ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 567/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud, secția I civilă, la 5 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A. și intervenientul H., au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul încercat urmare a decesului victimei I. astfel: pentru A.- suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de tată al decedatului; pentru B. - suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de mamă decedatului; pentru C. - suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de frate a decedatului; pentru D. - suma de 300.000 RON cu litiu de daune morale în calitate de frate al decedatului; pentru E. - suma de 203,93 RON cu titlu de daune materiale și suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de frate al decedatului; pentru F. - suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de soră a decedatului ca urmare a constatării de către instanță a acceptării de către pârâtă a sumelor pretinse de reclamanți cu titlu de despăgubiri morale și materiale, acestea nefiind contestate și care au fost solicitate prin cererea de despăgubire (și reiterate prin acțiune) considerate de asigurător ca fiind corect dozate, dat fiind faptul că nu le-a respins în termen de 3 luni de la data înregistrării cererii de despăgubire (data înregistrării fiind 28 septembrie 2017), conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, incident în cauză; obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere de 0,2 % pe zi aplicate sumelor cuvenite reclamanților cu titlu de despăgubiri morale și materiale, calculate începând cu data de 9 octombrie 2017, adică a unsprezecea zi de la data înregistrării cererii de despăgubire la pârâtă și până la data efectivă a plății, conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, mai puțin asupra sumei de 59,46 achitată cu bon fiscal 300/21.09.2017, solicitată cu titlu de daune materiale, care nu a fost cuprinsă în cererea de despăgubire.

Prin sentința civilă nr. 354/F/2019 din 14 octombrie 2019 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei S.C. G. S.A.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A., și intervenientul H., și a obligat pârâta să plătească reclamanților A. și B., părinți, suma de câte 50.000 RON cu titlu de daune morale; reclamanților C., D., E. și F., frați, suma de câte 30.000 RON cu titlu de daune morale.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului E. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale.

S-a respins, ca neîntemeiată, solicitarea reclamanților vizând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi de întârziere începând cu data de 9 octombrie 2017.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanților, în solidar, cheltuieli de judecată în sumă de 826,02 RON.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanții și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 105/A din 14 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a hotărât următoarele:

A admis în parte apelul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., împotriva sentinței civile nr. 354/F/14.10.2019 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în dosar nr. x/2018, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

A majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamanților A., B. la suma de 60.000 RON și cuantumul daunelor morale acordate reclamanților C., D., E. și F. la suma de 40.000 RON.

A fost obligată pârâta S.C. G. S.A. la plata penalităților de 0,2% pe zi întârziere, aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale, începând cu data de 27.10.2017 până la plata integrală a sumelor datorate.

A respins cererea reprezentantei reclamanților apelanți de renunțare la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Prin încheierea din 3 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins cererea petentei S.C. G. S.A., având ca obiect îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii din 3 septembrie 2020 (în realitate fiind vorba de încheierea din 30 iunie 2020 - încheierea de amânare a pronunțării).

Împotriva deciziei nr. 105/A din 14 iulie 2020 și a încheierii de ședință din 3 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs pârâta Societatea G. S.A..

Cu privire la recursul îndreptat împotriva deciziei nr. 105A din 14 iulie 2020, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a formulat, în esență, următoarele critici:

Instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a încălcat principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., principiu care este de esența procesului civil, prin faptul că instanța de apel a respins cererea reprezentantei reclamanților-apelanți de renunțare la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârzie.

În motivarea deciziei recurate se arată faptul că a fost respinsă cererea de renunțare la acest petit, întrucât nu a existat dovada mandatului special dat de către reclamanți reprezentantului pentru renunțarea la judecată, astfel că nu ar fi îndeplinite condițiile legale de renunțare.

În această situație, dacă instanța de apel a apreciat că este necesară dovada mandatului special, ar fi trebuit să acorde un nou termen de judecată pentru ca reprezentantul reclamanților să acopere această lipsă, lucru care, de altfel, s-a întâmplat anterior pronunțării soluției și nu să rămână în pronunțare și să respingă manifestarea de voință a părților.

