ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2022

Ședința publică din data de 03 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă la data de 15 noiembrie 2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaților, a solicitat eliberarea unei adeverințe în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005, precum și obligarea pârâtei la plata de daune morale de 200.000 RON (pentru încălcarea drepturilor privind opinia publică, pentru că i-a fost scurtat dreptul la viață prin suspendarea eliberării adeverinței, pentru că nu i s-a acordat dreptul de a fi egală în fața legii ca oricare cetățean, pentru că nu i s-a recunoscut personalitatea juridică, pentru că i-au fost aduse atingeri onoarei și reputației) și la plata de despăgubiri materiale de 48.000 RON care să acopere pierderile suportate în perioada 1998-2017, despăgubiri majorate ulterior prin precizarea cererii din data de 04 decembrie 2017.

Tribunalul Mureș, secția civilă, prin încheierea camerei de consiliu din data de 02 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a apreciat că este necompetent material să soluționeze cauza, dispunând trimiterea dosarului Tribunalului Mureș, secția contencios administrativ și fiscal, unde dosarul a fost înregistrat cu nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 673, pronunțată în data de 15 iunie 2018, Tribunalul Mureș, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului, invocată din oficiu, dispunând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș la data de 14 noiembrie 2018, sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 179 din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaților.

Împotriva sentinței civile nr. 179 din 19 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a reiterat situația de fapt și a învederat, în esență, că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și nemotivată, fără să țină cont de probele de la dosar și fără să aibă în vedere că a solicitat adeverința în temeiul art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005 de la deținătorul arhivei Marii Adunări Naționale și nu de la angajator.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că refuzul intimatei-pârâte de a-i emite adeverința care să ateste munca depusă, conform art. 4 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 4/2005, precum și pct. 6 din Capitolul V și Capitolul VI din Anexa 1 la același act normativ, este de natură să încalce dispozițiile art. 3 și art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și justifică capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale și morale.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 aprilie 2019, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a criticat sentința recurată, în esență, din perspectiva nemotivării, precum și a greșitei aplicări și interpretări a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, critici ce se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, în raport de elementele concrete ale speței, respectiv solicitarea reclamantei către pârâta Camera Deputaților privind eliberarea unei adeverință care să certifice acordarea în favoarea reclamantei a unui spor cu caracter permanent pentru exercitarea unei funcții suplimentare, aferente calității de deputat în Marea Adunare Națională (în perioada 1985-1989), instanța de fond a procedat la analizarea adresei de răspuns formulată de pârâtă, prin raportare atât la dispozițiile normative invocate de reclamantă, respectiv art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005, cât și la prevederile legale ce reglementează refuzul nejustificat de recunoaștere a unui drept sau interes legitim, respectiv art. 2 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că instanța de fond a avut în vedere înscrisurile depuse în dovedire de părți, astfel că, nu se poate afirma că judecătorul fondului nu și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin cu privire la aflarea adevărului în cauză, respectiv motivarea soluției pronunțate. De altfel, instanța de control judiciar reține că și în jurisprudența CJUE s-a statuat că revine instanței de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11). În consecință, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aspectele criticate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susținerea soluției pronunțate și care vizează maniera de interpretare a forței probante a unor mijloace de probă (ex. Înscrisul intitulat Notă asupra ediției), ori modul de aplicare, în cauză, ori de interpretare, dat de instanță, normelor de drept material și procedural (ex. evocarea prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005), acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiilor iura novit curia și da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține, însă, doar instanței.

Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 07 aprilie 2021, fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

În aceeași ordine de idei, referitor la criticile exhibate de recurentă care vizează modul în care instanța de fond a apreciat cu privire la înscrisurile depuse în cauză, Înalta Curte reține că toate aceste aspecte vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurentă, elemente de temeinicie a hotărârii pronunțate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Totodată, se constată că argumentele aduse de recurentă pe această cale prin care se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, reprezintă aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că motivarea are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, în vederea recalculării pensiei, reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 4/2005, a solicitat pârâtei Camera Deputaților eliberarea unei adeverință care să certifice acordarea în favoarea reclamantei a unui spor cu caracter permanent pentru exercitarea unei funcții suplimentare, aferente calității de deputat în Marea Adunare Națională (în perioada 1985-1989).

