ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 908/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 19845/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A., solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtei la plată sumei de 1.772,86 RON.

Prin sentința civilă nr. 650 din data de 21 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.); a fost anulată Decizia nr. 19845/12.04.2019 emisă de pârât și a fost obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă cu privire la suma de 1.772,86 RON; a fost respins celălalt capăt de cerere ca neîntemeiat.

Împotriva sentinței civile nr. 650 din 21 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea contestației formulată de intimatul-reclamant ca neîntemeiată.

În ceea ce privește legea aplicabilă, arată recurentul că deși instanța de fond face referire la distincția între legea aplicabilă raportului de drept substanțial și legea aplicabilă raportului de drept procesual, însăși instanța de fond nu o aplică, aceasta, în mod eronat apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 136/1995.

Critică sentința primei instanțe din perspectiva faptului că în considerentele acesteia instanța vorbește despre un raport de garantare, raport de garantare care nu există, și că acest raport de garantare s-a născut odată cu încheierea contractului de asigurare și nu de la data publicării deciziei ASF de retragere a autorizației de funcționare și de declarare a stării de insolvență a asigurătorului.

Susține recurentul că nu se naște absolut nici un raport de garantare, nici odată cu încheierea contractului de garantare și nici odată cu retragerea autorizației de funcționare și de declarare a stării de insolvență a vreunui asigurător. F.G.A. plătește în baza legii fiind o obligație legală iar contractul de asigurare nu cuprinde absolut nici un raport de garantare o dată cu încheierea acestuia.

F.G.A. a analizat cererile de plată în ceea ce privește raportul de asigurare potrivit condițiilor de asigurare dar cu privire la plafon acesta se aplică în baza dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și oricum acest plafon pe un creditor de asigurare a fost desființat și acesta se aplică pe o creanță de asigurare, dat fiind faptul că o aplicare pe creditor de asigurare ar duce la o contrazicere a soluției dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/2020.

O altă critică adusă sentinței privește faptul că prima instanță nu a făcut absolut nicio apreciere cu privire la apărările F.G.A. în ceea ce privește instituția patrimoniului prevăzută și reglementată de dispozițiile C. civ., iar motivarea sentinței recurate, cu privire la aplicarea legii în timp, este în mare parte o preluare din opiniile juridice depuse de asigurătorii CASCO în litigiile de regres.

A mai menționat recurentul că nu există un conflict intertemporal de legi, Legea nr. 136/1995 nu prevedea nici un plafon pentru plățile pe care le efectua F.G.A. întrucât nu reglementa organizarea și funcționarea F.G.A. ci asigurările și reasigurările din România.

În cauza dedusă judecății, F.G.A. a respins cererea de plată formulată de reclamantă ca urmare a faptului că reclamanta, în calitate de unic creditor de asigurare, astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015 a depășit plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În patrimoniul reclamantului în urma efectuării plății indemnizațiilor ca organism de compensare, intră drepturi de regres care se contopesc în patrimoniul unic, acesta devenind unic creditor împotriva celor răspunzători de producere a evenimentului și împotriva asiguratului RCA, A. în cazul de față.

În speță, reclamantul deține un portofoliu de drepturi de regres dobândite ca urmare a plății despăgubirilor, aceste drepturi de regres fac parte din patrimoniul reclamantului și nicidecum nu fac parte din patrimoniul celor îndreptățiți de a fi despăgubiți de reclamant care este un organism de despăgubire înființat prin lege.

În baza acestor motive expuse, F.G.A. a apreciat că reclamantul este unic creditor de asigurare pentru toate drepturile de regres aferente despăgubirilor plătite și nu devine unic creditor pentru fiecare despăgubire achitată, dreptul de regres nefiind, oricum, o creanță de asigure potrivit definiției dată de Legea nr. 213/2015 prin art. 4 alin. (1) lit. a).

În fine, consideră recurentul F.G.A. că nu are nicio obligație comună cu reclamantul, drepturile și obligațiile celor două persoane juridice neavând aceeași cauză, F.G.A. nu este parte contractantă într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina lui nu este stabilită și nu decurge nici-o obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat.

Față de faptul că F.G.A. nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, apreciază recurentul că a analizat și instrumentat dosarul de daună în baza legii și a emis o decizie legală și temeinică.

Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor F.G.A. și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

Cu privire la aplicarea legii în timp, reconsiderând precizările din cererea de chemare în judecată, a arătat că toate momentele relevante din existența raportului juridic de drept substanțial dedus judecății s-au produs sub imperiul Legii nr. 136/1995, apreciind că aceasta este legea aplicabilă raportului juridic de drept substanțial, cu toate că F.G.A. a soluționat cererile de plată prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, act normativ ce a intrat în vigoare la 27.07.2015.

Totodată consideră intimatul că Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este aplicabilă în cauză și că prin faptul că B.A.A.R s-a subrogat în numele mai multor creditori de asigurare nu înseamnă că acesta a dobândit o creanță unică, dimpotrivă, pornind de la natura juridică a subrogației rezultă că a dobândit în patrimoniu un număr de creanțe distincte, fiecare dintre acestea fiind garantată până la limita unui plafon de 450.000 RON.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 6 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19845/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A. și obligarea pârâtei la plată sumei de 1.772,86 RON.

Prin decizia contestată s-a dispus respingerea cererii de plată, pârâtul invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a anulat Decizia nr. 19845/12.04.2019 emisă de pârât, fiind obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamant cu privire la suma de 1.772,86 RON.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl consideră a fi nefondat.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Subsumat acestui text de lege, recurentul-pârât aduce critici hotărârii primei instanțe pe considerentul că aceasta nu a argumentat apărările formulate de F.G.A. în ceea ce privește instituția patrimoniului prevăzută și reglementată de C. civ. și că motivarea sentinței cu privire la aplicarea legii în timp este în mare parte o preluare din opinii juridice.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează soluția, în funcție de problemele de drept deduse judecății.

Totodată, hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de părți, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Motivul de recurs circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, soluția primei instanțe fiind corectă, însă, în virtutea atribuțiilor conferite instanței de control judiciar, care poate înlătura argumentele ce nu corespund, în contextul raționamentului logico-juridic aplicabil speței, Înalta Curte apreciază că se impune menținerea acesteia, însă pentru argumentele în continuare arătate.

În primul rând, Înalta Curte constată că în speță se impune a fi lămurit aspectul legii substanțiale aplicabile litigiului.

Astfel cum rezultă din cererea de plată înregistrată la autoritatea pârâtă sub nr. x/17.05.2017, reclamantul B.A.A.R a înțeles să-și întemeieze această cerere pe dispozițiile art. 12 și 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, art. 1593 și următoarele C. civ. și ale Legii nr. 213/2015, solicitând plata indemnizației/despăgubirii în cuantum de 1.772,86 RON, conform procedurilor reglementate în lege.

Așadar, reclamantul B.A.A.R. a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată a reclamantului în raport de prevederile Legii 213/2015, considerând că suma solicitată depășește limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului și data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului;

Totodată, dispozițiile art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, prevăd că:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condițiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Așadar, Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speței.

Referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, Înalta Curte reține că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare. Astfel, a arătat pârâtul în decizie că limita de 450.000 RON i-a fost achitată petentului în dosarul nr. x .

În ceea ce privește atingerea plafonului de 450.000 RON, instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Pentru identitate de rațiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică și în prezenta speță, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015, referitoare la calitatea de creditor de asigurare și la limitele despăgubirii, conform susținerilor recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților.

Ca atare, decizia prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de intimatul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B.A.A.R., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 650 din 21 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2022.