Arată că reprezentantul convențional al reclamanților - mandatar avocat - a atestat expres, la termenul de judecată din 30 iunie 2020, faptul că deține mandat pentru cererea de renunțare și a depus la dosarul cauzei, la 02 iulie 2020, procura specială, constând în împuternicire avocațială specifică profesiei de avocat, unde se determină în mod expres faptul că acesta este împuternicit de către reclamanți să formuleze cererea de renunțare la judecată în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere.

În măsura în care instanța de apel considera că este necesară, pentru a lua act de renunțarea la capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere prezentarea procurii speciale, înainte ca instanța să rămână în pronunțare, sau dacă aprecia necesară prezentarea contractului de asistență juridică, pentru a se putea determina dacă reprezentantul convențional poate efectua astfel de acte de dispoziție, ar fi fost imperios necesară acordarea unui termen de judecată în acest sens.

Însă, instanța de apel nu a procedat în această manieră și a închis etapa cercetării judecătorești, a deschis etapa dezbaterilor, acordând cuvântul asupra apelurilor formulate de către părți.

Precizează faptul că pârâta nu s-a opus cererii de renunțare la judecată cu privire la petitul privind acordarea penalităților de întârziere, fiind de acord cu cererea reclamanților, astfel că erau îndeplinite și condițiile art. 406 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, menționează faptul că pârâta a formulat o cerere de completare a încheierii de ședință din 30 iunie 2020, întrucât în cuprinsul acesteia nu s-a făcut mențiune despre poziția pârâtei, exprimată prin reprezentant convențional.

În atare condiții, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 406 C. proc. civ., instanța de apei, în mod nelegal, a dispus respingerea cererea reprezentantei reclamanților-apelanți de renunțare la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

În ceea ce privește cea de-a doua critică de nelegalitate, respectiv faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de care se întemeiază și cuprinde motive străine de natura pricinii, arată că temeiurile legale avut în vedere de către instanța de apel sunt străine de norma specială incidență, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, în raport de soluția instanței de apel de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale, începând cu data de 27 octombrie 2017 până la plata integrală a sumelor datorate.

Așa cum se poate observa, motivarea soluției cu privire la acordarea penalităților de întârziere se realizează potrivit dispozițiilor Ordinului CSA nr. 14/2011, și nu a Normei ASF nr. 23/2014.

În cauză, fiind incidente dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, instanța de apel ar fi trebuit să le aplice ca atare și să raporteze soluția la acesta normă, independent de faptul că dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014 au conținut similar cu dispozițiile Ordinului CSA nr. 14/2011 în materia acordării penalităților de întârziere.

În atare condiții, apreciază că acesta situație echivalează cu o lipsă a motivării hotărârii de către instanța de apel.

Totodată, stabilirea datei de la care curg penalitățile de întârziere este efectuată fără ca instanța de apel să indice care sunt argumentele pentru care a ales această dată, fără a se indica această dată în considerentele hotărârii, ci doar în dispozitivul ei. De altfel, din motivarea hotărârii nu rezultă de ce a fost stabilită data de 27 octombrie 2017 ca moment de la care încep să curgă penalitățile de întârziere.

Cea de-a treia critică de nelegalitate, respectiv încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, vizează încălcarea dispozițiilor art. 36-38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În primul rând, apreciază ca nelegală stabilirea datei de 27 octombrie 2017 ca moment de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, respectiv o lună de la data transmiterii cererii de despăgubire de către reclamanți, în condițiile în care nu rezultă cum a fost aleasă această dată.

Norma ASF nr. 23/2014, incidentă în cauză, prevede faptul că asigurătorul are la dispoziție un termen de 3 luni pentru a răspunde cererii de despăgubire, respectiv 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive pentru a achita sumele stabilite de către instanța de judecată.

Ca atare, termenul de o lună de la data transmiterii cererii de despăgubire, de la care a fost stabilită plata penalităților de întârziere, a fost ales fără nicio bază legală.

În al doilea rând, așa cum a precizat și în primă instanță, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, creanța nu are un caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere.

