ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 948/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de apel Craiova la data de 12.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., judecători la Tribunalul Dolj, au formulat prezenta cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul MINISTRUL JUSTIȚIEI solicitân obligarea pârâtului la emiterea unui ordin individual prin care să se stabilească sumele reprezentând despăgubiri la care au dreptul urmare a emiterii Ordinului 85/C/04.01.2019 precum și plata de îndată și în integralitate a acestor despăgubiri, actualizate cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective;

Prin sentința nr. 266 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției privind capetele de cerere având ca obiect emiterea deciziei de reîncadrare pe funcția de grefier arhivar cu studii superioare și la plata drepturilor salariale aferente, excepție invocată de acest pârât prin întâmpinare, respingînd ca nefondată acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu Ministerul Justiției pentru modificarea statelor de funcții și personal ale Curții de Apel Ploiești și în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Ploiești pentru emiterea deciziei de reîncadrare pe funcția de grefier arhivar cu studii superioare și plata drepturilor salariale aferente.

Reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au declarant recurs împotriva sentinței nr. 266 din 28 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, invocând art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare arată că prin cererea de chemare în judecată au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui ordin individual prin care să se stabilească stimele reprezentând despăgubiri la care aveau dreptul urmare a emiterii Ordinului 85/(704,01,2019 precum și plata de îndată și în integralitate a acestor despăgubiri, actualizate cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legala penalizatoare, calculată de la data exigibilității flecarei obligații lunare de plată și până la data plății elective.

Prin O.U.G. nr. 3/2019 s-a stabilit că plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției prevăzut la art. 2 prin acte administrative ale ordonatorilor de credite aferente perioadei 9 aprilie 2015- 30 iunie 2018 (cum este cazul Ordinului 85/C/04.01.2019) se va realiza după cum urmează: în anul 2019 se plătește 5% din totalul sumei cuvenite; în anul 2020 se plătește 10% din loialul sumei cuvenite; în anul 2021 se plătește 25% din totalul sumei cuvenite; în anul 2022 se plătește 25% din totalul sumei cuvenite; în anul 2023 se plătește 35% din totalul sumei cuvenite.

Prin Protocolul nr. 1 la CEDO s-a prevăzut ca ..Orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilității publică și în condiții prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

În jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că noțiunea de "bun" înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economica. De asemenea, s-a decis ca, atunci când interesul patrimonial în discuție aparține categoriei juridice de "creanța", el poate fi considerat ca "valoare patrimoniala" decât dacă are o baza suficientă în dreptul intern.

Prin urmare, de la data emiterii Ordinului, aveau un bun actual în accepțiunea Convenției, respectiv, dreptul la despăgubiri reprezentate de diferența între remunerația stabilită conform ordinului și remunerația efectiv plătită, începând eu 01.01.2019, actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit lunar, până la data plății efective.

Analizând art. 14 din CEDO care interzice discriminarea -, Curtea Europeanâ a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marks contra Belgiei).

Instanța de fond, însă, nu s-a pronunțat în vreun fel asupra fondului ci a respins acțiunea pe motiv că legiuitorul nu a prevăzut emiterea ordinelor îndividuale pentru plata despăgubirilor, ci doar stabilirea prin ordin a indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi.

In esență, din motivare rezultă că instanța nu a soluționat cauza pe fond, ci a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Procedând în acest mod, instanța a încălcat atât principiul contradictorialității, cât și dreptul la apărare al recurenților, încălcând disp. art. 14 alin. (5) și (6) din Codul de procedură și art. 6 CEDO).

Instanța, deși a reținut că pârâtul nu este obligat să emită ordine individuale prin care să stabilească aceste drepturi, a respins inclusiv capătul al doilea de cerere.

Însă, având în vedere că instanța a apreciat că nu sunt necesare ordinele individuale care să stabilească sumele reprezentând despăgubiri (despăgubirile putând fi stabilite în orice modalitate), trebuia să soluționeze cererea privind plata despăgubirilor raportat la motivele invocate în cererea de chemare în judecată cu privire la încălcarea art. I din Protocolul 1 și respectiv art. 14 la CEDO.

Pentru motivele arătate, apreciează că hotărârea este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care solicită casarea acesteia și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță.

Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatului-pârât la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării și la dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, nulitatea absolută poate fi invocată pentru prima oară ca motiv de casare, dacă legea nu interzice în mod expres acest lucru, iar nulitatea relativă poate fi invocată ca motiv de casare numai de partea ocrotită prin norma încălcată.

Nulitatea actelor de procedură este prevăzută la art. 174 -179 C. proc. civ., însă în cuprinsul motivelor de recurs recurentul-pârât nu a indicat care sunt actele de procedură anulabile, astfel încât Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat, urmând a fi respins.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Din actele și lucrările dosarlui rezultă că recurenții-reclamanți solicită obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin individual prin care să se stabilească sumele reprezentând despăgubiri la care au dreptul urmare a emiterii Ordinului 85/C/04.01.2019 precum și plata de îndată și în integralitate a acestor despăgubiri, actualizate cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

La data de 4.01.2019, în aplicarea prevederilor OMJ nr. 2066/2018, emis în considerarea Ordinului nr. 7524.05.2018 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost emis OMJ nr. 85/C/2019, privind drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanțelor de judecată din circumscripția Curții de Apel Craiova, prin care au fost stabilite drepturile salariale ale reclamanților în funcție de valoarea de referință sectorială de 421,36 RON începând cu 9.04.2015 și de 463,5 RON începând cu 1.12.105 - 31.12.2017, fiind emise ordine individuale de salarizare prin care acestea au fost recalculate până la data de 30.06.2018.

La art. 2 alin. OMJ nr. 85/C/2019 s-a dispus că plata diferențelor bănești rezultate din aplicarea acestuia se va face după alocarea sumelor corespunzătoare în bugetele Ministerului Justiției, Curții de Apel Craiova și tribunalelor din circumscripția acesteia, în acord cu prevederile legale care reglementează finanțele publice.

Potrivit art. 74 alin. (1) din Legea 303/2004, pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege.

Conform alin. (2) al aceluiași articol " salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială."

În anexa V a Legii 153/2017 se prevede la art. 8 alin. (1) că " Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi, iar " indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor (...) se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, ..., cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel."

Potrivit hotărârii nr. 652/2009, art. 9 "ministrul îndeplinește, în domeniile de competență ale Ministerului, atribuțiile generale prevăzute de lege" .

În exercitarea atribuțiilor sale, ministrul emite ordine și instrucțiuni scrise, iar potrivit art. 14 "ministrul este ordonator principal de credite, președinții curților de apel sunt ordonatori secundari de credite, iar președinții tribunalelor sunt ordonatori terțiari de credite."

În concluzie, instanța de fond în mod corect a constatat că legiutorul nu a prevăzut emiterea de ordine individuale ci doar stabilirea prin ordin a indeminizației de încadrare și a celorlalte drepturi.

Modalitatea în care ordonatorul de credite alege să stabilească aceste drepturi, ordin individual sau colectiv, ține de oportunitatea acestuia și nu poate fi analizată din perspectiva legalității .

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurenți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. împotriva sentinței nr. 266 din 28 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2021.