Decizia nr. 2313/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 2718/2015 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate: anularea Raportului de evaluare nr. x din 2 aprilie 2015 și înlăturarea tuturor efectelor acestuia în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește starea de incompatibilitate reținută de către ANI raportat la calitatea de administrator în cadrul SC B. SRL și efectele constatării acesteia, reținut în raport; obligarea pârâtei la publicarea hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată, inclusiv emiterea unui comunicat de presă în care să se menționeze concret faptul că nu se află și nu s-a aflat în stările de incompatibilitate constatate prin Raportul de evaluare nr. x din 2 aprilie 2015; acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate urmare a prejudiciilor de imagine suferite în urma deciziilor luate de către pârâtă. Prin Sentința civilă nr. 2718 din 22 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.. Împotriva sentinței, a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea acesteia și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul a evocat situația de fapt și contextul emiterii Raportului de evaluare nr. x din 2 aprilie 2015 și a arătat că a fost evaluat cu privire la două situații de incompatibilitate: exercitarea funcției de primar în același timp cu funcția de director în cadrul SC C. SA și exercitarea funcției de primar în aceeași timp cu cea de administrator în cadrul SC B. SRL. Sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a criticat motivarea sumară și contradictorie a primei instanțe. A arătat că, deși cele două situații descrise mai sus sunt similare, întrucât funcția de conducere avută în cadrul celor două societăți comerciale nu a produs nici un efect juridic, instanța de fond a reținut două situații contradictorii, cu interpretarea greșită a legislației privind incompatibilitățile, respectiv: (i) în ceea ce privește funcția de director vânzări la Sucursala Olt în cadrul SC C. SA, recurentul și-a depus demisia în data de 28 ianuarie 2011 și chiar dacă la Registrul Comerțului nu a operat această modificare, simpla demisie este suficientă pentru a nu se ține cont de starea de incompatibilitate, întrucât de la data înregistrării cererii de încetare a contractului individual de muncă funcția de director nu a mai produs nici un efect juridic; (ii) în ceea ce privește calitatea de administrator în cadrul SC B. SRL, în ciuda Adresei nr. x din 12 decembrie 2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, potrivit căreia societatea nu a realizat venituri în perioada 2009 - 2014 și nici nu a desfășurat vreo activitate, instanța de fond a reținut starea de incompatibilitate a recurentului, deși el nu și-a exercitat niciodată funcția de administrator, iar societatea nu a funcționat niciodată. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a argumentat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 cu privire la starea de incompatibilitate motivată de deținerea simultană a funcției de primar și a calității de administrator în cadrul SC B. SRL, care nu a produs niciodată efecte juridice, întrucât societatea nu a avut activitate. A susținut, în esență, că fără exercitarea efectivă a atribuțiilor ce derivă din calitatea de administrator nu poate exista starea de incompatibilitate, făcând referire, în acest sens, la considerentele Deciziei nr. 163 din 21 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Prima instanță nu a avut în vedere interesul comunității, prin sancționarea unui primar ales de comunitatea locală, care și-a exercitat funcția foarte bine, care nu a luat nici o decizie în ceea ce privește SC B. SRL și care doar formal a fost administrator. Nu este suficient să existe un cumul de funcții pentru a se considera că există starea de incompatibilitate întrucât aceasta trebuie raportată la efectele produse. Curtea de Apel București ar fi trebuit să aibă în vedere principiul proporționalității, prevăzut la art. 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană, așa cum a fost acesta reflectat de jurisprudența CJUE, și ar fi trebuit să interpreteze art. 87 lit. d) din Legea nr. 181/2003 în sensul de a produce efecte juridice, iar nu să sancționeze de plano, fără limite, o situație pur formală. Legea nu trebuie interpretată rigid, ignorând lipsa unor efecte juridice a unor așa-zise stări de incompatibilitate. Buna credință a recurentului rezultă din faptul că înainte de a candida la funcția de primar și-a dat demisia din funcția de salariat la Sucursala Olt în cadrul SC C. SA și ar fi procedat la fel dacă și-ar fi amintit de funcția de administrator, fictivă, care a existat doar în acte. Recurentul făcut referire la dispozițiile art. 72, art. 252 și art. 253 C. civ. și a mai arătat că prima instanță nu a motivat în nici un fel respingerea capetelor 2 și 3 de cerere, în condițiile în care recurentul a suferit prejudicii de imagine, urmare a reținerilor abuzive din Raportul de evaluare, care au determinat reacții în lanț atât ale presei cât și ale autorităților locale, fiind afectate demnitatea, onoarea și reputația recurentului.

