ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3840/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.10.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 16894/11.09.2018 emise de Comisia Specială a FGA, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/16.07.2018 depusă de reclamant pentru recuperarea sumei de 1.152.362,71 RON, solicitând anularea acestei decizii.

Prin sentința civilă nr. 1351 din data de 9 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva sentinței civile nr. 1351 din 9 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului și admiterea contestației ce formează obiectul prezentei cauze.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și a încălcat prevederile art. 1597 și art. 2210 C. civ., mecanismul subrogației nefiind incompatibil cu reglementările din Legea nr. 213/2015.

Instanța de fond, deși a apreciat că reclamantul are calitatea de creditor al asigurătorului, a considerat că nu este un creditor de asigurare, plasând reclamantul în categoria furnizorilor de bunuri și servicii aflați în relații comerciale cu asigurătorul în faliment, deși pretențiile acestuia vizau recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma producerii unui risc asigurat.

A susținut recurentul-reclamant că prin soluția pronunțată, instanța de fond discriminează atât asigurații RCA, cât și victimele accidentelor produse în străinătate de asigurați RCA ai asigurătorului A., stabilind în mod eronat că despăgubirile datorate nu reprezintă creanțe de asigurare pe care FGA să le garanteze.

A mai susținut că BAAR nu s-a adresat FGA în vederea plății unei creanțe proprii pe care ar avea-o în calitatea sa de creditor de asigurare, ci a formulat cererea în locul persoanelor în numele cărora s-a subrogat și pentru care a efectuat plata creanței. Dreptul BAAR de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilitățile FGA a fot recunoscut, de altfel, și prin plățile efectuate către acesta până la momentul atingerii plafonului de 450.000 RON.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, intimatul a arătat că FGA nu a contestat subrogarea FPVS, numai că recurentul-reclamant încearcă să inducă în eroare instanța menționând că FGA a achitat și a recunoscut subrogația legală a FPVS. În baza subrogației legale nu se transmite și calitatea de creditor de asigurare și nu se transmite o creanță de asigurare iar acțiunea pe care o exercită FPVS sau BAAR împotriva celui vinovat de producerea evenimentului sau a asiguratorului acestuia este o acțiune în nume propriu și se exercită în afara oricăror raporturi de asigurare; reclamantul din prezenta cauză nu deține o creanță de asigurare ci o simplă creanță născută în baza dreptului de regres, pe care o poate valorifica pe calea dreptului comun, fiind în afara oricăror raporturi de asigurare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 10 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 23.10.2014 s-a produs un accident de circulație în urma căruia a rezultat decesul mai multor persoane întrucât conducătorul vehiculului Dacia 1310 cu nr. de înmatriculare x nu a observat la timp un buldoexcavator staționat pe carosabil și a intrat în coliziune cu acesta.

În baza sentinței nr. 43/2017 a Tribunalului București și a Deciziei nr. 1128A/2017 a Curții de Apel București pronunțate în dosarul nr. x/2015, BAAR a fost obligat la plata de despăgubiri către părțile civile pentru suma de 160.000 Euro, în solidar cu societatea A..

Titularii drepturilor de despăgubire au înțeles să solicite BAAR plata în întregime a despăgubirilor cuvenite, având în vedere insolvabilitatea asigurătorului A., astfel încât BAAR a efectuat plata sumei totale de 1.152.362,71 RON, cu titlu de despăgubiri.

În contextul deschiderii procedurii falimentului societății A., reclamanta a învestit autoritatea pârâtă FGA cu o cerere de plată pentru recuperarea sumei de 1.152.362,71 RON (din care 1.142.638,25 RON debit principal și 9724,46 RON dobânzi).

Soluționând cererea de plată formulată de BAAR, FGA a emis Decizia nr. 16894/11.09.2018, prin care a respins cererea, invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Preliminar, Înalta Curte reține că pârâtul FGA nu contestă calitatea reclamantului de creditor de asigurare, chiar la termenul de judecată din 10 iunie 2021 reprezentantul intimatului-pârât precizând expres că "FGA a recunoscut reclamantului calitatea de creditor de asigurare, însă cererea acestuia a fost respinsă întrucât în speță a fost atins plafonul prevăzut de Legea nr. 213/2015".

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate și conduc la reformarea soluției instanței de fond.

Instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Pentru identitate de rațiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică și în prezenta speță, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2), referitoare la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor reclamantului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurentul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurent cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate și confirmate de considerentele deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va anula Decizia nr. 16894/11.09.2018 emisă de pârât și va obliga pârâtul să soluționeze cererea de plată nr. x/16.07.2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinței civile nr. 1351 din 9 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează Decizia nr. 16894/11.09.2018 emisă de pârât și obligă pârâtul să soluționeze cererea de plată nr. x/16.07.2018 formulată de reclamant.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 iunie 2021.