ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 9/2021

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Președintele României - Administrația Prezidențială, a solicitat anularea Decretului prezidențial nr. 463/12.05.2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 356/15.05.2017, privind eliberarea din funcție, prin pensionare, a procurorului B..

Prin sentința civilă nr. 2213 din 10 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Președintele României - Administrația Prezidențială, ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, respingerea excepției lipsei de interes și admiterea acțiunii, cu consecința anulării Decretului prezidențial nr. 463/12.05.2017.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a susținut că, la pronunțarea soluției de admitere a excepției lipsei de interes invocată de pârâtă, prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 32 și art. 33 noul C. proc. civ., prin raportare la art. 2 lit. p) din Legea nr. 554/2004, apreciind că reclamanta nu ar justifica un interes în formularea cererii de anulare a Decretului Prezidențial nr. 463/12.05.2017.

Astfel, instanța a reținut că, deși subsemnata am calitatea de persoană vătămată conform definiției date de art. 2 alin. (1) lit. a) raportat la lit. p) din Legea nr. 554/2004, prin promovarea acțiunii nu i s-ar aduce niciun folos practic.

Instanța de fond a reținut că "anularea actului subsecvent (decretul prezidențial privind pensionarea procurorului) nu este de natură a produce nicio consecință asupra măsurii dispuse prin actul anterior (hotărârea CSM prin care a fost propusă pensionarea procurorului), contestat și neanulat.

Din motivarea sentinței recurate reiese că, deși prima instanță a observat efectele anulării decretului prezidențial, respectiv reluarea procedurii reglementate de art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, a apreciat greșit că nu ar avea un interes în formularea unei astfel de cereri și în urmărirea acestor efecte.

A mai arătat recurenta că dl. B., exercitând funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a săvârșit numeroase abuzuri împotriva sa, acestea fiind constatate prin încheierea nr. 231/19.02.2016 a ÎCCJ.

Recurenta a fost, timp de 5 ani, cercetată, inculpată și trimisă în judecată, pentru fapte care nu au existat niciodată, în dosarul penal dispunându-se clasarea cauzei penale cu motivarea ca "faptele nu există".

Săvârșindu-se aceste abuzuri de către dl. B., recurenta a suferit prejudicii atât pe plan personal, dar și pe plan profesional, fiind chiar suspendată din funcție.

De vreme ce a fost vătămată prin acțiunile domnului procuror, rezultă evident că are interesul în atragerea răspunderii sale, care constă în suportarea tuturor efectelor negative ale acestor abuzuri.

În scopul reparării prejudiciilor suferite și pentru atragerea răspunderii domnului B., la data de 28.02.2017, a formulat plângere penală pentru infracțiunile de represiune nedreaptă (art. 283 noul C. pen.) și cercetare abuzivă (art. 280) și, de asemenea, a formulat o sesizare la Inspecția Judiciară prin care a solicitat sancționarea procurorului pentru abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.

Dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite reprezintă un drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, care îi permite să efectueze demersurile necesare pentru realizarea sa, incluzând cererile de atragere a răspunderii disciplinare și penale a dlui. B..

Potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, "Eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor se dispune prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii".

Chiar dacă prin Hotărârea nr. 438/25.04.2017, Plenul CSM a respins cu majoritate memoriul recurentei și a decis să propună Președintelui României eliberarea din funcție prin pensionare a procurorului B., procedura de eliberare din funcție nu este finalizată decât după publicarea în Monitorul Oficial a decretului Președintelui României, emis în mod legal.

Or, în prezenta cauză procedura de eliberare din funcție nu a fost îndeplinită în mod legal, actul administrativ prin care se finalizează procedura, decretul prezidențial fiind lovit de nulitate absolută.