Astfel, există două momente în raport de care asigurătorul are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor, pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment, se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

În concluzie, apreciază că, în raport de dispozițiile art. 36-38 din Norma ASF 23/2014, momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere este cea de-a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești, la acel moment născându-se și obligația de plată de despăgubirilor stabilite de către instanța de judecată prin pronunțarea unei hotărâri judecărești definitive. Instanța de apel a ales, fără niciun temei legal sau considerente în acest sens, ca penalitățile de întârziere să curgă de la o lună după transmiterea cererii de despăgubire de către reclamanți, soluție pe care o apreciază ca fiind nelegală.

Pe cale de consecință, solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, strict cu privire la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

De asemenea, solicită, conform art. 500, art. 643 și art. 723 C. proc. civ., desființarea actelor de executare privind executarea penalităților de întârziere, efectuate în baza deciziei civile nr. 105/2020, cu consecința întoarcerii executării silite.

În drept, recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la recursul îndreptat împotriva încheierii din 3 septembrie 2020, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a formulat, în esență, următoarele critici:

La termenul din 30 iunie 2020, reprezentantul pârâtei a avut o poziție de neopunere privind renunțarea la petitul de penalități de întârziere, exprimând un acord expres în acest sens.

Aspectele de inadmisibilitate au fost susținute în legătura cu dobânda legală solicitată de către părțile reclamante, prin apărător, la termenul din 30 iunie 2020, în rejudecarea apelului, după închiderea cercetării judecătorești în apel, și nu relativ la cererea de renunțare.

În considerentele încheierii recurate se arată în mod eronat aceste aspecte, făcându-se referire la existența unui un acord tacit.

Or, încheierea de ședință din 30 iunie 2020 nu conține poziția de neopunere, respectiv acordul expres al reprezentantului pârâtei privind renunțarea la petitul de penalități de întârziere.

Intimații-reclamanți A., B., C., D., E. și F. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității căii de atac, întrucât hotărârea recurată este pronunțată în materia asigurărilor, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În măsura în care se va trece peste excepția inadmisibilității recursului, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 2380 RON.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului, înlăturarea apărărilor invocate de intimații-reclamanți și admiterea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților și, prin încheierea din 20 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul, respingând excepția inadmisibilității căii de atac, invocată de reclamanți prin întâmpinare și a fixat termen pentru judecata recursului la 17 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la motivele de recurs ce vizează modul de soluționare a cererii de renunțare la penalitățile de întârziere, Înalta Curte reține următoarele:

Printre principiile fundamentale ale procesului civil consacrate de C. proc. civ. se numără "Dreptul de dispoziție ai părții" prevăzut de art. 9 care, la alin. (2) și (3) statuează, că "(2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată (...)" precum și principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 care prevede că "Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel" [alin. (1) ] și că părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, instanța fiind obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, [alin. (4) și (5) ].

Potrivit art. 406 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., "(1)Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.".

Alin. (4) al art. 406 C. proc. civ. dispune că "Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare."

Alin. (5) al aceluiași articol de lege prevede că, atunci când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

Din economia textelor legale redate reiese că renunțarea la judecată este un act de dispoziție al părții care însă, pentru a produce efecte, trebuie să întrunească cerințele impuse de alin. (2) precum și, în raport de reperul temporal la care este formulată cererea, și pe cele impuse de alin. (4) ale art. 406 C. proc. civ.

Cu referire la alin. (2) al art. 406 C. proc. civ., este de reținut că solicitarea de renunțare la capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere a fost formulată verbal de reprezentantul reclamanților, la termenul de judecată din 30 iunie 2020, cu ocazia cuvântului pe fond asupra apelului.

Cu toate că instanța de apel a avut neclarități cu privire la mandatul special prevăzut de art. 81 alin. (1) și art. 406 alin. (2) C. proc. civ., solicitând reprezentantului reclamanților să precizeze dacă are mandat pentru renunțarea la judecată, nu a lămurit acest aspect și nici nu l-a pus în discuția părților.

Cu toate acestea, instanța de apel și-a bazat motivarea cu privire la cererea de renunțare tocmai pe aceste neclarități, reținând, cu încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității, că în lipsa mandatului special dat de reclamanți reprezentantului lor pentru renunțare la judecată, nu sunt îndeplinite condițiile legale de renunțare.