Hotărârea ce face obiectul prezentei contestații în anulare Prin Decizia nr. 4022 din data de 19 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu majoritate, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2718 din 22 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Cu opinia separată a d-nei judecător D., în sensul: admiterii recursului declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2718 din 22 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, casării sentinței recurate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut următoarele: În ceea ce privește motivul de casare invocat de către recurentul-reclamant, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că acesta este nefondat. Hotărârea atacată este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ., respectând garanțiile instituite prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil și lipsit de arbitrariu, motivarea nefiind o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Hotărârea judecătorească ce formează obiectul recursului pendinte a fost motivată coerent și suficient, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar asupra sa, fiind lipsită de ambiguități și contradicții, considerentele fiind concordante cu dispozitivul, ceea ce determină compatibilitatea sa cu normele legale care stabilesc conținutul unui asemenea act procedural. Pretinsa contradictorialitate criticată de recurent privește, în realitate, modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 la aspectele de fapt reliefate de înscrisurile cauzei, aceste critici urmând a fi abordate în continuare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În privința criticilor circumscrise motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar a reținut că, potrivit art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 (Secțiunea a 4-a -Incompatibilități privind aleșii locali), "funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu [...] d) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație ori cenzor sau orice funcție de conducere ori de execuție la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, la regiile autonome de interes național sau local, la companiile și societățile naționale, precum și la instituțiile publice". Potrivit Adresei nr. x din 3 octombrie 2014 emisă de Oficiul Registrului Comerțului, recurentul a deținut într-adevăr calitatea de administrator în cadrul SC B. SRL, pe perioada 3 decembrie 2009 - 25 februarie 2014, deținând, concomitent, funcția de primar al Comunei Crâmpoia, județul Olt, începând cu data de 21 iunie 2012 (Sentința civilă nr. 6097 din 21 iunie 2012 a Judecătoriei Slatina, dosar fond). Față de acestea, rezultă cu puterea evidenței că recurentul s-a aflat în incompatibilitate, în raport de prevederile art. 91 alin. (1) coroborate cu prevederile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003. Recurentul avea obligația de a renunța, în termen de 60 de zile, la una din calitățile care determină starea de incompatibilitate, astfel cum rezultă din prevederile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003. Pentru recurent, acest termen a început să curgă la data de 22 iunie 2012. În pofida acestei dispoziții legale, recurentul a exercitat concomitent funcția de primar și calitatea de administrator al unei societăți comerciale și după expirarea acestui termen. Mențiunile referitoare la deținerea, de către recurent, a calității de administrator al SC B. SRL, începând cu data de 3 decembrie 2009, și-au produs efectele sub aspectul conferirii acestei calități până la data înscrierii mențiunii privind încetarea mandatului, anume 25 februarie 2014. Recurentul nu a făcut dovada depunerii demisiei sale din această calitate, înregistrată la organele societății comerciale, anterior acestei date. Prin dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, legiuitorul a reglementat și a instituit pentru funcția de primar o stare de incompatibilitate cu "funcția de administrator la societăți comerciale", iar nu cu "activitatea/exercitarea activității de administrator la societăți comerciale". Astfel, textul legal în baza căruia s-a stabilit starea de incompatibilitate nu condiționează în sensul desfășurării efective de activități în cadrul societăților comerciale, interzicând cumulul de calități, necondiționat nici de activitatea depusă de societate sau de încheierea unor contracte cu