ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5995/2021

Hotărârea pronunțată de instanța de fond 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată, la data de 07.05.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19848/12.04.2019 emise de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 3.227,67 RON. 1.

Soluția primei instanțe Prin sentința nr. 1003 din 17 decembrie 2019, Curtea a admis în parte acțiunea reclamantului Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a anulat Decizia nr. 19848/12.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul la soluționarea cererii de plată înregistrată la pârâtă sub nr. x/17.05.2017. A respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, respingerea contestației formulate de intimatul-reclamant, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. După ce a prezentat situația de fapt, recurentul-pârât a arătat că, urmare a avizării evenimentului, a fost constituit Dosarul de daună nr. x (nr. unic FGA x). În urma analizării înscrisurilor, Fondul de Garantare a Asiguraților prin Comisia Specială a hotărât respingerea cererii de plată raportat la lipsa dovezii calității de creditor de asigurare, astfel cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind FGA. Potrivit art. 2 din Norma privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii pusă în aplicare prin Ordinul ASF nr. 1/2008, Fondul de protecție a victimelor străzii are următoarele atribuții: - de organism de plată a despăgubirilor, în înțelesul art. 1 alin. (4) din Directiva 84/5/CEE; - de centru de informare, în înțelesul art. 5 din Directiva 2000/26/CE; - de organism de compensare, în înțelesul art. 6 din Directiva 2000/26/CE. Potrivit art. 13 coroborat cu art. 42 alin. (2) din Ordinul ASF nr. 1/2008, după plata despăgubirilor Fondul are drept de creanță pentru sumele plătite cu titlu de despăgubire și, după caz, pentru cheltuielile legate de instrumentarea și lichidarea pretențiilor de despăgubire și pentru dobânda legală aferentă sumelor cheltuite de Fond potrivit legii sau pentru sumele plătite pentru serviciile externe legate de soluționarea cererii de despăgubire și pentru taxa de gestiune asupra: - persoanei responsabile pentru repararea prejudiciului, conform art. 13, - persoanei responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau asupra societății de asigurare, conform art. 27, - asigurătorului RCA, conform art. 12, - organismului de compensare menționat la art. 26, - Fondului de garantare menționat la art. 31 și art. 33 alin. (3). Fondul de Garantare a Asiguraților nu reprezintă continuatorul asigurătorului A. și nu este succesor în drepturi și obligații al societății de asigurare. La 24.03.2016, FGA a încheiat cu FPVS Convenția înregistrată la FGA sub nr. x/29.03.2016 care, potrivit art. 3.1, are ca scop facilitarea demersurilor creditorilor de asigurări care au reședința/domiciliul/sediul într-un alt stat membru decât România pentru obținerea despăgubirilor cuvenite ca urmare a producerii unor prejudicii rezultate în urma unor accidente produse pe teritoriul României. Convenția menționată nu este aplicabilă cererii de plată nr. x/25.05.2016 pentru că această convenție vizează strict facilitarea accesului la despăgubiri pe care îl au cetățenii altor state membre, ca urmare a prejudiciilor suferite prin accidente produse pe teritoriul României. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt creditori de asigurare persoana asigurată, beneficiarul asigurării, persoana păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă). Petenta nu are calitatea de creditor de asigurare neavând nici calitatea de persoană asigurată, beneficiară a asigurării sau persoană păgubită. FPVS a înțeles să formuleze această cerere de plată în calitate de organism de compensare și nu în calitate de creditor de asigurare, iar limitarea obligațiilor FGA derivă din dispozițiile legale, neputând proceda, în condițiile Legii nr. 213/2015 și a Normelor emise în aplicarea acesteia, doar la plata creanțelor de asigurare certe, lichide și exigibile către creditorii de asigurări definiți în mod expres. Obligativitatea instrumentării dosarelor de daună de către FGA este prevăzută și în art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Scopul FGA îl reprezintă protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că a respins cererea de plată raportat la lipsa calității petentei de creditor de asigurare în înțelesul Legii nr. 213/2015. Asigurătorul RCA nu a recunoscut polița de asigurare RCA ca fiind valabilă, fiind vorba despre o poliță de asigurare falsă, iar în cauză nu a fost stabilit de nicio instanță faptul că asigurătorul A. ar fi fost obligat să plătească despăgubirea achitată de intimatul-reclamant FPVS (B.). Astfel, raportat la această starea de fapt nu există o confirmare a valabilității poliței de asigurare, aceasta nefiind valabilă, astfel că nu poate atrage răspunderea patrimonială a asigurătorului A..