În măsura în care instanța era nelămurită asupra limitelor reprezentării și mandatului special prevăzut de art. 81 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 22 alin. (2) coroborat cu alin. (6) al aceluiași articol, era obligată să acorde un termen în vederea complinirii acestora.

De asemenea, cu referire la alin. (5) al art. 406 C. proc. civ. este de reținut că, în situația renunțării la judecată în apel sau într-o cale extraordinară de atac - deși textul de lege nu impune vreo condiție referitor la acordul părții adverse, acesta trebuie interpretat în coroborare cu alin. (4) al art. 406 C. proc. civ., așa încât și în cazul în care renunțarea la judecată în căile de atac are loc la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea este condiționată de acordul celeilalte părți.

O altă interpretare ar lipsi de sens și eficacitate dispozițiile alin, (4), întrucât, în situația opoziției pârâtului la cererea de renunțare la judecată în faza procesuală a fondului, reclamantul ar putea, în calea de atac, să eludeze textul de lege și să beneficieze de efectele unei renunțări necondiționate, în pofida poziției părții adverse.

Această concluzie se impune și în raport de dispozițiile art. 482 conform cărora "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol" (Capitolul II al Titlului II C. proc. civ.) și, respectiv, art. 494 din același cod, conform cărora "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune" (Titlul II, Capitolul III, Secțiunea I C. proc. civ.).

Cum cererea reclamanților de renunțare la judecată a fost formulată la primul termen, când părțile erau legal citate, iar din practicaua încheierii de dezbateri din 30 iunie 2020 și a deciziei recurate reiese că recurenta-pârâtă a fost reprezentată de apărătorul său, lipsă fiind doar intimatul-intervenient forțat H., instanța de apel, în raport de cerința impusă de alin. (4) ale art. 406 coroborat cu alin. (5) C. proc. civ., trebuia să pună în discuția părților această cerere și poziția lor față de aceasta sau, eventual, să acorde părților care nu au fost prezente un termen până la care să își exprime poziția față de această cerere, renunțarea neputând produce efecte decât cu acordul expres sau tacit al celorlalte părți.

Or, nici din practicaua încheierii de dezbateri din 30 iunie 2020, nici din decizia recurată nu reiese că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 406 alin. (2), (4) și (5) C. proc. civ.

Procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, ceea ce atrage casarea acesteia, în raport de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., fiind evident interesul pârâtei în exercitarea căii de atac a recursului care, prin demersul său, a urmărit să supună cenzurii hotărârea pronunțată cu nerespectarea normei de drept incidente.

Astfel fiind, Înalta Curte, pentru temeiurile arătate, va admite recursul declarat de pârâta, va casa decizia atacată în ce privește respingerea cererii de renunțare la cererea vizând penalitățile de întârziere și va trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată.

În legătură cu penalitățile de întârziere, recurenta-pârâtă a susținut, pe de o parte, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine cauzei, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 36 - 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că se poate cere casarea unei hotărâri când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Raportând cele expuse la considerentele hotărârii atacate, la criticile recurentei legate de existența unor considerente străine cauzei și a lipsei de motivare, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut referire, în mod greșit, prevederile Ordinului CSA nr. 14/2011, iar nu a normei ASF 23/2014, incidente în speță, în raport cu data producerii accidentului, 18.07.2016.

Chiar și în situația în care s-ar considera că dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014 au conținut similar cu dispozițiile Ordinului CSA nr. 14/2011 în materia acordării penalităților de întârziere, din hotărârea recurată nu rezultă modalitatea în care instanța de apel a apreciat data de 27 octombrie 2017 ca moment de la care se vor calcula penalitățile de 0,2%, în raport cu prevederile legale în materie și situația de fapt, așa cum a fost reținută de instanța de apel.

Ca atare, Înalta Curte reține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor aspecte ce rezultă fără posibilitate de echivoc din considerentele și dispozitivul deciziei recurate.