Acesta a fost adoptat fără a se întemeia pe o propunere a Consiliului Superior al Magistraturii care să producă efecte juridice la data adoptării decretului, întrucât respectiva hotărâre era suspendată de plin drept ope legis, uzurpându-se rolul legal al Consiliului Superior al Magistraturii, iar Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României au acționat cu rea-credință, violând norme imperative exprese și extrem de clare, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestui decret.

Neîntemeindu-se pe o hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care să producă efecte juridice la momentul emiterii decretului, Decretul Președintelui României nr. 463/12.05.2017 este lovit de nulitate absolută.

Având în vedere calitatea recurentei de persoană vătămată prin demersurile domnului B., rezultă evident interesul ca acesta să nu se poată sustrage de la atragerea răspunderii, prin invocarea îndeplinirii condițiilor de pensionare, având în vedere că toate demersurile în scopul sancționării sale disciplinare și penale au fost efectuate anterior depunerii cererii sale de eliberare din funcție prin pensionare.

Cererea de eliberare din funcție prin pensionare, făcuta coincidental pe data de 03.04.2017, în condițiile în care pe 06.04.2017 s-a pronunțat clasarea dosarului împotriva recurentei pentru motivul că fapta nu există, reprezintă rezultatul unui abuz de drept, săvârșit cu intenția de a vătăma drepturile recurentei la reparație față de încălcarea drepturilor sale în dosarul penal instrumentat de domnul procuror.

Eliberarea din funcție prin pensionare se circumscrie motivelor neimputabile, în vreme ce existența unor proceduri disciplinare/penale, care, față de gravitatea faptelor imputate, ar putea conduce la eliberarea din funcție, se circumscrie motivelor imputabile. În cazul unui concurs între motivele imputabile și motive neimputabile de eliberare din funcție, trebuie să se dea eficiență motivelor imputabile, magistrații neputându-se sustrage de la aplicarea dispozițiilor legale prin pensionare.

Mai mult decât atât, există și un interes legitim public subsidiar, care ar fi vătămat prin eliberarea din funcție prin pensionare cu pensie de serviciu a dlui. B.. Pensionarea magistraților anterior soluționării unei proceduri disciplinare conduce evident la sustragerea acestora de la răspundere, ceea ce reprezintă o situație foarte periculoasă, care aduce atingere însuși prestigiului justiției.

Așa cum a invocat prin cererea introductivă, calitatea de persoană vătămată în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 decurge din faptul ca are un "interes privat", respectiv dreptul de a solicita și de a obține atragerea răspunderii disciplinare și penale a domnului procuror B. pentru vătămarea drepturilor procesuale, astfel încât invocarea și admiterea excepției lipsei interesului reclamantei este evident rezultatul neobservării acestei susțineri.

Admițând excepția lipsei de interes a reclamantei, prima instanță nu a analizat deloc acest argument invocat și nu a arătat care sunt motivele pentru care a fost înlăturat de la aplicare.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 21.08.2018, intimatul-pârât Președintele României - Administrația Prezidențială a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, examinând motivele de recurs, sentința primei instanțe, probele cauzei și legislația aplicabilă, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că aceasta nu are interes în formularea cererii de anulare a Decretului prezidențial nr. 463/12.05.2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 356/15.05.2017, privind eliberarea din funcție, prin pensionare, a procurorului B..

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public."

Titularul unei acțiuni în contencios administrativ justifică demersul său judiciar prin necesitatea de a solicita intervenția instanței judecătorești competente în scopul ocrotirii unui drept al său ori a unui interes legitim, a cărui vătămare s-a produs prin actul administrativ ce se solicită a fi anulat.

Întrucât în această materie sunt aplicabile prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, reclamantul este obligat să invoce și să dovedească existența unui interes legitim privat, care este definit ca "posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea unui drept subiectiv, viitor și previzibil, prefigurat".

Totodată, din perspectiva dispozițiilor art. 32 alin. (2) lit. d) coroborat cu art. 33 teza I C. proc. civ., interesul trebuie să determinat, legitim, personal, născut și actual.