instituții publice. Lipsit de relevanță este, de asemenea, argumentul privind presupusa inactivitate a societății, atâta vreme cât, potrivit înscrisurilor cauzei, activitatea acesteia nu a fost suspendată prin efectuarea demersurilor prevăzute de lege. Nu sunt relevante nici considerentele Deciziei nr. 163 din 21 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, premisele speței fiind diferite, în dosarul respectiv fiind vorba despre un cumul între funcția de primar și acea de reprezentant legal într-o societate comercială - operator regional, iar nu într-o societate privată, cum este starea de fapt în speță. Contrar susținerilor recurentului, nu există similitudine între situația de mai sus și cea reținută inițial, asupra căreia inspectorul de integritate a revenit, privind deținerea simultană a funcției de primar și a celei de director în cadrul C. SA - Sucursala Slatina în perioada 17 decembrie 1999 - 5 octombrie 2012, în condițiile în care, așa cum a constatat și instanța de fond, reclamantul și-a depus demisia din funcția respectivă cu respectarea dispozițiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, ceea ce nu a făcut în cazul SC B. SRL. Sunt puțin credibile susținerile recurentului privind faptul că ar fi uitat de calitatea de administrator, deținută în mod fictiv în cadrul SC B. SRL, câtă vreme a menționat societatea în declarațiile de interese depuse în anii 2013 și 2014 . Astfel, nu se poate considera că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, așa cum a susținut recurentul. Respingerea capetelor de cerere accesorii privind acordarea de daune, respectiv publicarea hotărârii de anulare a raportului, a fost motivată de respingerea capătului principal de cerere, privind anularea Raportului de evaluare nr. x din 2 aprilie 2015, criticile recurentului privind nemotivarea fiind nefondate.

Contestația în anulare formulată Împotriva Deciziei nr. 4022 din data de 19 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe disp. art. 503 alin. (2) pct. 1, pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei, rejudecarea recursului formulat de recurent și, pe cale de consecință, admiterea recursului având în vedere motivele de recurs reglementate la art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., modificarea în totalitate a deciziei atacate (cu excepția opiniei separate) și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1, pct. 2 și pct. 3 din C. proc. civ., contestatorul a arătat că decizia contestată este rezultatul unei erori materiale (din documentele de la dosar rezultă cele menționate anterior), ceea ce constituie cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. (2) din C. proc. civ. de asemenea, instanța a omis să cerceteze o serie de motive de recurs, ceea ce constituie cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. (3) din C. proc. civ. Raportat la probatoriul administrat în cauză, decizia instanței de respingere a recursului este rezultatul unei erori materiale fapt ce atrage incidența motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. De asemenea, omisiunea de a cerceta un motiv pe care se întemeiază calea de atac a părții, menționată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., circumscrie cazul în care instanța de judecată nu cercetează efectiv obiectul recursului și nu realizează nicio analiză concretă asupra motivelor de recurs invocate astfel încât să se ofere o motivare reală, explicită sau implicită, pentru care a reținut caracterul nefondat al respectivului motiv. Jurisprudența unitară a Curții Europene a Drepturilor Omului este formată în sensul de a considera că omisiunea unei instanțe judecătorești de a prezenta explicații concrete pentru respingerea motivului ce sprijină o cale de atac echivalentă cu o omisiune de cercetare a căii de atac. Totodată, în privința tezei că repetarea unor considerente generice și reluarea unor susțineri ale instanței de fond echivalează cu o necercetare a actului emis s-a pronunțat și Curtea Europeană de justiție. Instanța a omis să cerceteze efectiv motivele invocate de contestatoare, iar această modalitate de soluționare a cauzei, arbitrară, care încalcă inclusiv practica unitară a înaltei Curți de Casație și Justiție în urma deciziei Secțiilor Unite, dovedește că instanța de control judiciar s-a rezumat doar la o motivare pur formalistă, fără analiza în concret a obiectului și cauzei litigiului, ignorând