit să stabilească dacă prelucrarea datelor de către CNAS necesita informarea prealabilă a persoanelor vizate în ceea ce privește identitatea operatorului și scopul în care au fost transmise aceste date. În această cauză, Curtea Europeană a reținut faptul că art. 10, art. 11 și art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare. Or, în ceea ce privește situația recurentului, Înalta Curte constată că Agenția Națională de Integritate a demarat procedura evaluării, urmând pașii procedurali impuși de Legea nr.176 /2010, lege specială în materie, inclusiv în privința informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea raportului de evaluare, sancțiunea fiind prevăzută expres. Astfel, recurentul a fost informat despre declanșarea activității de evaluare, care presupune culegerea de date cu caracter personal referitoare la posibile activități/funcții incompatibile, prin adresa nr. 17447/G/II/16.04.2014, fiind înștiințat și de faptul că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat, precum și să depună un punct de vedere. Față de conținutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului, Înalta Curte reține că Legea nr. 176/2070 conține prevederi exprese în acest sens, informarea persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorie pentru legalitatea raportului de evaluare. Ca urmare, nu se poate reține aplicabilitatea directă a normei unionale, atâta timp cât în legislația națională există normă expresă care reglementează respectiva situație. Trebuie făcută distincția între actul administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) și actul normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă (Legea nr. 176 /2010). Transmiterea de date și de informații de la instituțiile sau autoritățile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în conținutul art. 15 din Legea nr. 176/2010, prin protocol fiind reglementate doar procedurile administrative pe care această transmitere le implică. Situația este semnificativ diferită față de cea din cauza Bara, în care normele erau cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorități publice centrale. Pe de altă parte, esența celor statuate prin hotărârea din cauza Bara a fost aceea că: pe de o parte, definiția informațiilor transmisibile și modalitățile de efectuare a transmiterii acestor informații au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul protocolului, care nu fusese publicat oficial; pe de altă parte, CNAS nu a oferit reclamanților din litigiul principal informațiile prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a)-c) din