ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 468/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă la 16 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. și cu intervenientul F., obligarea pârâtei S.C. E. S.A. la plata daunelor morale și materiale pentru repararea prejudiciului suferit prin producerea accidentului de circulație din 14 aprilie 2015 din municipiul Gheorgheni, jud. Harghita, în care a decedat fiul și fratele lor, A., astfel: pentru A., tatăl victimei, suma de 192.474 euro, cu titlu de daune morale și suma de 685,13 RON cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate cu ocazia soluționării dosarului penal; pentru C., mama victimei, suma de 194,624 euro, cu titlu de daune morale; pentru B., fratele victimei, suma de 96.882 euro, cu titlu de daune morale; pentru D., fratele victimei, suma de 98.338 euro, cu titlu de daune morale. De asemenea au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate pentru fiecare dintre sumele indicate, începând cu 14 noiembrie 2017 (a 11-a zi de la data înregistrării cererii de despăgubire), până la plata efectivă, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, constând în contravaloarea deplasărilor la instanța de judecată, onorariul avocațial urmând a fi solicitat pe cale separată. În drept, au invocat dispozițiile 49, art. 50 și art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 24 și art. 26 din Norma ASF nr. 23/2014, art. 16, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1387, art. 1388, art. 1391 alin. (2) și următ. C. civ., coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1), art. 36, art. 37 și art. 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. Excepția a fost respinsă prin încheierea nr. 2 din 10 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Harghita, secția I civilă

Sentința Tribunalului Harghita Prin sentința nr. 197 din 13 februarie 2020, Tribunalul Harghita, secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. și intervenientul F. și a obligat-o pe pârâtă la plata următoarelor sume: reclamanților A. și C., echivalentul în RON a câte 28.000 euro, la cursul Băncii Naționale a României, valabil în ziua plății efective, cu titlu de daune morale; reclamantului A., suma de 685,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; reclamantului B., echivalentul în RON sumei de 21.000 euro, la cursul Băncii Naționale a României, valabil în ziua plății efective, cu titlu de daune morale. A respins acțiunea formulată de reclamantul D.. A obligat-o pe pârâtă să plătească penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, aferente daunelor morale, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, iar reclamanților A., B. și C., suma de 4078,33 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Apelul Împotriva sentinței nr. 197 din 13 februarie 2020, pronunțate de Tribunalul Harghita, secția I civilă au declarat apel reclamanții și pârâta. Cererile de apel au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 24 martie 2020, sub același număr de dosar. 3.1 Prin încheierea nr. 96 din 23 mai 2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a aceleiași instanțe. 3.2 Prin încheierea nr. 251 din 6 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata apelurilor și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție în regulator de competență Prin decizia nr. 2119 din 15 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Hotărârea Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă asupra apelurilor Prin decizia nr. 29 din 25 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. E. S.A. împotriva sentinței nr. 197 din 13 februarie 2020, pronunțate de Tribunalul Harghita, secția I civilă. A admis apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâta S.C. E. S.A. să plătească reclamanților A., B. și C., și suma de 5263,66 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță. A respins apelul declarat de reclamanta C., pentru minorul D., împotriva sentinței nr. 197 din 13 februarie 2020, pronunțate de Tribunalul Harghita, secția I civilă, ca nefondat.