o serie de motive/argumente/documente din dosar sau neobservând o serie de informații care i-ar fi putut schimba optica juridică. Dacă se analizează în totalitate decizia contestată, inclusiv partea introductivă, se va observa că instanța de judecată preluat dintr-o altă decizie a acestui complet (Decizia ICCJ nr. 395 din 16 februarie 2016 - Dosar nr. x/2013) motivarea de respingere a recursului, adaptând-o la situația de fapt, acest lucru rezultând din faptul că se face trimitere la "reclamantul E.". Acest lucru dovedește că în realitate, acest complet de judecată nu a realizat o cercetare concretă a situației de fapt și de drept, prin administrarea și interpretarea probelor specifice acestui dosar, ci a pronunțat o decizie prin invocarea acelorași argumente ca în cazul altui dosar. Or, așa cum a arătat acest lucru nu reprezintă o cercetare efectivă a motivelor de recurs invocate, și, chiar dacă există în sine o motivare a respingerii recursului, aceasta este doar aparentă, neținându-se cont de schimbarea practicii înaltei Curți de Casație și Justiție din 22 mai 2017. Pe de o parte, cei doi judecători s-au limitat la practica judiciară pe care o cunoșteau din timpul judecății dosarului nr. Dosar nr. x/2013 (a domnului E.) fără a mai verifica modificările ulterioare de practică/interpretare a dispozițiilor legale incidente, iar pe de altă parte, au pronunțat această decizie aflându-se în eroare atunci când au ignorat schimbarea practicii înaltei Curți de Casație și Justiție din 22 mai 2017. Aceștia s-au comportat ca și cum Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Secțiile Unite nu a stabilit cu vot majoritar schimbarea modului de interpretare a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003. Acest lucru rezultă din argumentele pe care le susțin în respingerea recursului, care nu se apleacă decât asupra aspectelor formale, nicidecum de substanță a interpretării susmenționate, precum și față de invocarea unei jurisprudențe care este anterioară Hotărârii Secțiilor Unite ale ICCJ la care a făcut trimitere anterior. De altfel, ulterior acestei hotărâri, practica ICCJ s-a schimbat, urmând ca toate rapoartele ANI care se raportau la dispozițiile susmenționate să fie anulate întrucât respectivul articol trebuia interpretat în sensul de a produce efecte juridice, respectiv în sensul că cel care deținea funcția publică să fi exercitat efectiv funcția de administrator. Așadar, neluarea în considerare a acestei practici și trimiterile la argumente/motive/jurisprudență anterioară acestei schimbări a interpretării a ICCJ nu arată decât că decizia instanței de judecată este rezultatul unei erori materiale, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a cercetat efectiv situația de fapt și de drept a motivelor de recurs. Dintre cei trei judecători, unul a avut opinie separată, în care explică foarte clar de ce se impunea casarea cu trimiterea spre rejudecată a deciziei Curții de Apel București, raportându-se la faptul că "nu este suficient să se afirme că din punct de vedere formal, prin raportare la dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, reclamantul a exercitat funcția de primar simultan cu funcția de administrator al unei societăți comerciale, dacă nu se dă posibilitatea recurentului să demonstreze că nu a exercitat efectiv activitatea de administrator, mai ales din perspectiva schimbării practicii judiciare în această materie". Pe de altă parte, cei doi judecători rețin faptul că în cadrul declarațiilor de interese depuse în anii 2013 și 2014 ar fi apărut calitatea de administrator în SC B. SRL, astfel încât "sunt puțin credibile susținerile recurentului privind faptul că ar fi uitat de calitatea de administrator". Or, dacă se analizează declarațiile de interese pentru anii 2013 - 2014 ale dlui X se va observa că deși apare menționată societatea B. SRL, calitatea de administrator nu apare în cadrul acesteia, având în vedere că în realitate a uitat că în acte era înscris și cu această calitate. Astfel, calitatea de administrator în cadrul societății SC B. SRL nu a fost niciodată incompatibilă cu funcția de primar deținută, întrucât această calitate nu a produs niciun efect juridic, societatea fiind nefuncțională, nu a avut activitate niciodată și nu au fost emise acte de către contestator în numele societății, astfel încât se poate afirma că nu a avut niciodată calitatea de administrator