ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6240/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2019 din data de 06.05.2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 19847/12.04.2019 și obligarea pârâtului la plata sumei de 901,44 RON.

Prin sentința civilă nr. 445 din 13 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond discriminează asiguratul de bună credință, care a încheiat contractul de asigurare RCA și care poate rămâne expus pentru a răspunde civil în vederea reparării prejudiciului în cazul în care garanția FGA este eliminată.

A menționat recurentul că persoanele care au suferit daune prin accidente auto cauzate din vina asiguraților RCA au dreptul de a fi despăgubite de către asigurătorii RCA. Dacă aceste persoane care au suferit daunele menționate anterior sunt despăgubite de Organismul de compensare, dreptul lor la despăgubire se stinge în patrimoniul lor, însă, prin plata acestor drepturi, Organismul de compensare plătitor, în speță BAAR, se subrogă în drepturile lor, împotriva asigurătorilor RCA și/sau a celor vinovați de producerea accidentelor auto. Subrogația produce efecte atât față de debitorii principali care, în speță, sunt conducătorul autovehiculului (asiguratul) și asigurătorul RCA, cât și față de garantul acestora, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraților.

A susținut recurentul că Fondul de Garantare a Asiguraților a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a tuturor asigurătorilor CASCO subrogați în drepturile propriilor asigurați, iar prin decizia nr. 10177/20.10.2017 a recunoscut inclusiv calitatea de creditor în asigurare a BAAR și a rambursat acestuia sumele plătite ca organism de plată pentru o persoană prejudiciată de un asigurat al societății A. - în faliment.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, a arătat intimatul că, atât în cererea de plată contestată, cât și în cererile anterioare, reclamantul a solicitat în nume propriu un drept de creanță propriu și nu a acționat în numele celor în care s-a subrogat.

În ceea ce privește calitatea de creditor de asigurare și aplicarea plafonului prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a arătat că suma solicitată depășește limita de 450000 lei pe creditor de asigurare. Totodată, de vreme ce în procedura de faliment atât FGA, cât și BAAR sunt considerate un singur creditor de asigurare, chiar dacă fiecare dintre ele este deținătoarea mai multor creanțe, este evident că și în procedura administrativă de plată, reclamantul nu are cum să fie considerat decât tot unic creditor, căruia urmează a i se aplica plafonul prevăzut de lege.

FGA nu a ignorat efectele instituției subrogării BAAR în drepturile asiguratului despăgubit din fondurile Biroului, ci a făcut aplicarea prevederilor art. 2 pct. 1 din Legea nr. 237/2015 și, anterior, a art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, considerând dreptul BAAR ca fiind un drept propriu pe care acesta l-a exercitat atunci când a formulat cererea de plată.

A mai arătat intimatul că necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, ci reprezintă un ultim resort de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăți de asigurare în faliment.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19847/12.04.2019 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la plata sumei de 901,44 RON.

Prin decizia contestată s-a dispus respingerea cererii de plată, pârâtul invocând faptul că reclamantul nu are calitatea de creditor de asigurare, astfel cum aceasta este definită de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, precum și faptul că acesta nu are o creanță care să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

În ceea ce privește natura dreptului de creanță pretins, instanța de control judiciar reține că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul, a plătit suma de 901,44 RON (echivalentul a 200 euro) în calitate de organism de compensare din România către organismul de compensare din Germania, întrucât acesta din urmă a despăgubit o persoană rezidentă în Germania și al cărei autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs în România din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de societatea A. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Legiuitorul primar a definit creanța de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanța pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliței, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executarea contractului încheiat.

În consecință, Înalta Curte reține că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanță izvorâtă dintr-un contract de asigurare.

În ceea ce privește calitatea de creditor de asigurare a reclamantului, instanța de control judiciar reține că relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societății de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operațiunii de compensare la cererea unei alte instituții de profil unionale, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogației o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiția unui creditor de asigurare.

Subrogația personală, alături de cesiunea de creanță, reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanță, întâlnită în materia obligațiilor. Subrogația constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o terță persoană care plătește datoria creditorului și care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plătește datoria altuia (solvensul) își rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic inițial, Fondul de Garantare a Asiguraților era ținut, în măsura legalei sale învestiri și în virtutea obligației legale de garantare a plății despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terț de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanț, nu a dus la stingerea obligației primordiale și nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare inițial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanței, prin efectul operațiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menționate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenția reclamantului, în împrejurările date, este nejustificat. În aceste condiții, pârâtul urmează să fie obligat să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 901,44 RON, Înalta Curte reține că Legea nr. 213/2015 instituie o procedură administrativă, cu caracter special, privind modalitatea de soluționare a cererilor creditorilor de asigurări, care se finalizează printr-o decizie de admitere/respingere a cererii, iar dreptul la acțiune la instanța de contencios administrativ, inclusiv sub aspectul despăgubirilor solicitate, se naște la momentul comunicării deciziei, conform art. 13 alin. (5) din legea menționată.

Prin urmare, cât timp pârâtul nu s-a pronunțat, prin decizie, în condițiile legii, pe fondul cererii de acordare a despăgubirilor, dreptul la acțiune la instanța de contencios administrativ nu s-a născut, impunându-se admiterea excepției prematurității capătului doi al cererii și respingerea în consecință a acestui capăt de cerere.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței civile nr. 445 din 13 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea.

Va anula decizia FGA nr. 19847/12.04.2019.

Va obliga Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

Va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 901,44 RON, ca prematur formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței civile nr. 445 din 13 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea.

Anulează decizia FGA nr. 19847/12.04.2019.

Obligă Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 901,44 RON, ca prematur formulat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 9 decembrie 2021.