Astfel, în ceea ce privește acordarea penalităților de întârziere, instanța de apel reține în considerentele hotărârii recurate că "După producerea evenimentului rutier, reclamanții au avizat asigurătorul la data de 27.09.2017, comunicând și copie de pe actele de stare civilă, certificatul de deces al victimei, raportul de expertiză medico-legală, procesul-verbal de cercetare la fața locului, fotografii de la locul impactului și acordul de recunoaștere încheiat de intervenientul forțat, fără ca asigurătorul să răspundă motivat dacă acceptă sau nu, total sau parțial, solicitarea de despăgubire și motivele. Or, în aceste condiții, apreciază Curtea că sunt incidente dispozițiile art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, întrucât asigurătorul nu și-a îndeplinit obligația legală de analiză și răspuns, astfel că legea îl obligă la penalități. În ceea ce privește apărarea potrivit căreia, prin Decizia nr. 2977 din 2014 ICCJ a stabilit că legea nu prevede obligația asiguratorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente la nivelul pretențiilor și că în cazul în care nu se încheie o tranzacție despăgubirile vor fi stabilite de instanța de judecată, Curtea apreciază că aceasta nu este incidentă în speță. Pentru ca o atare statuare să poată fi invocată era necesar ca pârâta să analizeze și să răspundă solicitării reclamanților de acordare a daunelor, răspuns care putea desigur să cuprindă sume mult mai reduse decât cele solicitate sau chiar deloc, dar decizia să fie motivată."

Cu toate acestea, deși instanța de apel reține că "În cauză însă, asiguratorul a ignorat cu desăvârșire cererea reclamanților privind aplicarea penalităților de 0,2%, fiind prevăzută de legiuitor tocmai pentru a sancționa atitudinea de rea-credință a pârâtei", fără a stabili în considerentele hotărârii momentul de la care încep să curgă penalitățile, totuși în dispozitivul hotărârii dispune că"obligă pârâta S.C. G. S.A. la plata penalităților de 0,2% pe zi întârziere, aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale, începând cu data de 27.10.2017 până la plata integrală a sumelor datorate", fără a se putea, astfel, deduce, în mod legal, modul cum a stabilit instanța de apel data de la care curg penalitățile de întârziere, în raport cu prevederile incidente în materie.

Or, în raport de existența acestor neconcordanțe/contradicții între considerente și dispozitiv, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A., a casa în parte decizia recurată și în ceea ce privește plata penalităților de întârziere, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., pentru analizarea aspectelor sus-menționate, ocazie cu care se va aprecia asupra necesității administrării de probe suplimentare în acest sens, urmând a fi avute în vedere, în rejudecare, și celelalte critici de nelegalitate formulate prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., față de soluția adoptată și considerentele reținute anterior.

Este, deopotrivă, fondat, recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din 3 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în ceea ce privește soluția adoptată în privința cererii de îndreptare eroare materială a încheierii de ședință din 30 iunie 2020, în sensul de a se menționa pozitia de neopunere/acordul expres al reprezentantului S.C. G. referitor la cererea de renunțare la petitul privind penalitățile de întârziere.

Astfel, prin cererea formulată, pârâta G. S.A. a solicitat îndreptarea erorii materiale din încheierea din 30 iunie 2020, în sensul de a se menționa poziția părții cu privire la cererea reclamantei de renunțare la petitul privind acordarea penalităților de întârziere, așa cum a fost susținută oral în ședința de judecată, de reprezentatul său convențional.

Prin încheierea din 3 septembrie 2020, instanța de apel a respins cererea petentei, reținând că "Din înregistrarea ședinței de judecată, transcrisă în vederea soluționării prezentei, reiese că în poziția sa, reprezentantul petentei a solicitat a se lua act de renunțare, susținând că nu are cunoștință dacă avocatul are mandat în acest sens. Solicită a se vedea în ce măsură acest lucru este admisibil, fiind în prezenta unei schimbări a obiectului dedus judecății în apel. A menționat expres că "Noi spunem că ar fi inadmisibil de solicitat și de schimbat obiectul cererii în apel".

De remarcat că din poziția reprezentantului apelantei pârâte reiese că acesta este de acord cu renunțarea doar în măsura în care aceasta este admisibilă, astfel că în raport de soluția pronunțată, Curtea apreciază că nu se impune îndreptarea erorii materiale. De altminteri, în lipsa opoziției la renunțare, legiuitorul a prezumat un acord tacit, astfel că petenta nu suferă nici o vătămare."

