ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6251/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05.11.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale, a solicitat:

(1) obligarea pârâtului la comunicarea către reclamantă a exemplarului cuvenit acesteia din contractul de finanțare înregistrat de pârât (prin Departamentul Identitate Națională) cu nr. x/31.08.2018 sau, în subsidiar, în cazul în care pârâtul neagă existența zisului contract,

(2) constatând încheierea contractului de finanțare (în sens de negotium iuris) înregistrat de pârât (prin Departamentul Identitate Națională) cu nr. x/31.08.2018, obligarea pârâtului la semnarea respectivului contract (în sens de instrumentum probationis) și la comunicarea către reclamantă a exemplarului cuvenit acesteia ori, alternativ, suplinirea consimțământului pârâtului cu privire la încheierea contractului de finanțare în forma înregistrată de pârât (prin Departamentul Identitate Națională) cu nr. x/31.08.2018 și

(3) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2299 din 20 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale.

A fost obligat pârâtul să semneze contractul de finanțare aferent proiectului derulat de reclamant în perioada 6-9 septembrie 2019 și să comunice reclamantului un exemplar.

A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5597,90 RON reprezentând taxa de timbru și onorariu avocat.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii ca inadmisibilă, precum și nefondată.

În motivarea recursului, a arătat că prima instanță a soluționat cererea de chemare în judecată cu depășirea atribuțiilor judecătorești. A menționat că este evidentă inadmisibilitatea cererii prin raportare la lipsirea de obiect a contractului având în vedere conduita reclamantei, iar prima instanță, cu depășirea atribuțiilor conferite de legiuitor, l-a obligat pe pârât să semneze contractul de finanțare, încălcând astfel anexa 2 din Ghid, precum și art. 5, 8, 12 din acesta.

A menționat recurentul că actele emise, precum și operațiunile realizate de către pârât prin evaluarea proiectelor sunt acte premergătoare, iar nu acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004, iar pentru ca Ministerul să fi putut supune validării finale contractul în litigiu era necesar ca reclamanta să se conformeze cerințelor din ghid, și nu să susțină că trebuie semnat contractul, întrucât proiectul fusese deja derulat. În condițiile în care proiectul fusese deja realizat din alte surse financiare, contractul nu mai putea fi validat, astfel că nu poate fi vorba despre un refuz nejustificat din partea pârâtului, ci doar de conduita culpabilă și de reaua-credință a reclamantei. Astfel, pârâtul nu putea să semneze contractul înainte de decizia Comitetului interministerial pentru Centenar. Prima instanță a încălcat dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 5/2017 și, depășindu-și atribuțiile, s-a substituit Comitetului interministerial și a admis la finanțare în locul acestuia proiectul reclamantei.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat recurentul că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 5/2017, obligând pârâtul să semneze un contract fără să se bazeze pe decizia Comitetului interministerial, singurul competent să aprobe finanțarea proiectului care nu poate fi făcută înaintea aprobării acestuia. Totodată, prima instanță a încălcat și dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 5/2017, neexistând dovada că în bugetul MCIN a fost alocată suma pentru finanțarea proiectului, astfel cum avea obligația să verifice.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului față de lipsa semnăturii reprezentantului legal sau convențional al recurentului, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

La termenul de judecată din 9 decembrie 2021, Înalta Curte a luat act că intimata - reclamantă nu mai susține excepția nulității recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului la comunicarea către reclamantă a exemplarului cuvenit acesteia din contractul de finanțare înregistrat de pârât (prin Departamentul Identitate Națională) cu nr. x/31.08.2018 sau, în subsidiar, în cazul în care pârâtul neagă existența zisului contract, constatând încheierea contractului de finanțare (în sens de negotium iuris) înregistrat de pârât (prin Departamentul Identitate Națională) cu nr. x/31.08.2018, obligarea pârâtului la semnarea respectivului contract (în sens de instrumentum probationis) și la comunicarea către reclamantă a exemplarului cuvenit acesteia ori, alternativ, suplinirea consimțământul pârâtului cu privire la încheierea contractului de finanțare în forma înregistrată de pârât (prin Departamentul Identitate Națională) cu nr. x/31.08.2018.

Soluția primei instanțe de admitere în parte a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Primul motiv de recurs invocat de recurentul Ministerul Culturii și Identității Naționale este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., susținându-se că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, interpretând și aplicând greșit normele de drept material, mai exact 5 din O.G. nr. 5/2017 și, depășindu-și atribuțiile, s-a substituit Comitetului interministerial și a admis la finanțare în locul acestuia proiectul reclamantei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

Prin această sintagmă se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separației puterilor în stat.

Or, în cauza de față se constată că prima instanță a obligat pârâtul să semneze contractul de finanțare aferent proiectului derulat de reclamantă în perioada 6-9 septembrie 2019 și să comunice acesteia un exemplar. Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004:

"(4) Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate:

a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;

b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;

c) impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații;

d) suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere;

e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale."

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre în limitele atribuțiilor puterii judecătorești, motivul de recurs invocat fiind nefondat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Recurentul a invocat în susținerea acestui motiv faptul că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 5/2017, obligând pârâtul să semneze un contract fără să se bazeze pe decizia Comitetului interministerial, singurul competent să aprobe finanțarea proiectului care nu poate fi făcută înaintea aprobării acestuia. Totodată, în opinia recurentului, prima instanță a încălcat și dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 5/2017, neexistând dovada că în bugetul MCIN a fost alocată suma pentru finanțarea proiectului, astfel cum avea obligația să verifice.

Instanța de control judiciar apreciază că aceste susțineri sunt nefondate. Contrar susținerilor recurentului, proiectul a fost declarat admis inclusiv de către "Comitetul Interministerial pentru Centenar", acesta regăsindu-se în cuprinsul "Listei proiectelor aprobate de Comitetul Interministerial pentru Centenar de astăzi 28 august 2018, în urma sesiunii de selecție a manifestărilor/acțiunilor și proiectelor de aniversare a centenarului Marii Uniri și a Primului Război Mondial, depuse de persoane juridice fără scop patrimonial" la poziția 21 cu suma de 94.964 RON .

Este corectă concluzia instanței de fond în sensul că între părți, prin aprobarea proiectului, a avut loc formarea acordului de voință al părților, astfel că avut loc încheierea contractului în sensul de operațiune juridică, iar ceea ce nu s-a realizat în cadrul ultimei etape fiind semnarea efectivă a contractului de către pârât în sensul de "instrumentum probationis". Astfel, sunt nefondate și susținerile recurentului privind faptul că instanța de fond ar fi avut obligația să verifice dacă în bugetul MCIN a fost alocată suma pentru finanțarea proiectului.

În aceste condiții, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

În condițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul Ministerul Culturii și Identității Naționale la plata către intimata A. a sumei de 5685,94 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite prin depunerea înscrisurilor aflate la dosar recurs.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva sentinței civile nr. 2299 din 20 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva sentinței civile nr. 2299 din 20 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul Ministerul Culturii și Identității Naționale la plata către intimata A. a sumei de 5685,94 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 9 decembrie 2021.