în această societate. Susținerea faptului că lipsit de relevanță este, de asemenea, argumentul privind presupusa inactivitate a societății, atâta vreme cât potrivit înscrisurilor cauzei, activitatea acesteia nu a fost suspendată prin efectuarea demersurilor prevăzute de lege este în egală măsură în dezacord cu actele depuse la dosar și cu legislația în materie. Astfel, nu se poate vorbi despre o presupusă inactivitate, ci de o inactivitate efectivă, având în vedere probele de la dosar,care arată că această societate nu a avut niciodată vreo activitate, aceasta fiind total nefuncțională. Pe de altă parte, inactivitatea unei societăți comerciale are o forță juridică superioară situației de suspendare a unei societăți comerciale, sancțiunea fiind radierea societății. Ca să intervină suspendarea activității unei societăți ar trebui ca societatea respectivă să fi desfășurat o activitate. Or, în cazul societății în cauză aceasta nu a desfășurat niciodată vreo activitate astfel încât nu exista necesitatea solicitării unei suspendări. Astfel, tot raționamentul instanței de judecată arată că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este rezultatul unei erori materiale, confundând situația de fapt și de drept a recursului cu cea a recurentului E. Practic, cei doi judecători din completul de judecată care au decis respingerea recursului formulat de subsemnat, având deja practica judiciară a acestui complet, înainte de schimbarea practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție din 22 mai 2017, nici nu au mai analizat motivele de recurs, ci s-au raportat la interpretarea acesteia anterioară, fără adaptarea la noile realități juridice. Așa cum a arătat, interpretarea data de cei doi judecători este una brută, bazată pe o practică învechită și în dezacord cu realitățile juridice actuale astfel încât pentru stabilirea unei stări de incompatibilitate nu este suficient doar a se analiza formal litera legii, ci aceasta trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, precum și în acord cu Hotărârile Secțiilor Unite și a schimbării practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție. În această situație, pe deplin aplicabile devin prevederile art. 503 alin. (2) pct. (3) din C. proc. civ., cu consecința anulării Deciziei atacate și pe cale de consecință rejudecarea recursului.

Apărările intimatei Intimata Agenția Națională de Integritate a depus note scrise cu privire la contestația în anulare formulată de contestatorul A., invocând excepția inadmisibilității acesteia. Intimata a susținut că, din motivarea de ansamblu a căii extraordinare de atac a contestației în anulare, reiese cu evidență faptul că autorul acesteia urmărește rejudecarea recursului, reanalizarea probelor existente la dosar și, respectiv reinterpretarea dispozițiilor legale incidente în speța dedusă judecății, ceea ce nu mai este posibil prin exercitarea unei căi de atac în retractare. Practic, prin contestația în anulare formulată, contestatorul critică soluția instanței de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor legale aplicabile și raportându-se la motivele de casare invocate de recurentul-reclamant. Din analiza Deciziei nr. 4022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2015, rezultă că motivarea dată de instanța de recurs cuprinde argumentele pe care se sprijină decizia de respingere a recursului, instanța de recurs sistematizând criticile formulate și, analizându-le, motivând concluzia la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului. Cu privire la inadmisibilitatea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) punct 1 C. proc. civ. Intimata a învederat faptul că, în cuprinsul contestației în anulare, contestatorul nu dezvoltă motivul pentru care ar fi incidente prevederile art. 503 pct. 1 din C. proc. civ. Motivul privitor la competență prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., se referă exclusiv la necompetența instanței care a pronunțat hotărârea care se atacă. Or, în situația de față nu este incident acest motiv, decizia nr. 4022 din 19 noiembrie 2018 fiind pronunțată de către instanța competentă. Cu privire la inadmisibilitatea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) punct 2 C. proc. civ. Intimata a învederat faptul că nu se află în situațiile reglementate de aceste articole de lege, motivat de faptul că dezlegarea dată recursului de ICCJ prin Decizia