Recursul Împotriva deciziei nr. 29 din 25 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a declarat recurs pârâta S.C. E. S.A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cu privire la stabilirea daunelor morale, aspect ce contravine dispozițiilor imperative ale art. 425 lit. b) din același act normativ. În acest sens, au arătat că, în scopul de a oferi motive specifice și explicite, instanțele trebuie să se raporteze la apărările părților, în speță, la art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 cu referire la practica judiciară privind modalitatea de stabilire a daunelor morale. Deși s-a reținut că, prin comparație cu despăgubirile stabilite în alte spețe, soluția ar fi echitabilă, instanța nu a făcut trimitere la nicio hotărâre judecătorească pentru a motiva, concret, care sunt raționamentele pe care se bazează soluția pronunțată. Astfel, recurentul a arătat că nu se poate exercita controlul judiciar cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale, întrucât, din considerentele hotărârii nu reiese care a fost jurisprudența avută în vedere de instanța de apel la stabilirea despăgubirilor. Or, potrivit art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, practica judiciară reprezintă un criteriu veritabil de evaluare a despăgubirilor, care nu are doar rol orientativ, ci poate influența pronunțarea unor soluții prin care să nu se creeze situații discriminatorii. Această concluzie derivă și din actele normative care s-au succedat în materie, Ordinul CSA nr. 14/2011 (art. 49 alin. (2), Norma ASF nr. 23/2014 (art. 50 alin. (2) și Legea nr. 132/2017 (art. 22 alin. (6). Recurenta a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 cu referire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale față de toți intimații-reclamanți, prin decizia recurată fiind menținută soluția instanței de fond, întemeiată pe art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 și reținându-se că penalitățile de întârziere au un pronunțat caracter sancționator în cazul refuzului de plată, iar această sancțiune poate fi aplicată în situația existenței unei culpe în întârzierea plății despăgubirilor pentru un prejudiciu cert, lichid și exigibil. Curtea a aplicat eronat prevederile art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în raport, pe de o parte, de data transmiterii de către intimați a cererii de despăgubire, a emiterii de către recurentă a ofertei și formulării răspunsului intimaților la aceasta, precum și de transferul sumei de 82.000 RON în contul fiduciar indicat în cererea de despăgubire, iar pe de altă parte, în raport de termenul legal de 3 luni în care recurenta a formulat oferta față de cererea avizată. A arătat recurenta că penalitățile de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 reprezintă o sancțiune pentru pasivitatea asigurătorului, care nu răspunde cererii de avizare în termen de 3 luni de la data notificării, în condițiile prevăzute de art. 37 din același act normativ. Pentru acest motiv, recurenta a susținut că nu poate fi obligată la plata penalităților.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare la 9 iunie 2021, la care recurenta nu răspuns.

Procedura de filtru Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată la 3 martie 2022.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Criticile întemeiate de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate. Înalta Curte observă, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - pretins încălcat de către instanța de apel, conform susținerilor recurentei - în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, fiind necesară reținerea argumentată a fiecărei împrejurări pe baza probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, ele trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reținut unele și s-au înlăturat altele. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în cererea dedusă judecății, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse și putând să răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de părți, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea modului în care Curtea de Apel Târgu Mureș a exercitat controlul judiciar asupra sentinței primei instanțe nu se poate reține, conform conținutului deciziei recurate, că lipsesc motivele pe care se întemeiază, respectiv analiza referitoare la modalitatea de stabilire a daunelor morale în raport de dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 și la jurisprudența în materie asupra acestui aspect. Dimpotrivă, se constată că instanța de apel a examinat, prin considerente comune, apelurile reclamanților și al pârâtei din perspectiva criticilor care au vizat modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale potrivit legislației și jurisprudenței din România. Curtea a făcut referire la jurisprudența în materie atunci când a validat criteriile de stabilire a despăgubirilor de către prima instanță, arătând că acestea se impun a fi stabilite în raport de importanța și gravitatea prejudiciului și de criteriul echității. De asemenea, față de probatoriul administrat, a constatat că prima instanță a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se la consecințele negative suferite de reclamanți, la importanța valorilor lezate și la gravitatea atingerii acestora. Totodată, la adoptarea soluției, a avut în vedere că daunele morale acordate de instanța de fond reflectă reparația echitabilă a suferințelor reclamanților, iar faptul că aceștia au acceptat despăgubirile stabilite în procedura amiabilă nu echivalează cu renunțarea lor la solicitarea diferenței pe cale judecătorească, cu atât mai mult cu cât aceștia se declaraseră, anterior inițierii demersului judiciar, nemulțumiți de cuantumul stabilit în procedura amiabilă. Contrar susținerilor recurentei, se constată că instanța de apel a făcut o evaluare proprie a situației de fapt deduse judecății, argumentând judicios motivul pentru care a menținut despăgubirile morale stabilite de instanța de fond, prin raportare la particularitatea cauzei rezultate din