ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4756/2021

Ședința publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată în calitate de pârât, Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 16128 din 30.07.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea intimatului la plata sumei de 2.322,01 RON reprezentând contravaloarea reparațiilor autovehiculului avariat și, în subsidiar, obligarea intimatului la analizarea dosarului în funcție de actele depuse conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 213/2015, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 625 din data de 19 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii, în sensul anulării Deciziei nr. 16128/30.07.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligării pârâtului la analizarea dosarului în funcție de actele depuse, conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 213/2015, precum și a obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că prima instanță nu a avut în vedere prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale", în speță fiind vorba despre o subrogare de drept a pârâtului în obligațiile asigurătorului B. S.A., rezultată din contractul de asigurare aflat în vigoare la momentul producerii riscului asigurat, încheiat de persoana vinovată de prejudiciul cauzat cu B. S.A., aflată în faliment.

A susținut recurenta că de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat falimentul asigurătorului B. S.A., și anume 27.04.2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este în drept să analizeze cererea sa de despăgubire și să efectueze plăți din disponibilitățile sale în vederea reparării prejudiciului produs.

Sub aspectul evidențiat a făcut trimitere la prevederile art. 11 din Legea nr. 213/2015 și a susținut că are calitatea de persoană păgubiră, în sensul art. 4 lit. (iii) din același act normativ, fiind îndreptățită să primească despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraților, care are obligația de a proteja interesele creditorilor persoanelor asigurate de consecințele insolvenței asigurătorului.

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond pentru omisiunea instanței de a-i analiza susținerile privind îndeplinirea obligației de a răspunde Notificării nr. x/06.06.2018, comunicată cu adresa nr. x/19.06.2018, în anexa căreia pretinde că a expediat documentele solicitate pentru soluționarea cererii de despăgubiri, apreciind că din probatoriul administrat în cauză rezultă îndeplinirea obligației în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 16 din Legea nr. 213/2015.

Mai exact, a susținut că o parte dintre înscrisurile solicitate, respectiv: certificatul de constatare amiabil la locul accidentului și fotografiile cu avariile, au fost predate numitului C., reprezentantul pârâtului în județul Mureș, arătând în acest sens că există posibilitatea verificării calității persoanei menționate printr-o simplă consultare a site-ului pârâtului.

Ca urmare, a considerat că instanța de fond nu putea reține faptul că nu a făcut susțineri pro causa, din moment ce persoana indicată există și are calitatea de reprezentant al pârâtului, evocând în acest sens art. 210 alin. (3) din C. civ.

În continuare, a susținut că instanța de fond a încălcat prevederile art. 22 din C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, în sensul că nu a făcut demersuri în vederea verificării îndeplinirii obligației de predare a documentelor către un reprezentant legal al pârâtului. Totodată, a arătat că instanța de fond nu a luat în considerare dispozițiile art. 297 din C. proc. civ., care reglementează obligația terțului de a prezenta înscrisul solicitat.

În fine, a arătat că instanța de fond a soluționat cauza fără a avea în vedere corespondența purtată cu pârâtul, din care rezultă că a adus la cunoștința acestuia predarea documentelor solicitate reprezentantului acestuia în județul Mureș, numitul C., la data de 18.01.2017, nefiind efectuate la acel moment copii de pe înscrisuri. De asemenea, instanța de fond nu a luat în considerare probatoriul anexat cererii administrative privind declarația referitoare la evenimentul asigurat și cererea de deschidere a dosarului de daună, coroborate cu aspectele menționate în factura fiscală și devizul emise de service-ul care a efectuat reparațiile.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a susținut că este evidentă culpa și reaua-credință a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților în soluționarea cererii sale de plată, care intenționează să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor legale ce îi revin, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond. În esență, intimatul-pârât a susținut că în mod corect a reținut prima instanță neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de a depune documentele necesare soluționării cererii de despăgubiri, menținând decizia de respingere a cererii de plată ca fiind temeinică și legală.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât, Înalta Curte constată că recursul părții este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cât privește contextul factual, se reține că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantei A. S.R.L. de anulare a Deciziei nr. 16128 din 30.07.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care s-a respins cererea de plată a despăgubirilor în cuantum de 2.322,01 RON.

În fapt, prin cererea de plată înregistrată la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, reclamanta a solicitat plata sumei de 2.322,01 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate automotorului marca x cu numărul de înmatriculare x, asigurat cu polița CASCO nr. x emisă de B. S.A., avariat în urma evenimentului rutier desfășurat la data de 12.01.2017.

Urmarea verificării și analizării de către FGA a dosarului de daună nr. CA/B/14853, s-a stabilit că suma solicitată de reclamantă cu titlu de despăgubire nu poate fi acordată, fiind emisă Decizia nr. 16128/30.07.2018, contestată în cauză.

Pentru a emite actul administrativ contestat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a avut în vedere că solicitanta despăgubirilor nu a completat dosarul de daună, astfel cum i s-a cerut prin Notificarea nr. x/06.06.2018, reținând astfel incidența dispozițiilor art. 16 teza a II-a din Legea nr. 213/2015, în temeiul cărora a respins cererea de plată.