Autoritatea publică pârâtă a răspuns tuturor demersurilor întreprinse de reclamantă prin răspunsurile comunicate acesteia prin Adresele nr. x/01.02.2006, nr. y/15.02.2006, nr. z/19.12.2007, nr. 9/7928 din 06 august 2015, nr. 9/3276 din 28 martie 2016.

Prin aceste adrese, Direcția generală resurse umane și salarizare din serviciile Camerei Deputaților a comunicat petentei împrejurarea potrivit căreia, în arhiva serviciilor Camerei Deputaților nu există documente de plată a indemnizațiilor membrilor Marii Adunări Naționale, pentru mai multe perioade, inclusiv pentru legislatura 1985- 1989, motiv pentru care nu i-a putut elibera reclamantei adeverința solicitată.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 4/2005, sporurile, indemnizațiile și majorările de retribuții tarifare prevăzute la alin. (2) se dovedesc prin înscrisurile din carnetele de muncă sau prin adeverințe întocmite conform legii, eliberate de angajatori, care poartă întreaga răspundere cu privire la valabilitatea și corectitudinea acestora dar, așa cum în mod judicios a reținut instanța de fond, intimata-pârâtă nu are calitatea de angajator al reclamantei, astfel că nu se constată că autoritatea pârâtă ar fi procedat în cauză cu încălcarea acestor dispoziții legale.

Totodată, se constată că în speță nu s-a dovedit nici existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a-i elibera reclamantei o adeverință cu conținutul dorit de aceasta, în condițiile în care intimata-pârâtă nu deține documentele de plată a membrilor Marii Adunări Naționale pentru perioada de referință.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Instanța de recurs are în vedere că din analiza Decretului-Lege nr. 92/1990 reiese că a fost înființată ca autoritate legiuitoare Parlamentul României, organizat potrivit principiului bicamerismului, din Adunarea Deputaților și Senat, în prezent puterea executivă incluzând prin urmare și Senatul, neputându-se astfel prezuma că arhiva fostei autorități legiuitoare a fost transmisă în mod obligatoriu Camerei Deputaților.

Totodată, cum în mod corect a stabilit și prima instanță, din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că Serviciul Arhivei Naționale Istorice Centrale ar atesta faptul că s-a predat pârâtei întreaga arhivă a Marii Adunări Naționale și nici existența în arhiva pârâtei a documentelor de plată a indemnizațiilor Marii Adunări Naționale pentru perioada 1985-1989.

În consecință, nu i se poate imputa pârâtei o vătămare a drepturilor reclamantei, întrucât recurentei-reclamante i s-a răspuns în permanență la toate demersurile formulate, autoritatea publică prin compartimentul de specialitate precizându-i că nu deține documentele de plată solicitate, iar împrejurarea că aceasta este nemulțumită de răspunsurile primite nu echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri și nici nu conferă dreptul la despăgubiri.

Faptul că cererea nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă de reclamantă nu reprezintă un refuz nejustificat în înțelesul Legii nr. 554/2004, răspunsul autorității publice neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a cererii reclamantei, în considerarea faptului că în arhiva serviciilor Camerei Deputaților nu există documente de plată a indemnizațiilor membrilor Marii Adunări Naționale pentru mai multe perioade, inclusiv pentru legislatura 1985-1989, acest aspect fiind învederat petentei la fiecare demers întreprins de aceasta, și anume prin răspunsurile comunicate prin adresele nr. x/01.02.2006, nr. y/15.02.2006, nr. z/19.12.2007, nr. 9/7928 din 06 august 2015, nr. 9/3276 din 28 martie 2016.

În acest context, devin lipsite de relevanță și criticile recurentei-reclamante privind acordarea daunelor materiale și morale ca urmare a încălcării drepturilor reglementate de art. 3 și art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în condițiile în care analiza acestora s-ar fi impus doar în situația în care s-ar fi constatat existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a-i elibera reclamantei adeverința cu conținutul dorit de aceasta, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 179 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 februarie 2022.