Or, potrivit art. 442 alin. (1) din C. proc. civ., "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere."

Textul evocat stabilește că procedura îndreptării hotărârilor judecătorești presupune corectarea unor erori materiale apărute cu ocazia redactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau chiar în dispozitivul unei hotărâri (indiferent că este vorba despre o sentință, o decizie sau doar o încheiere).

Din motivarea încheierii recurate reiese faptul că instanța de apel a reținut că din înregistrarea audio a ședinței de judecată și transcrierea acesteia a rezultat poziția părții pârâte față de cererea de renunțare formulată de reclamantă, poziție ce nu a fost consemnată în încheierea a cărei îndreptare s-a solicitat.

Cu toate acestea, instanța de apel a respins cererea de îndreptare eroare materială pe considerente ce vizează fondul cauzei în legătură cu cererea de renunțare formulată de reclamanți cu privire la unul din petitele cererii de chemare în judecată, aprecieri ce țineau de îndeplinirea cerințelor legale prevăzute de art. 406 C. proc. civ. vizând condițiile de formă ale renunțării la judecată.

Or, pentru a fi întrunite cerințele de admitere a unei cereri de îndreptare a unor erori materiale strecurate în cuprinsul încheierii respective, instanța trebuia să verifice dacă cele învederate de petentă se circumscriu noțiunii de eroare materială și dacă această omisiune cu privire la susținerile pârâtei cu ocazia dezbaterilor de la fond există sau nu, iar nu să facă aprecieri asupra unor eventuale erori de judecată apte de a fi îndreptate numai prin promovarea căilor legale de atac.

În raport de aspectele expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a casa decizia atacată și a trimite cauza, spre rejudecare, instanței de apel, în vederea examinării cererii de îndreptare a erorii materiale sub toate aspectele de fapt și de drept, prin raportare la probele administrate în cauză.

Dat fiind că, în speță, soluțiile adoptate de instanța de apel în privința obligării pârâtei la plata penalităților aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale, respingerea cererii de renunțare la cererea vizând penalitățile de întârziere, precum și a respingerii cererii de îndreptare eroare materială, s-a impus a fi casate, pentru considerentele arătate în cele ce preced, revine în sarcina instanței de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, asupra cererii de renunțare formulate de reclamanți, a îndreptățirii reclamanților la plata unor penalități de întârziere și a cererii de îndreptare eroare materială formulate de pârâtă, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie respectiv, necesitatea respectării principiului disponibilității procesului civil și limitele devoluțiunii stabilite în apel.

În raport de soluția pronunțată în recurs, de casare cu trimitere spre rejudecare, a deciziei recurate, aceleiași instanțe, dar în limitele arătate în considerentele prezentei hotărâri, referitor la cererea recurentei-pârâte ce vizează desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei nr. 105/A din 14 iulie 2020, cu consecința întoarcerii executării silite, în conformitate cu art. 723 și urm. C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul întemeiat al acestei cereri.

Astfel, potrivit art. 500 C. proc. civ., "Hotărârea casată nu are nicio putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel. Instanța va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare".

Cum soluția pronunțată în cauză este cea de casare cu trimitere spre rejudecare, iar recurenta-pârâtă a făcut dovada executării sale silite în privința penalităților de întârziere acordate reclamanților prin decizia recurată, sunt incidente prevederile art. 500 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a constata că sunt desființate de drept actele de executare efectuate în temeiul deciziei casate și a dispune restabilirea situației anterioare executării, în ceea ce privește executarea penalităților de întârziere.

Față de soluția de admitere a recursului pârâtei, fiind părți căzute în pretenții, intimaților-reclamanți nu li se cuvin a fi acordate cheltuielile de judecată solicitate pentru această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 105/A din 14 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată în ce privește obligarea pârâtei la plata penalităților aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale și respingerea cererii de renunțare la cererea vizând penalitățile de întârziere și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Admite recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva încheierii de ședință din 3 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează încheierea din 3 septembrie 2020 și trimite cererea de îndreptare eroare materială, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Constată că sunt desființate de drept actele de executare efectuate în temeiul deciziei casate și dispune restabilirea situației anterioare executării, în ceea ce privește executarea penalităților de întârziere.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2022.