Soluționând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins-o, argumentând, în esență, că nu a fost respectată obligația de completare a dosarului de daună cu înscrisurile solicitate, termenul de 10 zile prevăzut de art. 16 teza a II-a din Legea nr. 213/2015, în vederea soluționării cererii de plată.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

În cadrul acestui motiv de nelegalitate recurenta-reclamantă a susținut, pe de o parte că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 13 alin. (1), art. 11 și art. 4 lit. (iii) din Legea nr. 213/2015, interpretându-le eronat, iar pe de altă parte că prima instanță a omis să analizeze susținerile sale privind îndeplinirea obligației de a depune documentele solicitate cu respectarea termenului de 10 zile prevăzut de lege, deși din probatoriul administrat în cauză rezultă că înscrisurile în discuție au fost predate reprezentantului pârâtului în județul Mureș.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a dezvoltat critici, în primul rând sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 13 alin. (1), art. 11 și art. 4 lit. (iii) din Legea nr. 213/2015, partea făcând susțineri referitoare la scopul și obiectul activității Fondului de Garantare a Asiguraților, conform Legii de reglementare a acestuia, precum și aprecieri privind calitatea sa de persoană păgubită în accepțiunea legii incidente.

În acest sens, este de observat că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a analizat pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, respingând-o pentru motivul că nu a completat dosarul de daună cu toate documentele necesare solicitate în vederea soluționării acesteia, astfel încât controlul de legalitate al instanței de fond a fost efectuat în aceste limite, iar aspectele ce țin de fondul cererii de plată excedează cadrului procesual astfel stabilit.

Prin urmare, vor fi înlăturate criticile recurentei-reclamante A. S.R.L. aduse sentinței de fond din această perspectivă.

Cât privește criticile părții referitoare la omisiunea primei instanțe de a-i analiza susținerile privind îndeplinirea obligației de a depune documentele solicitate cu respectarea termenului de 10 zile prevăzut de lege, Înalta Curte reține, contrar susținerilor acesteia, că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în materie, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat.

Prealabil, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurenta-reclamantă este nemulțumită și de modalitatea în care instanța de fond a interpretat probatoriul administrat în cauză, cu referire punctuală la pretinsa necoroborare a probatoriului anexat cererii administrative privind declarația referitoare la evenimentul asigurat și cererea de deschidere a dosarului de daună, cu aspectele menționate în factura fiscală și devizul, emise de service-ul care a efectuat reparațiile, se impune a se preciza că modalitatea în care instanța de fond a administrat și a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin prisma normelor legale incidente, raportat la situația de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Revenind la criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul greșitei rețineri de către instanța de fond a neîndeplinirii obligației de a completa dosarul de daună, Înalta Curte constată că prima instanță și-a fundamentat soluția de respingere a acțiunii reclamantei pe dispozițiile art. 16 teza a II-a din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "Informațiile solicitate se transmit comisei, sub sancțiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia", considerând că reclamanta nu a făcut dovada depunerii la dosarul de daună a înscrisurilor relevante soluționării cererii de plată, solicitate prin Notificarea nr. x din data de 06 iunie 2018.

Așadar, potrivit normelor legale incidente în materie, persoana care pretinde un drept de creanță are obligația de a depune înscrisuri justificative odată cu cererea-tip de plată, aceste înscrisuri urmând a fi verificate cu cele aflate în evidențele Fondului.

În cauză, la dosarul format pentru soluționarea cererii de plată, nu a fost completată documentația justificativă a sumei de 2.322,01 RON solicitată cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate, respinsă la plată prin decizia contestată, Fondul de Garantare a Asiguraților fiind în imposibilitatea de a verifica veridicitatea acestor cheltuieli.

Comisia specială din cadrul F.G.A., în vederea soluționării cererii de plată, a apreciat necesară completarea documentației depuse de recurenta-reclamantă, solicitându-i, prin Notificarea nr. x/06.06.2018, să completeze dosarul de daună cu o serie de înscrisuri, respectiv: documentul de introducere în reparație, nota de constatare daune, proces-verbal emis de autoritățile competente din care să reiasă cauza, împrejurările, vinovăția, RCA vinovat, alcoolemie privind evenimentul din data de 12.01.2017 sau constatarea amiabilă a accidentului, fotografii cu avariile reclamate și fotografii cu piesele reparate/înlocuite.

Art. 16 din Legea nr. 213/2015 prevede că informațiile solicitate se transmit comisiei în cel mult 10 zile de la data primirii solicitării, sub sancțiunea respingerii cererii.

Deoarece recurenta-reclamantă nu a depus la dosarul de daună documentele solicitate prin notificare, în cadrul ședinței Comisiei Speciale din 30.07.2018 cererea sa de plată a fost respinsă, în aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 213/2015 menționate supra.

În speță, deși reclamanta a susținut că o parte dintre înscrisurile solicitate au fost predate reprezentantului în județul Mureș a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv numitului C., aceste susțineri au rămas fără suport probator, neverificându-se în cauză ipoteza emisă.

Sub acest aspect, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că textul de lege incident prevede în mod expres că documentele solicitate vor fi transmise comisiei din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților, aspect ce presupune o comunicare cu acesta pe cale oficială. Însă, chiar și în ipoteza în care s-ar admite că aceste înscrisuri au fost transmise comisiei prin intermediul unui reprezentant al pârâtului în teritoriu, această predare a documentelor nu a fost dovedită ca atare prin niciun mijloc de probă, simpla dovedire a calității persoanei nominalizate ca fiind un reprezentant al pârâtului nefiind suficientă pentru a demonstra transmiterea actelor în discuție.

De altfel, în acord cu principiul reglementat de art. 249 din C. proc. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, ceea ce în cauză recurenta-reclamantă nu a făcut.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, și anume Decizia nr. 16128 din data de 30.07.2018, prima instanță reținând în mod corect că dosarul de daună nu a fost complet și confirmând sub acest aspect legalitatea deciziei de respingere a cererii de plată, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Față de toate considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 625 din 19 februarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2021.