ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 15/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 06.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 19846/12.04.2019 prin care a solicitat anularea acestei decizii și obligarea pârâtei la plata sumei de 446,15 RON.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 93 din data de 29 ianuarie 2021, Curtea de Apel București - Secțioa a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr. 19846/12.04.2019 și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată nr. x/17.05.2017.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, după rejudecare, respingerea acțiunii. În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond în mod greșit a reținut că BAAR are calitate de asigurator. A menționat recurentul, referitor la Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că instanțele de judecată au pus egalitate între creanța de asigurare și creditorul de asigurare, prin această practică instanțele modificând Legea nr. 213/2015. A mai arătat că instanța de fond a constatat că atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare. A apreciat recurentul că această apreciere este total eronată. A susținut recurentul că instanța de fond a apreciat eronat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în materie, reclamantul FPVS prin BAAR fiind un beneficiar al asigurării. Reclamantul-intimat nu este o persoană juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea vreunui contract de asigurare. În cazul dedus judecății, reclamantul-intimat a achitat despăgubirea ca urmare a unei obligații legale ca organism de compensare, și nu ca urmare a existenței vreunui raport juridic cu asigurătorul debitor sau ca urmare a existenței vreunui contract de asigurare cu asigurătorul debitor. A mai arătat recurentul că FGA nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător și FGA a analizat cererea și a aplicat întocmai dispozițiile legale.

Apărările intimatului Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în calitate de continuator al tuturor raporturilor juridice în care se afla A., prin preluarea tuturor drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale acesteia conform prevederilor art. 36 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, a formulat cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/17 mai 2017, prin care a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. a sumei de 446,15 RON (100 euro), ca urmare a evenimentului rutier din data de 13.08.2015. Prin Decizia nr. 19846/12 aprilie 2019 emisă de FGA, s-a dispus respingerea cererii, întrucât limita de 450.000 RON i-a fost achitata petentului în dosarul nr. x (dosar deschis in baza poliței seria x/17/G17/HR nr. x). Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19846/12.04.2019 și obligarea pârâtului la plata sumei de 446,15 RON. Soluționând cauza, instanța de fond a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. 19846/12.04.2019 și a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată nr. x/17.05.2017. Reclamantul-pârât a invocat în cuprinsul memoriului de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., dar a formulat în concret și critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat. Examinând considerentele sentinței, raportat și la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată. Instanța a reținut situația de fapt și a expus concret argumentele de fapt și de drept pentru care a apreciat temeinicia cererii de chemare în judecată, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În ceea ce privește motivul referitor la atingerea plafonului de 450000 RON, instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." Pentru identitate de rațiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică și în prezenta speță, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare. În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor recurentului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală, soluția instanței de fond fiind corectă cu privire la acest motiv de nelegalitate invocat. Astfel, observând că primul motiv al respingerii cererii de plată s-a întemeiat pe aplicarea plafonului de 450.000 RON prin raportare la întregul portofoliu de creanțe deținut de reclamantul BAAR, fiind așadar rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a dispozițiilor art. 14 și art. 15 alin. (2) din legea nr. 213/2015, astfel cum a decis ÎCCJ prin Decizia nr. 29/2020, instanța de fond a constatat nelegalitatea acestei soluții, cu consecința anulării deciziei atacate. Criticile recurentului sunt neîntemeiate și în ceea ce privește noțiunile de creanță de asigurare și calitate de creditor de asigurare. Legiuitorul primar a definit creanța de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Prin urmare, creanța pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliței, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executarea contractului încheiat. În consecință, în mod just a apreciat instanța de fond că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanță izvorâtă dintr-un contract de asigurare. În ceea ce privește calitatea de creditor de asigurare a reclamantului, instanța de control judiciar reține că relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societății de asigurare, în limita sumelor plătite". Prin executarea operațiunii de compensare la cererea unei alte instituții de profil unionale, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogației o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiția unui creditor de asigurare. Subrogația personală, alături de cesiunea de creanță, reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanță, întâlnită în materia obligațiilor. Subrogația constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o terță persoană care plătește datoria creditorului și care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plătește datoria altuia (solvensul) își rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice. În raportul juridic inițial, Fondul de Garantare a Asiguraților era ținut, în măsura legalei sale învestiri și în virtutea obligației legale de garantare a plății despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terț de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanț, nu a dus la stingerea obligației primordiale și nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare inițial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanței, prin efectul operațiunii juridice anterior descrise. Prin urmare, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, având ca succesor pe Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menționate în precedent, criticile recurentului-pârât fiind neîntemeiate. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 93 din 29 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.