Apărările formulate în cauză. Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților ca nefondat. A arătat că intervenția FPVS s-a realizat ca Organism de plată a despăgubirilor (prevederile Cap. 2 din Ordinul CSA nr. 1/2008) și nu în calitate de Organism de compensare (potrivit Cap. 4 din același act normativ), astfel că sunt corecte reținerile Curții de Apel București. A mai arătat că polița de asigurare seria x nu a fost denunțată ca falsă de către FGA conform art. 304 C. proc. civ., iar apărările formulate în recurs că polița de asigurare ar fi falsă nu au fost invocate prin întâmpinarea depusă la fond, astfel că aceste argumente nu pot fi primite în faza recursului.

Soluția instanței de recurs Înalta Curte, analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 4.1. Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanței de fond Decizia nr. 19484/12.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 3.227,67 RON, reținându-se, în esență, că nu are calitatea de creditor de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, neavând nici calitatea de persoană asigurată, beneficiară a asigurării, sau persoana păgubită, și că a înțeles să formuleze cererea de plată în calitate de Organism de compensare, și nu în calitate de creditor de asigurare. Prima instanță a admis acțiunea reclamantului și a dispus anularea deciziei atacate, reținând că reclamantul B., după achitarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate, s-a subrogat în drepturile acesteia și a dobândit calitatea de creditor de asigurare și dreptul de a fi despăgubit de către Fondul de Garantare a Asiguraților. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile, criticile recurentului-pârât fiind, în consecință, nefondate. Recurentul-pârât, în conservarea poziției sale procesuale exprimate în fața instanței de fond, insistă în argumentul că reclamantul nu este un creditor de asigurare, ci un organism de compensare, iar creanța pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare, condiții care, odată ce ar fi îndeplinite, ar justifica, în opinia sa, aprobarea cererii de plată. În plus pe lângă cele arătate în fața instanței de fond, și chiar prin decizia de respingere a cererii de plată, recurentul-pârât invocă faptul că polița de asigurare nu ar fi fost valabilă. 4.2. În privința naturii dreptului de creanță pretins este de menționat că Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a plătit suma de 3.227,67 RON în calitate de organism de plată a despăgubirilor. Legiuitorul primar a definit creanța de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Prin urmare, creanța pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite, daune suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliței, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraților garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat. În consecință, în mod just a apreciat instanța de fond că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanță izvorâtă dintr-un contract de asigurare. 4.3. În privința calității de creditor de asigurare a reclamantului relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit cărora "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului și/sau ale societății de asigurare, în limita sumelor plătite". Prin executarea operațiunii de compensare la cererea unei alte instituții de profil unionale, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii devine, prin efectul subrogației, o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiția unui creditor de asigurare. Subrogația personală alături de cesiunea de creanță reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanță, întâlnită în materia obligațiilor. Subrogația constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o terță persoană care plătește datoria creditorului și care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plătește datoria altuia (solvensul) își rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice. În raportul juridic inițial, Fondul de Garantare a Asiguraților era ținut, în măsura legalei sale învestiri și în virtutea obligației legale de garantare a plății despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terț de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanț, nu a dus la stingerea obligației primordiale și nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare inițial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanței, prin efectul operațiunii juridice anterior descrise. Prin urmare, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, având ca succesor pe Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menționate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a analiza pretenția reclamantului, în împrejurările date, este nejustificat, fiind sancționată în mod just această conduită de către instanța de fond. 4.4. În ceea ce privește alegațiile recurentului-pârât referitoare la faptul că asigurătorul RCA nu a recunoscut polița de asigurare ca fiind valabilă, că ar fi vorba despre o poliță de asigurare falsă și că nu ar exista o confirmare a valabilității poliței de asigurare, Înalta Curte constată că aceste argumente au fost formulate direct în recurs, nefiind reținute în decizia de respingere a cererii de plată și nefiind invocate prin întâmpinarea formulată la fond. Or, reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere efectele principiul legalității căilor de atac, reține Înalta Curte că judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea omisso medio a unor noi motive, neaduse în atenția primei instanțe, nu este permisă. În contextul în care aceste aspecte sunt invocate pentru prima dată în instanța de recurs, devin aplicabile dispozițiile art. 494 rap. la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe prin invocarea acestor argumente. 4.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,