civilă nr. 4022 din 19 noiembrie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2015, nu este rezultatul unei erori materiale, precum și că instanța de recurs a analizat toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant. Așa cum se poate observa din analiza contestației în anulare, contestatorul nu arată care este eroarea materială de natură a conduce la admisibilitatea contestației în anulare. Conform prevederilor C. proc. civ., "greșeală materială" înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. În acest sens, practica și doctrina sunt unanime în interpretarea noțiunii de "greșeli materiale" în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. Practic, prin cererea sa, contestatorul declară doar că atacă soluția instanței de recurs, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, în condițiile în care instanța de recurs a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor aplicabile și raportându-se la motivele de recurs invocate. Prin urmare, o astfel de solicitare nu mai este posibilă pe calea unei contestații în anulare, întrucât, în lipsa evidentă a unei erori materiale, ca rezultat al dezlegării recursului, este inadmisibilă exercitarea acestei căi extraordinare de atac. Scopul evident al contestatorului este acela de a obține rejudecarea recursului prin reaprecierea probelor și reinterpretarea dispozițiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecății, ceea ce este inadmisibil pe calea contestației în anulare. În aceste condiții, contestația în anulare formulată în cauză este inadmisibilă, reprezentând, în realitate, un veritabil "recurs la recurs". Cu privire la inadmisibilitatea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Un prim argument pentru care contestația în anulare formulată de contestator este inadmisibilă îl constituie faptul că aceasta nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul C. proc. civ., în sensul că nu se află în situația reglementată de acest articol de lege, întrucât instanța de recurs a analizat și s-a pronunțat cu privire la toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant prin cererea sa de recurs. Din motivarea contestației în anulare reiese că, în speță, contestatorul are ca scop rejudecarea recursului, reanalizarea probelor existente la dosar și, respectiv reinterpretarea dispozițiilor legale incidente în cauza dedusă judecății, ceea ce nu mai este posibil prin exercitarea unei căi de atac în retractare. Practic, prin contestația în anulare, contestatorul critică soluția instanței de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor legale aplicabile, și raportându-se la motivele de casare invocate de recurentul-reclamant. Or, o astfel de solicitare nu mai este posibilă pe calea unei contestații în anulare, întrucât reprezintă, în realitate, o reiterare a motivelor de casare, ceea ce este inadmisibil. Pe fondul contestației în anulare, solicită respingerea acesteia ca nefondată, având în vedere faptul că argumentele invocate de contestator în cuprinsul contestației în anulare sunt nefondate întrucât, din considerentele de fapt și de drept ale deciziei contestate, rezultă fără echivoc faptul că au fost examinate toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant prin recursul declarat. Concret, prin contestația în anulare, contestatorul înțelege să formuleze critici doar cu privire la soluția dată de instanța de recurs, reiterând, în fapt, aceleași apărări din cererea de recurs. Consideră că dezlegarea dată recursului nu este rezultatul unei erori materiale iar instanța de recurs nu a omis să se pronunțe cu privire la toate motivele de casare invocate de recurentului-reclamant, ci a răspuns criticilor formulate în recurs, ea neavând obligația de a motiva fiecare argument ori fiecare susținere cuprinse în motivele de casare, ci de a analiza fiecare motiv de casare invocat, putând grupa argumentele și susținerile recurentului, obligație pe care, în cauza dedusă judecății, instanța de recurs și-a îndeplinit-o. Din analiza deciziei atacate rezultă că motivarea dată de instanța de recurs cuprinde argumentele pe care se sprijină decizia de respingere a recursului. Din considerentele deciziei contestate rezultă fără echivoc faptul că instanța de recurs a sistematizat criticile formulate și, analizându-le, a motivat concluzia la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului. Întrucât critica în