Potrivit doctrinei, prin interes se înțelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia - cerere în justiție sau apărare de fond ori procedurală.

Condiția determinării interesului echivalează cu cerința existenței interesului însuși, întrucât are în vedere stabilirea folosului practic pe care îl poate obține partea în cazul admiterii formei procedurale exercitate.

Interesul este legitim atunci când nu contravine normelor imperative ale legii sau regulilor de conviețuire socială și este personal când folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare aparține celui care recurge la acțiune.

Condiția ca interesul să fie născut și actual se referă la faptul că interesul trebuie să existe în momentul în care se exercită acțiunea civilă, independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că partea nu ar mai obține folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, fiind ca atare, prejudiciată. Un interes eventual, ca de altfel și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate permite formularea unei cereri în justiție.

Recurenta a susținut că justifică un interes în formularea cererii pentru că, în situația în care s-ar admite cererea de chemare în judecată, acest lucru ar duce la exercitarea dreptului la reparație față de încălcarea drepturilor sale în dosarul penal ce a fost instrumentat de domnul procuror.

Instanța de fond nu a negat însă calitatea recurentei - reclamante de pretinsă persoană vătămată, ci a reținut că, urmare a respingerii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a contestației formulate împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 438/25.04.2017, este lipsită de interes solicitarea de anulare a Decretului prezidențial nr. 463/12.05.2017, emis în baza acestei hotărâri.

Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că anularea decretului prezidențial ar putea determina doar reluarea procedurii reglementate de art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 (...) nu și reanalizarea de către CSM a oportunității sau a legalității măsurii propuse sau cercetarea disciplinară a procurorului.

Potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, "Eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor se dispune prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii".

În emiterea decretului a cărui anulare se cere, Președintele României a acționat în baza propunerii legale formulate de CSM, conform procedurii instituite de lege, propunere care a fost cuprinsă în Hotărârea Plenului CSM nr. 438/25.04.2017 și care se bucură, cu autoritate de lucru judecat, de prezumția de legalitate.

În ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la faptul că decretul prezidențial este lovit de nulitate absolută, deoarece a fost adoptat fără a se întemeia pe o propunere a Consiliului Superior al Magistraturii care să producă efecte juridice la data adoptării decretului, respectiva hotărâre fiind suspendată de plin drept ope legis, Înalta Curte reține că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, hotărârile plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor pot fi atacate cu contestație de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu toate acestea, chiar dacă Decretul prezidențial nr. 463 a fost emis la data de 12.05.2017, în cadrul termenului legal de 15 zile de exercitare a căii de atac a contestației, se constată că, de la momentul publicării pe site a Hotărârii CSM - 27.04.2017 și data publicării decretului în Monitorul Oficial - 15.05.2017, nu s-a făcut dovada de către reclamantă a formulării contestației în condițiile legii, neavând nicio relevanță faptul că, prin cele două notificări adresate Președintelui României, respectiv prin memoriul adresat CSM, aceasta a susținut că intenționează să conteste Hotărârea Plenului CSM.

Suspendarea executării Hotărârii Plenului CSM nr. 438/25.04.2017 a intervenit ulterior adoptării decretului prezidențial contestat în prezenta cauză, iar soluția de respingere definitivă a contestației dispusă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3628 din 16.11.2017 conduce, împreună cu celelalte aspecte de fapt și de drept anterior reținute, la pronunțarea soluției lipsei de interes a reclamantei în inițierea prezentului demers judiciar.

În fine, Înalta Curte constată că invocarea de către recurenta-reclamantă a și a unui interes legitim public subsidiar este nefondată, întrucât în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ ce are ca scop protejarea drepturilor ce aparțin unei persoane determinate, individualizate nu poate fi sancționată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancțiunea nulității urmând a fi aplicată numai cu condiția existenței unei vătămări produse într-un drept subiectiv sau interes legitim privat.

Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2213 din 10 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.