ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 998/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 13.06.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul MFP-ANAF-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 2980/27.03.2017 a M.F.P. - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația împotriva Deciziei nr. 521347/17.10.2016 prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării creanțelor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., în limita sumei de 2.966.215 RON, în contradictoriu cu M.F.P. - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând anularea în tot a Deciziei nr. 2980/27.03.2017 a M.F.P. - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin care s-a respins Contestația împotriva Deciziei nr. 521347/17.10.2016; anularea în tot a Deciziei nr. 521347/17.10.2016 prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării creanțelor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., în limita sumei de 2.966.215 RON, ambele Decizii contestate fiind nelegale și netemeinice

Prin sentința nr. 5059 din 19 decembrie, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de

către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MFP-ANAF-DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și anulat Decizia nr. 2980/27.03.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Decizia nr. 521347/17.10.2016 emisă de Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Serviciul Insolvabilitate, Răspundere Solidară și Insolvență.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit, faptul ca reclamantei nu i se imputa, in concret, nicio fapta ilicita, statuându-se fara o motivare convingătoare faptul ca a acționat cu rea-credinta in nedeclararea si neachitarea la scadenta a obligațiilor fiscale.

Recurenta învederează că în funcție de natura obligației persoanei vinovate, răspunderea acesteia poate fie delictuală dar în ambele cazuri trebuie îndeplinite următoarele condiții: existența prejudiciului, săvârșirea unei fapte, legătura de cauzalitate dintre acestea, precum și vinovăția făptuitorului. în cauza de față, prin urmare este necesară verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale .

În ce privește condiția existenței prejudiciului, acesta rezultă atât din starea de insolvență în care se află debitoarea cât și existența creanțelor împotriva debitoarei și anume cele menționate în procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/23.07.2015, act pe care reclamanta A. nu a înțeles sa ii conteste odată cu promovarea prezentei acțiuni.

Cu privire la existența faptei și a vinovăției, din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței deși, administratorul statutar a fost notificat pentru depunerea documentelor financiar-contabile, acesta nu s-a conformat deși era ținut de îndeplinirea acestei obligații, rezultând astfel presupunerea că acestea nu există.

Conform art. fi din Legea 82/1991, organizarea și ținerea contabilității constituie o obligație profesională a comercianților. Pentru stabilirea rezultatelor activității desfășurate, comerciantul este obligat ca, pe baza înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească bilanțul contabil și să-l depună la administrația financiară. Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorului sau altei persoane care are obligația gestionării patrimoniului.

Și Legea 31/1990, în art. 73 alin. (1) lit. c), prevede că administratorii sunt răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere. Toate registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanță cu destinația acestora și se prezintă în mod ordonat și completate, astfel încât să permită, în orice moment, identificarea și controlul operațiunilor patrimoniale efectuate .

Din normele legale citate rezultă că obligația ținerii contabilității revine administratorului societății, poate fi imputată reclamantei A., acesta fiind ținut a respecta dispozițiile legale prezentate mai sus.

Nedepunerea documentelor contabile prevăzută ca obligație legală de către art. 28 și următoarele din Legea nr. 82/1991 a contabilității duce și Ia existenței legături de cauzalitate dintre săvârșirea faptei și producerea prejudiciului întrucât prin ținerea unei contabilități în conformitate cu legea s-ar fi putut observa de către administratorul situația propriilor debitori și s-ar fi putut efectua demersuri în vederea recuperării cel puțin a unei părți din creanțe.

Având în vedere aceste dispoziții legale care instituie o prezumție cu privire la vinovăție și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, care nu a fost răsturnată prin proba contrară de către reclamanta, recurenta solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. față de prevederile legale aplicabile dar și de apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că nu subzistă motive de casare a hotărârii primei instanțe, în considerarea celor în continuare arătate.

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actele administrativ-fiscale reprezentate de Decizia nr. 2980/27.03.2017 a M.F.P. - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația împotriva Deciziei nr. 521347/17.10.2016 prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării creanțelor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., în limita sumei de 2.966.215 RON.

În esență, pentru a hotărî atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, organul fiscal a reținut că reclamanta avea obligația legală de a efectua toate demersurile în vederea unei bune administrări a societății, de a îndeplini toate obligațiile fiscale declarative și de plată a creanțelor fiscale declarate și/sau stabilite conform prevederilor legale de organele cu atribuții de control, de a iniția procedura de insolvență în situația în care s-a constatat insuficiența fondurilor bănești pentru achitarea restanțelor la bugetul general consolidat.

Soluționând cauza, instanța de fond a găsit întemeiate criticile de nelegalitate, reținând, în esență, că nu s-a făcut dovada existenței condiției relei-credințe a reclamantei, pe care organul fiscal a reținut-o în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală la emiterea deciziei contestate.

Soluția instanței de fond este însușită și de instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt fiscală, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Determinant pentru acest caz de atragere a răspunderii solidare este îndeplinirea condiției relei-credințe, așa cum just a sesizat și instanța de fond.

Cu privire la această condiție esențială pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului în raport de datoriile societății, prima instanță a reținut că nu este întrunită în cauză, în timp ce recurenta-pârâtă apreciază că aceasta a fost întrutotul dovedită.

Deși Codul de procedură fiscală nu are o normă expresă care să consacre obligația dovedirii relei credințe, acesta prevede că relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna-credință, în scopul realizării cerințelor legii, iar principiul potrivit căruia buna-credință se prezumă operează și în această materie.

În mod corect a reținut instanța de fond, că nu s-a demonstrat intenția reclamantei de a acționa în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor.

Elementul necesar și determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului sau asociatului, reaua credință, reprezintă o stare de fapt care trebuie dovedită, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul administratorilor și asociaților.

Prin urmare, cum legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina administratorului/asociaților, invocarea dispozițiilor legale nu constituie dovada necesară și suficientă și nu atrage automat răspunderea acestora în solidar cu societatea, deoarece reaua-credință, definită ca fiind atitudinea unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, trebuie dovedită.

Înalta Curte, în acord cu prima instant, constată recurenta-pârâta ar fi trebuit sa probeze ca reclamanta a acționat în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor. În cauza, se constată că pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, din probele administrate rezultând contrariul, având în vedere Rechizitoriul nr. x din data de 17.12.2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu a fost dovedită existența unei rele-credințe din partea reclamantei-administratorul S.C. B. S.R.L. în condițiile în care aceasta a justificat imposibilitatea de realizare si depunere a situațiilor financiar-contabile ale societății, lipsa documentelor contabile, având în vedere și existența dosarului penal nr. x/2015, în care a fost pronunțată sentința penală nr. 134/2017 din 29.06.2017.

În acest context, aprecierea instanței de fond, în sensul că nu a fost dovedită existența unei relații de cauzalitate între actele și faptele administratorului social și starea de insolvabilitate a S.C. B. S.R.L., este corectă.

În concluzie, se constată că toate criticile recurentei sunt nefondate, judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, cu interpretarea corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Prin urmare, Înalta Curte, nefiind identificate motive de casare a sentinței, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței civile nr. 5059 din 19 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 februarie 2021.