dinamica accidentului și la gradul de contribuție al victimei la producerea acestuia. Astfel de criterii subiective de cuantificare a daunelor morale, deși nu au fost stabilite la nivel legislativ, au fost reliefate în jurisprudență și în doctrină, instanța având posibilitatea de a le stabili în funcție de circumstanțele speței. În acest fel a procedat și instanța de apel, care, în considerarea celor expuse, a determinat sumele cuvenite reclamanților, cu titlu de daune morale cuvenite reclamanților. Strict sub aspectul motivării, în cuprinsul hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligației legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., argumentele curții pentru care a considerat că este justificată soluția pronunțată de tribunal asupra daunelor morale, chiar dacă, sub acest aspect, a răspuns, prin considerente comune, criticilor referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale invocate în apel de toți apelanții. Relevantă în acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit, referitor la faptul că, deși prin art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului s-a impus instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Astfel, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția. Față de aceste considerente, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii recurate permițând verificarea conformității acesteia cu susținerile recurentei. Înalta Curte reține că nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este aplicabil în cauză, întrucât nu au fost încălcate dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 atunci când s-a apreciat că se cuvin a fi menținute despăgubirile morale acordate de instanța de fond intimaților-reclamanți. Astfel, pentru motivele expuse în considerentele deciziei recurate (la pag. 10 parag. 5 și 6), curtea nu a primit aceste critici, apreciind că despăgubirile trebuie să se stabilească în raport de particularitățile fiecărei cauze și de probele administrate. Continuând raționamentul, instanța de apel a arătat că, și în cazul diminuării despăgubirilor cu procentul de culpă al victimei, valoarea stabilită de tribunal este echitabilă, chiar și prin comparație cu cele stabilite de alte instanțe. Totodată a statuat că, dacă aceste despăgubiri nu ar fi fost reduse în raport de culpa victimei, acestea s-ar fi încadrat întocmai în limitele despăgubirilor minimale și maximale acordate de instanțe din România, ale căror hotărâri au fost depuse de reclamanți la dosar. Astfel, curtea a apreciat asupra despăgubirilor morale în raport de criteriile stabilite în jurisprudența internă, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile și ținând cont și de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de distrugerea legăturii afective - și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. De asemenea, se constată că nu au fost încălcate nici prevederile art. 37 și art. 38 din normă, care obligă pe asigurător la plata penalităților de întârziere, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligațiilor prevăzute la art. 36 (stabilirea despăgubirilor în procedura amiabilă). Astfel, situația despăgubirilor și a penalităților datorate de asigurator este reglementată de art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Potrivit art. 37 alin. (4) din normă - pretins încălcată de instanța de apel conform susținerilor recurentei - despăgubirea se plătește de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător de la partea prejudiciată sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul vizează ipoteza reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a). În speța de față, Înalta Curte constată, potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel, că între părți s-a derulat procedura amiabilă prevăzută de dispozițiile art. 35 și art. 36 din Norma ASF nr. 23/2014, iar recurenta, în calitatea sa de asigurător, a comunicat reclamanților oferta de despăgubire. Prin răspunsul la ofertă, reclamanții au solicitat plata sumei propuse de asigurător în contul fiduciar al reprezentantului lor, iar pentru partea din sumă neacordată, respectiv diferența dintre valoarea solicitată și cea ofertată de asigurător, au arătat că se vor adresa instanței de judecată cu o acțiune în pretenții. Astfel, nu se poate reține că părțile au ajuns la un acord cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care recurenta, în calitate de asigurător, îl datora reclamanților, persoane vătămate. Prin dispozițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, legiuitorul a stabilit că determinarea penalităților de întârziere se raportează la despăgubirea cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, și sunt datorate de asigurător în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligațiile, le îndeplinește în mod defectuos sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea. Astfel, diminuarea neîntemeiată a daunelor solicitate de persoanele prejudiciate este una dintre cauzele care atrage culpa asigurătorului, precum și obligația de plată a penalităților de întârziere. Ca atare, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care acesta a primit hotărârea judecătorească definitivă, întrucât, numai de la momentul la care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanților, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, anume într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului reclamanților de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare. Pentru considerentele expuse, nefiind îndeplinite condițiile cerute pentru incidența cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., În baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 29 din 25 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". În baza normelor legale evocate, Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata către intimații-reclamanți a sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, efectuate conform chitanței nr. x din 19 aprilie 2021, emise de SCPA G. și a facturii aferente. PENTRU ACESTE MOTIVE,