recurs s-a referit și la ansamblul probator administrat, instanța de recurs nu avea obligația sa analizeze fiecare proba în parte, ci ansamblul probator administrat, ceea ce a și făcut. Dovada, în sensul acestor susțineri, o reprezintă cele motivate de instanța de recurs în cuprinsul deciziei contestate cu privire la cele două motive de casare invocate de către recurent (488 pct. 6 și pct. 8). Așa cum rezultă din cuprinsul deciziei contestate, instanța de recurs și-a motivat justețea soluției, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile legale aplicabile în cauză, raportat la care s-a reținut starea de incompatibilitate. În concluzie, analizând motivele contestației în anulare, rezultă fără echivoc caracter nefondat al acesteia, întrucât instanța de recurs a analizat toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant și a motivat amplu care sunt considerentele pentru care nu a reținut ca fondate apărările formulate de recurentul-reclamant. Referitor la art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care face trimitere contestatorul, acesta consacră, într-o largă accepțiune, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Întrucât această Convenție nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată. Or, în speță, așa cum se poate constata din motivarea deciziei contestate, instanța de recurs a examinat cu maximă rigurozitate, efectiv și concret, toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant.

Analiza admisibilității contestației în anulare Ca o primă precizare, Înalta Curte constată că deși formal, în cererea de contestație în anulare, contestatorul a invocat și motivul prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., acesta nu a invocat susțineri concrete în sprijinul acestui motiv și nici nu l-a susținut în cadrul concluziilor orale în fața instanței de recurs, astfel că nu există o reală învestire a instanței cu privire la acest caz de contestație în anulare. În ceea ce privește invocarea motivelor de contestație în anulare prev. de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ. Contestatorul a arătat că decizia contestată este rezultatul unei erori materiale, fapt ce atrage incidența motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. De asemenea, omisiunea de a cerceta un motiv pe care se întemeiază calea de atac a părții, menționată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., circumscrie cazul în care instanța de judecată nu cercetează efectiv obiectul recursului și nu realizează nicio analiză concretă asupra motivelor de recurs invocate astfel încât să se ofere o motivare reală, explicită sau implicită, pentru care a reținut caracterul nefondat al respectivului motiv. Înalta Curte va analiza deodată cele două motive de contestație în anulare, având în vedere faptul că în susținerea lor sunt prezentate aceleași argumente de către contestator. Sub aspectul eroii materiale, contestatorul a invocat preluarea în considerentele deciziei atacate a unei referiri dintr-o altă hotărâre privind o altă persoană ("reclamantul E."), ceea ce ar dovedi că, în realitate, completul de judecată nu a realizat o cercetare concretă a situației de fapt și de drept, prin administrarea și interpretarea probelor specifice acestui dosar, ci a pronunțat o decizie prin invocarea acelorași argumente ca în cazul altui dosar. Conform prevederilor C. proc. civ., "greșeală materială" înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. Înalta Curte constată că invocarea numelui altei persoane din alt dosar a reprezentat în mod evident o simplă eroare materială, fără relevanță asupra soluționării fondului cauzei; de esența motivului de contestație în anulare invocat - pentru admisibilitatea sa - este împrejurarea ca elementul de fapt asupra căruia s-a produs eroarea materială să fi fost esențial pentru soluționarea cauzei. Or, din lecturarea deciziei, rezultă că ceea ce a făcut obiectul analizei completului de judecată a fost tocmai situația reclamantului, în ciuda mențiunii eronate din practicaua deciziei; ca urmare, simpla eroare de redactare a deciziei nu constituie o eroare materială suficientă pentru a se reține admisibilitatea contestației în anulare. Apoi, contestatorul a mai invocat lipsa explicațiilor concrete pentru respingerea motivului ce sprijină o cale de atac, echivalentă cu o omisiune de cercetare a căii de atac; instanța de control judiciar s-a rezumat la o motivare pur formalistă, fără analiza în concret a obiectului și cauzei litigiului, ignorând o serie de motive/argumente/documente din dosar sau neobservând o serie de informații care i-ar fi putut schimba optica juridică. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond, în opinia majoritară, a arătat în mod expres motivele pentru care a apreciat că recursul reclamantului era nefondat; Înalta Curte apreciază că decizia civilă atacată cu prezenta contestație în anulare respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, motivarea opiniei majoritare a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. Referitor la art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care face trimitere contestatorul, acesta consacră, într-o largă accepțiune, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Întrucât această Convenție nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată. Or, în speță, așa cum se poate constata din motivarea deciziei contestate, instanța de recurs a examinat cu maximă rigurozitate, efectiv și concret, toate motivele de casare invocate de recurentul-reclamant. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce nu pot fi invocate pe calea acestui motiv de contestație în anulare. În concluzie, nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată, cât timp instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că instanța de recurs a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei sau omiterea unor argumente esențiale invocate de recurent. Din analiza deciziei atacate rezultă că motivarea dată de instanța de recurs cuprinde argumentele pe care se sprijină decizia de respingere a recursului. Din considerentele deciziei contestate rezultă fără echivoc faptul că instanța de recurs a sistematizat criticile formulate și, analizându-le, a motivat concluzia la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului. Întrucât critica în recurs s-a referit și la ansamblul probator administrat, instanța de recurs nu avea obligația sa analizeze fiecare proba în parte, ci ansamblul probator administrat, ceea ce a și făcut. Un alt argument adus de contestator se referă la împrejurarea că opinia majoritară din decizia atacată nu ar fi ținut cont de schimbarea practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție din 22 mai 2017 și ar fi avut în vedere practica judiciară anterioară. Așadar, neluarea în considerare a acestei practici și trimiterile la argumente/motive/jurisprudență anterioară acestei schimbări a interpretării a ICCJ nu arată decât că decizia instanței de judecată este rezultatul unei erori materiale, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a cercetat efectiv situația de fapt și de drept a motivelor de recurs. Înalta Curte constată că aceste argumente reprezintă o critică adusă silogismului judiciar ce a stat la baza deciziei atacate, ce nu se încadrează sub nicio formă în motivele de contestație în anulare invocate de contestator. Astfel, scopul evident al contestatorului este acela de a obține rejudecarea recursului prin reaprecierea probelor și reinterpretarea dispozițiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecății, ceea ce este inadmisibil pe calea contestației în anulare. În aceste condiții, contestația în anulare formulată în cauză este inadmisibilă, reprezentând, în realitate, un veritabil "recurs la recurs". Pe de altă parte, contestatorul readuce în fața instanței învestite cu prezenta contestație în anulare criticile deduse judecății în recurs (lipsa mențiunii în declarațiile interese pentru anii 2013 - 2014 cu privire la calitatea de administrator; argumentul privind inactivitatea societății), cu privire la acest aspect fiind reținut deja că nu se poate solicita rejudecarea recursului pe această cale. Niciunul din aspectele sesizate de contestator nu se încadrează în motivele de contestație în anulare, cu atât mai mult cu cât Soluția de principiu din 22 mai 2017 invocată în cuprinsul opiniei separate nu poate fi asimilată unei hotărâri cu caracter obligatoriu similară hotărârilor Secțiilor Unite ale ICCJ, având un regim juridic diferit; dar, chiar și dacă ar fi avut caracter obligatoriu, nu s-ar fi încadrat în motivele de contestație invocate.

Temeiul procesual al soluției date contestației în anulare Pentru aceste considerente, în temeiul art. 508 raportat la art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.