ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1011/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.05.2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de continuator al tuturor raporturilor juridice în care se afla A., a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 19852/12.04.2019 și obligarea pârâtei la plata sumei de 73.630,98 RON.

Prin sentința civilă nr. 446 din 13 septembrie 2018, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește aplicarea legii în timp, cererea de plată a fost formulată în legătură cu o polița de asigurare RCA emisă de societatea B. în anul 2013 și că legea aplicabilă raportului de drept substanțial dedus judecății este Legea nr. 136/1995.

Referitor la incidența și aplicarea mecanismului subrogației legale, în măsura în care se va reține că raportul de drept substanțial dedus judecății este guvernat de Legea nr. 213/2015, a susținut că FGA a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din lege.

De asemenea, a susținut că decizia contestata a fost emisă cu încălcarea art. 1597 C. civ.. Recurentul a arătat că în baza prevederilor art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, la momentul plății despăgubirii se naște și dreptul de regres al FPVS împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului și a asigurătorului RCA care preia contractual răspunderea delictuală a asiguratului său.

Într-adevăr, ca urmare a plații despăgubirii către persoana prejudiciată, FPVS (și ulterior Birou Asigurătorilor de Autovehicule din România - BAAR) se bucură de aceleași drepturi ca și persoana prejudiciată, astfel cum acestea existau la data la care a avut loc subrogația, efectul subrogației constând în acela ca subrogatul (solvens) dobândește toate drepturile creditorului plătit.

Având în vedere faptul că subrogația reprezintă o modalitate de transmitere a obligațiilor, dreptul de creanță transmițându-se de la creditorul plătit la solvens, acesta din urmă este un succesor în drepturi al creditorului inițial.

Fiind reglementată ca un mijloc de transfer al obligațiilor, subrogația are ca efect transferul creanței în patrimoniul celui care l-a plătit pe creditor, cu toate accesoriile și garanțiile care o însoțesc.

Limitând valoarea tuturor acelor garanții la un plafon global de 450.000 RON, FGA a distorsionat instituția subrogației și a blocat practic transferul garanțiilor din patrimoniul creditorilor de asigurări plătiți, în patrimoniul recurentei, care a făcut plata și s-a subrogat în numele acestora.

Astfel, opunând recurentei care s-a subrogat în numele persoanelor prejudiciate, creditori de asigurare, un plafon global de 450.000 RON, FGA a încălcat și dispozițiile art. 1597 C. civ., care statuau că garantul debitorului principal nu poate opune noului creditor decât mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului inițial.

În fine, a mai susținut recurentul că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 213/2015. Faptul că s-a subrogat în numele mai multor creditori de asigurare, nu înseamnă că aceasta a dobândit o creanța unică. Dimpotrivă, pornind de la natura juridică a subrogației - modalitate de transfer a obligațiilor - rezultă că a dobândit în patrimoniu un număr de creanțe distincte, fiecare dintre acestea fiind garantată până la limita unui plafon de 450.000 RON.

De asemenea, recurentul a invocat și încălcarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând că nu s-a adresat FGA în vederea plății unei creanțe proprii pe care ar avea-o în calitatea sa de creditor în asigurare, ci a formulat cererea ca urmare a subrogării în drepturile fiecărui creditor de asigurare plătit. Cu alte cuvinte, în relația cu Fondul, recurentul vine din poziția fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecția distinctă, reală și efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre acești creditori referiți de textul de lege.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În primul rând, Înalta Curte constată că în speță se impune a fi lămurit aspectul legii substanțiale aplicabile litigiului.

Recurentul-reclamant a solicitat ca raporturile juridice să fie analizate prin prisma dispozițiilor Legii nr. 136/1995, pe motiv că art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabilește obligația FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intrați în faliment, în timp ce art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabilește un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.

Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant a invocat încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliței de asigurare nu exista, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurentul-reclamant nu conține existența unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic rezultat din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Așadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Prin urmare, prin aplicarea Legii nr. 213/2015 prima instanță nu a făcut o aplicare retroactivă a legii, nefiind încălcate principiile securității juridice și a previzibilității legii.

Pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată a reclamantului în raport de prevederile Legii 213/2015, considerând că suma solicitată depășește limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului și data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Totodată, dispozițiile art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, prevăd că:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condițiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Așadar, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speței.

Referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, Înalta Curte reține că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare. Astfel, a arătat pârâtul în decizie că limita de 450.000 RON i-a fost achitată petentului în dosarul nr. x.

În ceea ce privește motivul referitor la atingerea plafonului de 450000 RON, instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Pentru identitate de rațiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică și în prezenta speță, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor recurentului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.

Ca atare, decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurentul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B.A.A.R., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea reclamantului, va anula Decizia nr. 19852/12.04.2019 și va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze cererea de plată înregistrată sub nr. x/17.05.2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) împotriva sentinței civile nr. 446 din 13 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează Decizia nr. 19852/12.04.2019 și obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze cererea de plată înregistrată sub nr. x/17.05.2017.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 februarie 2022.